Elucubrație 156 - De la folie, no. je ne sais pas

Ești departe,

Dar un fragment din sufletul tău,

E prizonier voluntar în sufletul meu.

Așa că ești aici, în mine,

Adânc.

Mă înconjori ca o teacă de mielină.

Te-ai prea subțiat de la atâta distanță. 

Simt prăpastia demenței,

Mai e doar un pas până la lacul

Care vrea să mă înghită. 

Te-aș elibera, dar nu pot.

Cu prețul morții mele te-aș elibera,

Dar nu pot.

Căci deja

Mi te-ai amestecat în ființă,

M-ai contaminat cu mintea ta.

Și nu mai pot avorta acum

Copilul iubirii noastre

Care îmi crește printre gânduri.

Elucubrație 155 - Delir

Ți-am prins între coaste pânze de păianjen,

Cu mătase de aur.
Mi-am scos sufletul cu propriile-mi mâini
Și l-am pus în îmbrățișarea neîmplinită
A coastelor tale împodobite.
Am vopsit coastele tale
Cu sânge din venele ochilor mei,
Ca să le dau bucuria coastelor tale de a vedea
Sufletul meu.
Eu nu mi-am văzut sufletul niciodată,
Dar, iată, o parte din tine
Îl va vedea.
În tine, sufletul meu are loc să crească,
E ocrotit
De inima ta și de plămânii tăi
Și mai ales de coastele tale.
În mine, sufletul era înghesuit de gânduri,
Schimonosit de teamă,
Înghețat de singurătate.
Ce bine că doar mâinile mele pot
Trece prin coastele tale.
Dacă și mâinile tale ar fi putut,
Probabil că mi-ai fi lepădat
Sufletul.
Se zbate ca un copil în pântecele mamei,
Dar acest copil
Are aripi
Și vrea să le deschidă.
Nu te speria dacă ți se taie
Respirația
Din cauza sufletului meu.
Aripile sale doar îți comprimă plămânii
Rozalii.
Se potolește repede, e cuminte,
Are doar aspirații de înger,
Dar a prins prea adânci rădăcini pământene
În țărânile din piepturile noastre
Încât s-a înfipt în mușchii tăi
Ca un salcâm.
Uite, ți-au ieșit flori pe piele.
Adună-le, să facem
Gogoși de suflet.
Poate vom fi liberi.
Eu golit de suflet
Și tu preaplină de suflet.
Suntem ușori.
Poate putem zbura
În vid
Totuși.
Aș vrea să îți sărut coastele,
Să pun sărutu-mi,
Pecete pe pielea-ți,
Pe fiecare palmă de epidermă,
Pe fiecare amintire,
Pe fiecare plăcere
Trăită, dar mai ales
Netrăită!
Sufletul meu lovește în tine,
Spune-mi că îl simți,
Chiar dacă nu te doare.
Acum mă înțelegi?
Ți-am dat sufletul meu
Ca să poți fi.
Doar așa putem fi amândoi.
Trebuia să te animez.
Eu pot trăi prin privirea ta,
Care e ca un râu,
Singurul râu a cărui curgere o accept;
Singurul râu pe care nu îl vreau lac.
Singurul râu pe care vreau să plutesc,
Fără să mă opun.
O să îmi iau viață de pe buzele tale.
Muscă-le înainte de a le mușca eu.
Simte-te...
Dulcea mea, lugubra mea.
Am auzit că nu ai mai scris poezie.
Eh, lasă sufletul meu să o scrie,
Tu doar lasă-i mâinile-ți să mă găsească
Și să mă frământe,
Să mă mototolească,
Da, ca pe o ciornă.
Scrie-mă, scrie-mă,
Suflete al meu,
Cu mâinile celei căreia
I-am dat viață!...

Elucubrație 154 - Păstor de nori

 Mă hotărâsem să mă fac păstor de nori.

Mi-am imaginat cum îi duc
De pe un orizont pe altul,
Acolo unde e cerul mai
Gras.
Și mai albastru.
Îmi luasem toiag,
Fluier,
Câini,
Cușmă.
Aveam tot ce îmi trebuie.
Mai puțin...
Mai puțin
Curajul de a zbura.
Renunțasem să mă fac păstor de nori.
Mi s-a părut tare greu.
Apoi,
Mi s-a părut prea târziu.
Cine se mai face păstor de nori
La vârsta mea?!
M-am depărtat prea mult de copilărie
Ca să mai pot să-mi iau aripi.
Pe împrumut... s-ar da, dar sunt deja
Împrumutat în prea multe părți.
Și la Dumnezeu, și la prieteni
Și la îngeri.
Așa că... m-am făcut om.

Dar într-o zi, un tânăr înțelept mi-a zis
Să-mi desfac lanțul
De pe suflet.
I-am spus că am și uitat că sunt legat.
Oricum am pierdut de mult cheile.
Iar el mi-a zis că lacătul e deschis.
Lanțul stă agățat doar în câteva amintiri.

M-am uitat la nori.
M-am scuturat.
Și mi-am luat zborul după ei.
Să nu se ducă departe, să se adune,
Că poate se fac furtună
Și vine potopul...