Unul dintre prietenii mei psihoterapeuți, care se recomandă și drept „coach”, M., mi-a pus o întrebare vara trecută. Totul a început de la o curiozitate de-a lui M., dar pentru mine propriul meu răspuns a devenit o temă foarte importantă de introspecție. Întrebarea, pe care el o adresează tuturor clienților pe care îi asistă în parcursul lor de dezvoltare personală este: „What is your superpower and what is your kryptonite?” („Care este super-puterea ta și care este kriptonita ta?” - partea a doua a dublei întrebări face trimitere la roca/elementul care îl face vulnerabil, care îl slăbește pe celebrul personaj Superman). Altfel spus, „care crezi că este punctul tău forte și care crezi că e slăbiciunea ta?” - dar sigur că breasla „coach”-ilor trebuie să reformuleze întrebările clasice tocmai pentru a le da un aer de originalitate, de noutate.
În orice caz, fiind și pe atunci în „pasa smereniei epistemice”, i-am răspuns că am foarte multe slăbiciuni și neputințe. În ceea ce privește super-puterea mea însă, i-am spus că primul lucru la care mă gândesc este capacitatea mea de a ierta. I-am spus că sunt capabil să iert așa cum recomandă Scriptura - până la punctul de a uita fapta celui pe care îl iert. Mi se pare că inteligența, talentul meu literar (dacă există), abilitatea de comunicare, abilitățile de consiliere/sfătuire nu sunt neapărat super-puteri, ci tocmai niște abilități, niște caracteristici ale mele ca individ care s-a preocupat cât de cât de grija de sine într-un sens ceva mai spiritual (în ciuda faptului că nu mi-am fructificat pe cât aș fi putut „darurile” cu care m-a înzestrat natura). În orice caz, da, iertarea. Apoi, în ceea ce privește kriptonita, am stat să mă gândesc câteva minute. M. și-a mai aprins un trabuc, a mai sorbit niște whisky... Într-un final, i-am spus: e complicat să descriu în câteva cuvinte această slăbiciune, cu atât mai complicat (chiar imposibil) îmi este să numesc această slăbiciune, dar ascultă-mă. E o combinație între singurătate și uitare. Cuvântul care îmi vine în minte când mă gândesc la slăbiciunea asta este abandon, deși nu descrie întocmai problema, ci doar e un fel de simplificare care ratează cumva tocmai esențialul.
Dintr-un motiv pe care nu mi-l mai amintesc exact (tocmai pentru că a trebuit să iert persoana respectivă pentru asta), șirul ideilor mi-a fost întrerupt de un al treilea participant la discuție, care se transformase din observatorul unei discuții între doi consilieri (unul cu patalama -M- și unul în devenire -eu-) în criticul metodei noastre de conversație.
Oricum, nici azi nu mă simt foarte lămurit în privința slăbiciunii ăsteia. Sigur, da, iertarea îmi este ceva mai accesibilă la nivel de înțelegere. Nu este o super-putere de care mă pot folosi mereu, dar este în mod sigur fundația pentru multe dintre lecțiile pe care le-am învățat în această viață. Dacă nu aș fi iertat oamenii care mi-au făcut rău, nu aș fi putut niciodată să învăț lecția. Nu aș fi putut să îmi iubesc semenii. Aș fi cultivat doar dispreț pentru foarte mulți oameni. Capacitatea de a ierta este strâns legată de capacitatea de a iubi și de cea de a înțelege.
Ceea ce mi se pare însă cel mai interesant este însă slăbiciunea, după cum spuneam. Combinația dintre singurătate și uitare este de fapt un fel de moarte din timpul vieții, este sentimentul blocării posibilității de a păși spre eternitate (nu în sens mistic-religios, ci în sensul depășirii imediateții existenței materiale, deci putem discuta despre creativitate, gândire etc.). Practic, combinația asta dintre singurătate și uitare presupune neputința de a lăsa o amprentă în lume care să îți garanteze accesul la un celălalt. Altfel spus, nu e vorba despre singurătatea pe care mi-o pot dori eu. Cum să îmi fie teamă, cum să mă consume momentele în care vreau cu toată ființa să fiu doar eu cu mine? Din moment ce e o singurătate dorită, este deci prin definiție dezirabilă. Și nu e vorba nici despre teama de a fi uitat de oamenii care mi-au citit cândva vreun articol sau vreo poezie sau de a fi uitat de cei care m-au văzut cândva la televizor. Nu. E vorba de a nu fi capabil să pătrund în memoria afectivă a celor pe care îi iubesc, a celor de care îmi pasă. Coroborând cumva, combinația asta este despre neputința de a fi alteritate veritabilă pentru celălalt. Eu mă regăsesc de multe ori prin celălalt. De multe ori eu însumi îmi sunt oglindă. Dar a fi incapabil să fii o oglindă onestă a celuilalt mi se pare un fel de moarte din timpul vieții, da, o sfârșire, un final prematur al calității de om, o condamnare la imediat, la imanent absolut, la anti-spiritual, la anti-uman în definitiv. Poate că ar trebui să cercetez și mai mult problema asta.
Sigur, rămân valabile foarte multe întrebări. Una ar putea fi - este asta cu adevărat kriptonita mea sau este mai degrabă o descriere conștientă falsă a unei temeri-slăbiciuni indicibile care populează profunzimile psihicului meu? Rămâne de văzut. Cert e că mi se pare mult mai interesant să abordezi teme precum aceasta dintr-o poziție de frontieră, între psihologie și filosofie. Să îmbini meditația filosofică și demersul psihodinamic. Nu sunt cel mai bun ascultător, e clar, dar tot cred că merită să pășesc pe calea asta a consilierii filosofice. Mânat, poate, și de dorința de a birui prin orice mijloc această neputință de a oglindi profunzimile celuilalt...
