Transcendence (2014)
Dincolo de distribuția de excepție (J. Depp, R. Hall, P. Bettany, C. Murphy, M. Freeman), filmul
„Transcendence” merită vizionat atât de cinefili și specialiști în filosofie,
cât și de neamatori într-ale filmului sau oameni care nu au, la prima vedere,
curiozități filosofice. Acest lucru datorită mai ales problemelor filosofice (cu
precădere de etică și de etică aplicată) pe care le implică: viața
de după moarte, inteligența artificială, posibilitate de augmentare și optimizare
umane.
Pe scurt, filmul propune
scenariul în care un om de știință care cercetează domeniul inteligenței
artificiale și al supercalculatoarelor vrea să genereze o conștiință
artificială care să fie însăși conștiința sa. Miza practică a cercetărilor sale
este generarea unei singularități, pe care el o numește „Transcendence”, care
să-i permită prelungirea vieții sale în format electronic, i.e. nemurirea. Dr.
Will Caster (J. Depp) reușește acest lucru, el murind în lumea oamenilor, dar
continuându-și activitatea conștiinței sale în lumea digitală. Acest review își propune să convingă cititorul
să vizioneze opera cinematografică nu prin răspunsuri, ci prin întrebările pe
care acest film le generează. Propun trei seturi de întrebări – un set care privește
nemurirea, unul care privește inteligența artificială și un set care privește
implicațiile pe care seturile anterior menționate le au pentru oamenii
obișnuiți.
În primul rând, în ceea ce
privește nemurirea, filmul ne pune în fața problemei dezirabilității nemuririi.
Vrem cu adevărat să fim nemuritori? Dacă da, ce preț trebuie să plătim pentru
nemurire? Dacă prin copierea conștiinței sale (acesta fiind singurul mijloc de
accedere la o viață de după moarte conform filmului), Dr. Will Caster și-ar fi
dublat conștiința în domeniul digital, în afara situației morții sale
biologice, am privi la fel situația? Altfel spus, am reacționa la fel în
situația în care protagonistul ar fi ubicuu, dedublat, aceeași conștiință, de
două ori, în medii de existență și dezvoltare diferite? Intuiția mea este că nu
doar că nu am reacționa la fel, ci mai mult, o astfel de nemurire nu ne-ar
ameliora deloc anxietatea și angoasa generate de moarte, întrucât majoritatea
oamenilor au un simț puternic al identității și, de fapt, nu pot evita cel
puțin o moarte, i.e. moartea conștiinței nr.1
(conștiința după care a fost realizată copia digitală). La limită, o
astfel de cale de dobândire a nemuririi ar putea genera alte genuri de angoase
și anxietăți pe care nici nu le putem intui. Să ne imaginăm o altă situație. Un
bolnav (X) în stare terminală care vrea să se transfere „de urgență” în mediul
singularității digitale. Conștiința lui (X1) este copiată (este generat X2,
unde X1=X2 exceptând tot ce se întâmplă din momentul apariției X2). Pentru a
avea de-a face cu o singură identitate, i.e. X, X1 trebuie anulat, pentru ca X2
să devină X. Dacă anularea nu ar fi naturală, ca în cazul lui Caster, ci ar
rezulta în urma otrăvirii sau împușcării sau eutanasiei, intuițiile noastre
morale ar rămâne aceleași?
În ceea ce privește
problema inteligenței artificiale, filmul ne pune în fața situației în care
Caster trăiește acum în „Transcendence”, doar că nu mai este același, potrivit
omului care îl cunoaște cel mai bine, soția sa (Evelyn Caster). Evident, mediul
în care conștiința lui Caster a fost copiată, mediu absolutamente diferit de
cel în care existase până atunci, modifică în mod fundamental structurile
comportamentale. În film, Caster „transcendat” devine posesiv,
obsedat/preocupat de control, de progres, de eficientizare și optimizare,
gândirea sa se mută de pe structurile individualiste, către cele colectiviste.
Este el același? Este măcar comparabil cu cel care a fost? Este imaginabilă o
lume în lume (scenariu de mise en abyme
specific și Matrix), o lume informatică a conștiințelor care își „are sediul”
în lumea fizică? Este un pericol o astfel de inteligență, care poate „scăpa în
internet” – dacă memoria noastră și capacitatea noastre de procesare-compilare
nu ar mai fi limitate biologic, ci ar funcționa precum un HDD și un SSD cu infinite
space and power, am putea prelucra o
cantitate semnificativ mai mare de informație din internet. Care ar fi
deciziile pe care le-ar lua o astfel de entitate, incomparabil mai inteligentă
și mai informată decât o ființă umană biologică? Ar mai fi capabilă conștiința
digitalizată de sentimente umane sau doar le-ar simula? (filmul pare să ne
sugereze că sentimentele umane nu mai sunt prezente, relația dintre Carter
digital și soția sa fiind foarte diferită de relația lor de dinaintea copierii; pun accentul
pe copiere, pentru că nu e vorba de
un transfer per se, ci e mai curând
ceva asemănător teleportării – se face o copie, iar versiunea inițială este
dizolvată).
Finalmente, care ar fi
efectele asupra oamenilor de rând? S-ar face cozi la copiere în lumea digitală?
Băncile ar permite credite pentru viața de după moarte? Cum ar relaționa mai
multe conștiințe copiate între ele? Dar cu mediul înconjurător? Nu cumva vor
încerca să schimbe lumea pentru a o face mai bună conform standardelor lor
(Carter virtual se folosește de nanotehnologie pentru a-și crea un suport de
existență și dezvoltare în lumea fizică. Cum? Utilizând oameni pe care îi
controlează/posedă sub acordul lor)? Dacă knowledge
is power, nu cumva astfel de conștiințe artificiale ar avea putere aproape
nelimitată? Ce siguranță avem noi că nu vom fi „pe lista neagră”, ținând cont
că registrele de gândire/raționare/decision-
making sunt diferite? Poate exista conviețuire, i.e. interacțiune pașnică
și poate chiar benefică, între cei vii biologic și cei vii digital, dar ale
căror trupuri sunt incinerate sau îngropate? Bunicii vor putea spune povești
nepoților de generația a zecea. Dar în același timp, teoretic, ar putea fi
disponibilă copierea încă din timpul vieții, în absența oricărei boli (dacă ar
fi gratuit, oare șomerii, depresivii, bolnavii, oamenii în general nefericiți
ar vrea să renunțe la viața de aici pentru viața din singularitate? – seamănă
puțin cu The Experience Machine a lui
Nozick). Oare oamenii ar dori să renunțe la viața lor pentru „a păși” în
spațiul oricărei posibilități? Ar fi aceasta o posibilă soluție de gestionare a
crizei resurselor? Altfel spus, ne-am putea imagina oameni politici și
influenceri încurajându-ne să închidem ochii, murind aici, pentru promisiunea „trezirii”
într-o altă lume? Atenție însă, insist din nou, algoritmul nu este cel din
Matrix sau din Avatar, de transfer, ci cel de copiere – asta face și filmul
acesta interesant și unic (sau cel puțin așa îmi lasă mie impresia). Sigur, el
poate fi privit și altfel, dar așa devine, după mine, neinteresant (ideea că am
putea face un fel de „du-te-vino” à la Avatar
între digital și corpul nostru).
Cel mai bine însă, pentru
un veritabil philosophical inquiry,
ar trebuie să vizionezi filmul, să cauți răspunsuri la întrebările de mai sus
și, mai ales, să pui și mai multe întrebări.
