Elucubrație 63- Despre condiția Omului de graniță III

Noi ne aflăm într-o continuă lupta cu psihologia. Sau, mai bine zis, psihologia se află într-o continuă luptă cu noi, luptă pe care nu o dorim și nici nu știu dacă o merităm. Orice luptă se termină cu sânge, cel puțin o picătură. Că îți curge din nas, din minte, din inimă, din braț sau din vreun suflet... nu contează. Oricum curge sânge. