Comentariu
Dincă Radu-Alexandru
Fragment 2:
„This kind of entrenchment process can help
explain the slide in the culture of authenticity. The self-centred forms
are deviant, as we saw, in two respects. They tend to centre fulfilment on the
individual, making his or her affiliations purely instrumental;
they push, in other word, to a social atomism.
And they tend to see fulfilment as just of the self, neglecting or
delegitimating the demands that come from beyond our desires or aspirations, be
they from history, tradition, society, nature, or God; they foster, in other
words, a radical anthropocentrism. [...] In addition, our technocratic,
bureaucratic society gives more and more importance to instrumental reason.
This cannot but fortify atomism, because it induces us to see our communities,
like so much else, in an instrumental perspective. But it also breeds
anthropocentrism.”
Charles Taylor, The
Ethics of Authenticity, Harvard University Press, 1991, pp. 58-59
Traducere: "Acest tip de proces de înrădăcinare poate ajuta la explicarea alunecării culturii autenticității. Formele egocentrice sunt deviante, așa cum am văzut, din două puncte de vedere. Ele tind să centreze împlinirea pe individ [să o pună în puterea sa], făcând din afilierile sale ceva pur instrumental; ele împing, cu alte cuvinte, spre un atomism social. Și tind să vadă împlinirea ca fiind doar a sinelui, neglijând sau delegitimând cerințele care vin de dincolo de dorințele sau aspirațiile noastre, fie că acestea provin din istorie, tradiție, societate, natură sau Dumnezeu; ele favorizează, cu alte cuvinte, un antropocentrism radical. [...] În plus, societatea noastră tehnocratică și birocratică acordă tot mai multă importanță rațiunii instrumentale. Acest lucru nu poate decât să fortifice atomismul, pentru că ne induce să ne vedem comunitățile, ca multe altele, dintr-o perspectivă instrumentală. Dar generează, de asemenea, antropocentrism."
Acest pasaj din „Etica
Autenticității” de Charles Taylor rezumă una dintre temele fundamentale
prezente în această lucrare, anume problema alunecării în subiectivism pe
fondul a două elemente (care sunt concepte cheie la Taylor): atomismul social, cauzat,
în parte, de către rațiunea instrumentală, și antropocentrismul. Teza lui
Taylor, după cum reiese și din acest pasaj, este că oamenii au în vedere un
sens „pervertit” al autenticității, contaminat de individualism, de un simț
exagerat al eficienței, i.e. de
instrumentalism absolut (în sensul că se propagă până la relațiile umane).
Taylor prezintă această situația actuală pentru a ne îndrepta atenția, la
finalul lucrării, spre un schița unui sens al autenticității greu de
implementat, cu ecouri aristotelice și arendtiene – autenticitatea nu exclusiv
prin sine, ci prin celălalt, prin comunitatea în cadrul căreia există niște
orizonturi de semnificație și niște orizonturi axiologice. Voi încerca să
analizez pe scurt pasajul, iar apoi voi pune în evidență câteva aspecte care ar
putea genera discuții.
„Acest tip de proces de
înrădăcinare poate ajuta la explicarea alunecării culturii autenticității.
Formele egocentrice sunt deviante, așa cum am văzut, din două puncte de vedere.
Ele tind să centreze împlinirea pe individ [să o pună în puterea sa], făcând din
afilierile sale ceva pur instrumental; ele împing, cu alte cuvinte, spre un
atomism social. Și tind să vadă împlinirea ca fiind doar a sinelui, neglijând
sau delegitimând cerințele care vin de dincolo de dorințele sau aspirațiile
noastre, fie că acestea provin din istorie, tradiție, societate, natură sau
Dumnezeu; ele favorizează, cu alte cuvinte, un antropocentrism radical.” –
Taylor vorbește aici despre formele egocentrice care duc la alunecarea culturii
autenticității. Înainte de toate, e vorba despre o alunecare, adică despre ceva
nedorit, ceva ce trimite la imaginea zăpezii care fuge de sub picioarele
schiorului. Spre ce alunecă autenticitatea? Spre subiectivism, adică spre
validarea a orice de către oricine, spre situația în care fiecare subiect este
făcător de micro-universuri pe care le poate popula singur, comunitatea
devenind în aparență realmente opțională, dacă nu ar fi nevoia de anumite
produse și servicii care să susțină existența – oricum scopul ei este în
această situație unul pur instrumental. Semenii mei nu există, în termenii lui
Kant, ca niște scopuri în sine pentru mine, ci doar ca niște mijloace. Ceea ce
pentru Taylor e foarte grav, întrucât acest gen de comportament conduce, spre
exemplu, la „delăsarea politică” a agenților, i.e. colaps al adevăratei
democrații, deci instalarea unor tiranii camuflate pe care nimeni sau prea
puțini le vor combate.
Revenim la formele
egocentrice – împlinirea individului ține doar de individ și numai de el.
Fiecare este propriul lui guru. Ironia își are rostul în măsura în care
autovalidarea vine la pachet în mod inevitabil cu un soi de banalitate
spirituală. În momentul în care individul își dă sieși legi fără a ști cum să
își dea sieși legi, acesta poate cădea în ridicol pentru cineva care înțelege
autenticitatea într-un sens taylorian (am în minte americanii care manifestă
exuberanță pentru rochițele sau papucii blănoși care îi fac să se simtă „fulfilled
and accomplished in life”). În orice caz, dacă nu e nevoie de alți oameni
pentru a valida standardele mele de excelență și scopurile mele în viață și
sistemul meu axiologic (altfel spus, dacă eu sunt măsura tuturor lucrurilor,
trimit la o simplistă interpretare a vorbelor lui Protagoras), atunci
comunitatea în care trăiesc, care nici nu se mai poate numi o comunitate
(pentru că asta ar presupune comunicare de dragul comunicării, cel puțin într-o
minimă măsură), este ceva care servește exclusiv ca mijloc pentru atingerea
unor scopuri pe care eu le stabilesc (deși aici i se poate reproșa lui Taylor
că acordă o mult prea mare importanță capacității indivizilor, în sensul în
care oamenii doar au impresia că idealurile lor personale sunt ale lor,
majoritatea celor care îmbrățișează sensul aiurit al autenticității se
încadrează în categoria Foucault mai degrabă, adică sunt doar niște produși ai
puterii care le-a livrat un anume discurs; dar asta e altă discuție).
Alteritatea este doar un instrument. E o oglindă oarbă, de pe care pot doar să
mănânc. Singura reflexie în cazul acesta e doar imaginea mea de pe propriul iris,
nici măcar imaginea din apa lacului în care privesc. Efectul imediat este
atomizarea socială. Metafora nici nu este o metaforă neapărat, dar imaginea e
foarte bună – oamenii devin ca niște atomi care nu se pot uni în molecule.
Antropocentrismul radical
presupune anularea autorității pe care o are comunitatea, Dumnezeu sau istoria (tradiții
etc.) la nivelul sistemului axiologic. Presupune anularea influenței.
Presupune, în cazul ultim, anularea totală a alterității. Oamenii rămân doar cu
iluzia faptului că s-au ales pe ei înșiși așa cum trebuie, conform standardelor
lor de autocreație. Scenariul pare destul de sumbru. Mai ales în contextul în
care comunicarea din ziua de astăzi permite un paradox – formarea unor
comunități autiste de autocreați care promovează autocreația, propunând totuși
niște termeni comuni de discuție (de aici și lutul din care construiește Taylor
plosca pentru călătoria prin deșertul inautenticității actuale), care sunt un
fel de kitsch generalizat la nivelul valorilor. Mai adaugă Taylor faptul că „societatea
noastră tehnocratică și birocratică acordă tot mai multă importanță rațiunii instrumentale.
Acest lucru nu poate decât să fortifice atomismul, pentru că ne induce să ne
vedem comunitățile, ca multe altele, dintr-o perspectivă instrumentală. Dar
generează, de asemenea, antropocentrism.”. Altfel spus, nu doar că la nivel
micro sunt propagate antropocentrismul și individualismul și rațiunea
instrumentală, ci este vorba despre un cerc vicios, întrucât societatea
tehnocratică (deci „anti-politikă” în sens arendtian) și birocratică
(anti-dialog) în care trăim favorizează elementele dăunătoare menționate mai
sus. În absența unor schimbări la nivelul asimilării unei „autentice culturi a
autenticității”, lucrurile nu pot să meargă decât din rău în mai rău.
Alunecarea absolută în subiectivism ar putea arăta ca o societate distopică
formată din indivizi care nu au nimic altceva de făcut decât să se supună puterii. Cum? Nu pare
contradictoriu? Autocreații să se supună?! Da, întrucât având iluzia puterii de
autocreație, lor le poate fi livrat un discurs al autocreației cât mai
favorabil sistemului. Cum câștigă puterea? Simplu, cel puțin dintr-o
perspectivă: din moment ce discursul a fost livrat corect, cine mai poate pune
la îndoială bagajul valoric și afectiv livrat dacă individul are impresia că el
este singurul în măsură să evalueze? Nimeni. Șah mat.
