"Caute"- lat.

Dacă citești 2 poezii și spui că poetul nu se potrivește cu gusturile tale și că opera sa e o tâmpenie, s-ar putea să faci la fel cum am făcut eu cu Nichita Stănescu. Era să pierd un geniu...
Un lucru pe care l-am învățat destul de repede în facultate este că putem da interpretare multor lucruri aparent lipsite de sens. În marea majoritate a cazurilor, dacă nu putem acorda o interpretare, un sens, o simbolistică... ceva... unui lucru, e posibil să fie ceva greșit la noi.

O, Oh

O, Doamne,

Câte zâmbete

Idioate,

Înșirate pe asfaltul

Murdar!

Câți analfabeți

Trântind ușile

Mașinilor scumpe

Cumpărate cu bani

Nemunciți.

Câtă critică

Nespusă!

Câtă disperare

Ascunsă

În sufletu-mi

Obosit!

Câte lacrimi

Irosite

Pe păcatele

Mulțimii!

Nu au ei

Șervețele

Pentru

Lacrimile mele!...

Fior de iarnă

Mi-ai spus ceva, dar eu n-am auzit

Printre miile de zbierăte ale mulțimii.

Parcă-ai zburat apoi, parcă-ai pierit.

Și am rămas iar eu, cu-n zâmbet curs,

Tânjind axiomatic după zâmbetul tău…

A nins într-o secundă

Cât pentru două ierni.

S-au împietrit citate

Pe buzele-mi absurde.

Cui să-i dau eu Absolutul?

Cui să-i picur eu otrava

Înțelesului tragic?

Cui să-i spun tetanizat și simplu:

“Te iubesc”…?

Am rămas singur,

Dăruind litere de dragoste

Unui zâmbet sincer.

O, Dieu

Cel mai rău

Mă dor

Limitarea,

Lenea,

Lamentarea.

Aș vrea să mă

Vindec

De fiecare,

Dar nu știu cum.

Toți suferim

De câte ceva.

Dar mie-mi plac

Durerea, Nebunia și

Nevroza,

Agonia și tot acest

Câmp de bătălie

Nesfârșit

Cu Sinele,

Inamic etern,

Indestructibil.

Sinucidere pentru un Alter-Ego

Cu ultima cantitate

De pastă din pix

Voi dezvolta

Sinuciderea mea.

Un plan măreț

Și totuși…

Prea banal.

Un ștreang, sau

Un revolver?

O lamă, un tren,

O priză, sârmă și-un lighean?

Pastile, somn,

Injecții, supradoze?

Nu, domnule!

Eu nu voi face asta!

Căci eu mă sinucid

Cu, prin și pentru

Ea.

Dragostea,

Nebunia,

Agonia,

Fericirea,

Iluzia

Și deci,

Iubita mea…

Rugăciune

Divină Ironie,

Ca printr-o amintire,

Mă-nchin Ție!

În genunchi,

Mă rog:

Aruncă asupra mea

O gură de aer,

Din când în când,

Ca să mai pot

Respira.

Dar, nu prea mult!

Căci mă voi obișnui

Cu banalul

Aer

Și nu voi mai cuteza

Să mă afund

În Durerea-mi

Să nu voi mai putea

Descoperi

Tainele-i sacre

Și înălțătoare.

Alinare

Ți-am spus

Plângând

Că sunt insuficient,

Că nu mă mai suport,

Că-mi vine să mă dezrădăcinez

Din pământul lumii;

Că mi se pare că

Futilitatea mea

Cosmică

Întrece orice limită

A înghițirii-n sec a Sinelui.

Dar, Tu,

Mi-ai sărutat

Pleoapele obosite

Și mi-ai spus

Că sunt precum

O jucărie stricată,

Tunsă, dezbrăcată.

Dar, mă iubești

Cu toată

Colecția mea

De abominațiuni.

Mi-ai spus

Că dacă nu eram,

Cu totul,

O tragedie ambulantă,

Nu m-ai fi iubit,

Căci aș fi fost

Precum ceilalți…

Normal.

Tu urăști normalitatea,

Iar eu îți mulțumesc

Că mă iubești

Pe mine.

Lent

Aștept

Plecarea unui vehicul

De pe loc,

Din punctul 0.

În țara în care

Totul e lent,

Aștept plecare

Aproape un ceas.

Mă descompune

Într-un ritm galopant

Timpul pierdut.

Norocul meu

Absurd

E că apuc

Să consemnez

Prostia incalificabilă

Și să compătimesc

Viteza inexistentă

Din țara,

Ce acum aparține

Nimănui…

Compasiune

Pentru toți oamenii care au fost învățați să acționeze întotdeauna împotriva voinței lor.  

Mi-e milă de cei ce ascultă muzică

Fără a ști

Ce semnifică

Versurile melodiilor.

Mi-e milă de aceia care,

Într-o turbare inexpresivă,

Caută bani.

Bani sunt peste tot.

Mergeți într-o bancă,

Pretindeți că aveți cancer

Și spuneți că ultima dorință

A voastră

E de a vedea

O teașcă de bani.

Cineva vă va crede

Și vă va satisface

Dorința stupidă.

Ce rost are să îi ai

Dacă nu cunoști “arta”

De a-i cheltui?!

