Mă umplusem de atâta dor
Încât toate izvoarele
Privirii
Țâșniseră
Precum țâșnește căldura din
Soare.
Inima ta s-a așternut în mine
Precum o pană
La început,
Iar apoi,
Cu și fără voia mea,
Precum o picătură de cerneală
Ama Iro
Într-un potir cu apă.
Încet m-am pătruns
Cu tine.
Și doar după ce devenisem
Albastru
Am înțeles că sunt apă.
Pană atunci credeam că sunt
Doar
Interiorul potirului.
Mi-a luat mult să mă obișnuiesc
Cu mine
Albastru
Pe dinăuntru.
Cam cât îi ia înțeleptului
Să se obișnuiască
Luminii soarelui
La ieșirea din peșteră-
O viață întreagă
Nu-i de-ajuns...
