Sentimentul ratării nu te copleșește de fapt niciodată. El nu are această abilitate pe care o au, de pildă, panica sau remușcarea. Nu, ratarea te consumă ca o rugină. Sentimentul ratării te înțepenește. Începe evident, prin zguduirea certitudinilor și continuă de multe ori subtil - îți roade motivația de a face lucruri, de a face lucruri care chiar îți plac în mod normal, de a vedea oameni, de a iubi, de a citi, de a începe ceva nou. Macină articulațiile tale sufleteşti, până când te cocoșează, până când ajungi să arați în interior cum arată Quasimodo în exterior. Auzi în timpane mereu un „e prea târziu”, încât de fiecare dată când te uiți la ceas, tot ce îți transmit limbile sale e că nu mai e timp. Sigur, asta nu te împiedică să fii în continuare capabil de exercitări impresionate ale forței vitale. S-au mai câștigat bătălii cu săbii tocite și roase de vreme, totul ține de strategie. Dar esențial e să nu uiți să schimbi pe rând piesele care ruginesc prea tare. Altfel, te vei trezi prăbușit în tine însuți. Și dacă îți paralizează sufletul, oh, prietene, în curând nici picioarele nu vor mai vrea să te poarte acolo unde ai vrut cândva să ajungi.
Totuși, poate că tocmai conștiința inevitabilității ratării, cel puțin într-o mică măsură, este primul pas pe drumul care generează o distanță între noi și pierzanie. Da, unul dintre cele mai triste lucruri este să nu trăiești la maximul propriului potențial. De fapt, ceea ce te întristează este conștiința acestui fapt. Dacă ești un prost nu te poți simți ratat (sau, oricum, cazurile sunt rarisime). Prostul este întotdeauna în orizontul succesului, în măsura în care acceptăm că lumea este pentru fiecare dintre noi reprezentarea pe care fiecare și-o face despre lume (dacă lumea este pentru fiecare altfel, în funcție de cum percepe și de cum gândește fiecare lumea). Puterea salvatoare a întrevederii eșecului general inevitabil, a cunoașterii faptului de niciodată nu poți să faci cât ești tu de fapt capabil să faci, rezidă în efectul de clarificare - doar dacă ai știința faptului că ești bolnav te poți vindeca. Altfel "mori sănătos".
Oricum, să ne păzească prudent conștiința ratării. Este un bun factor declanșator pentru introspecție. Și dacă ne cercetăm, poate ne și găsim. Și dacă ne găsim, puțin câte puțin, viețile noastre poate că vor căpăta puțin câte puțin sens.
Nu putem ajunge la lucruri absolute, cred eu. Viața nu va avea niciodată sens în totalitate (nici măcar pentru credinciosul binecuvântat cu epifanii - tot îi mai cedează credința uneori și își pierde sensul conferit din exterior), dar nici disperarea nu poate fi niciodată totală. Uneori e bine că lucrurile nu merg întotdeauna până la capăt.