Mai bine doar îi vezi

Și poate,

Dacă te pocnește

Revelația

Îți vei da seama

Că nu poți cumpăra

Mare brânză mucegăită cu ei.

Desigur,

E bine să ai bani;

Să mănânci, să bei,

Să citești și altele.

Dar dacă ai putea alege

Să-ți plătești

Încă un an de viață

Cu toți banii tăi,

Ai face-o?!

Ei bine, de multe ori,

E imposibil să cumperi

Timp.

Doar oamenii îți pot da Timp;

Cei frumoși,

Cei pe care

Îi iubești.

Timp, fizic, metafizic,

Nu poți cumpăra.

Timp poți

Doar să primești

De la Alții.

Așa că, omule,

Nu mai căuta

Să te plimbi

Cu mașini scumpe.

Toate au patru roți!

Caută să vezi,

Să trăiești,

Să cânți și să

Citești;

Să stai într-o casă

Mică,

Dar plină de căldură.

Chiar vrei, tu, ființă rațională,

Să te pierzi

De unul singur,

Într-un conac,

Al cărui prag

Doar tu îl calci?

Vezi Parisul!

Bea o bere în Praga!

Sărută o fată

În parc.

A doua zi,

Să ai bani să poți

Să-i cumperi o floare

Și să o scoți

La un ceai.

Sărut-o iar

Și Ea,

Îți va dărui

Timp.

Și Timpul ei neprețuit

Nu-l da nimănui!

E-al tău!

Și prin

Acel parc

În care-ai sărutat-o

Se va plimba, post-mortem,

Sufletul tău.

Mai bine liber

În acel parc,

Decât într-o casă

Mare, cu piscină,

Singur...

Omul meu

Uite, iubito, cum fierbe moartea-n oameni...

Mulți filosofi

Vorbesc despre Om

Ca despre Ceva

Indefinibil.

Eu și Cioran

Îl definim prin

Eroare.

Da, eroare,

A Fericirii.

Omul adevărat

E trist și

Necăjit

În Veșnicie.

E-nfometat

De-o foame,

Care-l roade

Metafizic.

Omul meu

E etern

În nefericirea sa.

Omul meu e martir,

Căci se mântuiește

Prin vomităturile

Viermilor proști

Care se scaldă

În mâncăruri scumpe.

Omul meu plânge

În fiecare noapte.

Plânge pentru copiii

Nemâncați,

Plânge pentru copiii

Care nu au citit niciodată

O carte.

Plânge pentru copiii

Care se bucură de nimicul

Societății,

Pe care politicienii

Îl oferă

Servit pe pâine

Uscată și mucegăită.

Omul meu te iubește

Și te urăște

La fel de mult.

Omul meu e o extremă,

O carte dintr-un

Alt pachet

Care nici măcar

Nu există…

Pleacă! Să te pot vedea

Sunt singur

Într-o cafenea

Fără cafea.

Te-aștept

Să te întorci

De la Gara Universului,

Căci în fiece noapte

Te expulzez mișelește

Din țara mea,

Direct în Cosmos.

Nu ca să te depărtez,

Ci ca să mă uit la Tine,

Să mi se pară că te văd

În stele.

Să te strâng în brațe,

Lumina Lunii Pline!

Mi-e dor deja

De epiderma ta,

De buzele-ți subțiri

Și de-a ta Fire.

Te blestem

Ai abandonat Durerea

Atunci când devenise

Una cu tine.

Fatală greșeală,

Căci durerea ta

Eram chiar eu,

Prin tine și prin Dumnezeu.

M-ai lăsat

Aruncând crucea

Din vârful muntelui;

Blasfemie!

Ți-am spus cândva

Că nu îmi datorezi

Nimic.

Așa credeam eu, în

Deplină eroare.

Ba da! Îmi datorezi

O Viață, măcar o tinerețe,

Fericire, Ceva… ai?

Sau ai uitat

De ele

Uitându-mă pe mine?

Nici tatuaje nu mai vreau,

Nici cartea s-o mai scriu.

Acum e clar că sunt

Mult prea pustiu.

Probabil că așa am fost mereu,

Dar m-am lăsat îmbătat

De tremuratul mâinilor tale.

Nu! Nu-ți mai cer nimic;

Și să mă ierți că ți-am cerut

Cândva ceva.

Să uiți de Eu- când te iubeam!

Căci ca prieteni

Noi nu mai suntem

Noi.

Suntem doar ceva.

Te blestem să trăiești!

Eu… nu mai știu cine sunt.

Căci mă defineam prin Tine,

Prin lumina lunii pline

Și prin corbul pe care

Voiam să mi-l tatuez

Lângă severosiculă;

Adică, lângă claviculă,

Dar nu am bani.

Nici împrumut nu fac

Nu mai pot să ți-l plătesc

În Dragoste-absolută.

Pentru tine,

Am încălcat legile Firii.

Pentru tine, am visat.

Îmi datorezi fericire

Și fiindcă n-am s-o pot primi

Va trebui trebui plătită la Poarta Mare.

Dragă amic, mă voi ruga

Șă-ți fie bine

Cu suferința pe care

Ți-o va dărui, în lipsa mea,

Divinul.

Cât pentru o adolescență

Și chiar și-o tinerețe,

Te blestem să mă iubești

“Plătind” la Dumnezeu

Eudaimonismul meu.