Acum, pentru
problematizare… soluția lui Taylor la acest scenariu sumbru este implicarea
politică a cetățenilor pentru o democrație adevărată pe fondul unor orizonturi
comune de valori. Sună foarte bine, dar pare foarte greu de implementat,
întrucât democrația funcționează cu aceeași oameni care sunt gata oricând să
renunțe la comunitate pentru promisiunea autocreației. Cred, prin urmare, că o
soluția care se bazează pe indivizi, pe colectiv, pe populații este, eufemistic
vorbind, cel puțin inocentă. Probabil că soluția ar trebui să urmeze strategia
propagării răului. Poate că singurele arme împotriva inautenticității sunt
tocmai armele pe care le folosește sistemul care vrea să genereze autocreați
individualiști radical antropocentrici (e un pleonasm intenționat). Voi da un
exemplu: să presupunem că o comunitate de oameni care dețin atât know-how-ul,
cât și know-that-ul autenticității vor să producă o schimbare de proporții în
tensiunea dintre autenticitate și inautenticitate. Vor fi eficienți dacă se vor
adresa maselor în termenii în care se prezintă îndeobște discursul despre
autenticitate, ca un discurs cu obiect volatil (autenticitatea nu poate fi
găsită și păstrată, ci trebuie mereu căutată)? Sau vor fi mai eficienți dacă se
vor folosi de TikTok și de alte platforme, vorbind pe înțelesul tuturor și, la
limită, manipulând spre o direcție mai dezirabilă masele, astfel încât să
stimuleze o mică parte din ființele lor să chestioneze mediul înconjurător și
sistemul de valori după care funcționează? Ceea ce vreau să spun este că o
soluție care mi se pare mult mai fezabilă este cea a bunei politici. Schimbarea
de proporții, schimbarea profundă a proporțiilor raportului dintre
autenticitate și falsă autenticitate, nu cred că se face în primul rând prin
efortul fiecărui individ, ci prin politici publice, printr-o politică menită să
genereze căutarea autenticității… adică o politică atât de bună încât să motiveze oamenii în
ultimă instanță să urmărească ceva ce scapă imediatului, nevoii, securității,
ceva ce se proiectează și rămâne mereu o virtualitate.
Deși soluția lui Taylor nu
apare în fragment, mi s-a părut interesant să problematizăm puțin aici. De
asemenea, anunțând și încheierea, vreau să adaug încă două aspecte: în primul
rând, antropocentrismul radical și rațiunea instrumentală care generează
atomism social poate că se prăbușesc sub propria lor greutate într-un discurs
filosofic, după cum arată și Taylor în cursul lucrării. Dar ele nu se prăbușesc
în mințile agenților care căută un cămin din ce în ce mai călduț. În al doilea
rând, Taylor propune faptul că „our technocratic,
bureaucratic society gives more and more importance to instrumental reason”, ceea ce din nou mi se pare inocent. Pentru că
societatea nu acordă din ce în ce mai multă importanță rațiunii instrumentale,
ci funcționează din ce în ce mai
mult, până la exclusivitate, conform rațiunii instrumentale. Nu este o problemă
de atenție, ci o problemă de funcționalitate, întrucât indivizii care nu
acționează conform rațiunii instrumentale au, în genere, 2 variante de viață –
excluderea totală sau în micro-comunități și/sau sărăcia sau antreprenoriatul
de succes non-exploatativ, dar acesta din urmă este o raritate. Altfel, pentru
a putea să te situezi undeva la mijloc, trebuie să te supui rațiunii
instrumentale, pentru că ea livrează termenii discursului.
Pentru a încheia în
manieră tayloriană, stropind cu nădejde, adaug doar următorul lucru: nu este
nici pe departe imposibil ca lideri de seamă și de valoare să se unească pentru
a pune în mișcare, sub steagurile orizonturilor comune de valori, oameni care
se alienaseră în capitalismul instrumentalist. Este extrem de dificil, pentru
că este vorba și despre politică și despre educație și despre administrație
locală și despre multe alte domenii care ar trebui să funcționeze convergent
spre un ideal just de autenticitate, dar… „sed
omnia praeclara tam difficilia quam rara sunt”.
