E crucea mea,
E crucea mea
Să mă port pe mine însumi
Pe suflet,
Ca pe-un palton
Matlasat
În mijlocul unei veri
Deșertice...
Așa îmi sunt de
Potrivnic.
E crucea mea,
E crucea mea
Să nu dorm nopțile,
Să cercetez în întuneric
Fiecare centimetru de cearșaf,
Fiecare fir de ață,
Fiecare scamă insignifiantă.
Așa îmi spune mama...
Ea crede că
Neodihna
E în natura
Celor ce simt
Mai mult.
Așa mă îmbărbătează,
Ca să nu mai tremur de teama
Neantului.
Teama nu se stinge,
Nu se estompează deloc,
Ci persistă tainică,
Dar dragostea o lămurește
Într-un chip și mai tainic.
O lămurește sufletului
Care nu vorbește limba
Minții.
Altfel cum aș putea să mă
Liniștesc?!
E crucea mea,
E crucea mea
Să mă cuprindă din senin
Hăul.
Abisul urcă,
Se escaladează pe sine
Pe măsura căderii tale.
De fiecare dată când mă
Ademenește
Mă opun, desigur, dar
Ceva mă trage acolo,
Ca atunci când te uiți peste
Balustradă,
În jos...
Ceva te trage.
Ceva te atrage...
Dar te ține mâna curentă.
Eu nu mai am nici măcar
Nuiele împletite la hău.
Nici măcar vreun semn cu
"Nu te lăsa înghițit".
Nu.
E crucea mea,
E crucea mea să rezist
Voinței hăului de a mă stăpâni.
Trebuie să stau deasupra,
Trebuie să învăț
Să-mi țin echilibrul pe
Buza abisului.
Trebuie, Doamne! Trebuie!
E crucea mea!
E crucea mea!
E crucea mea să le ridic altora
Balustrade
Și garduri și ziduri
Dacă e nevoie;
Semne și semnale,
Tot ce pot eu să fac
Să nu-i las
Să-și piardă echilibrul
Și să alunece în ei înșiși.
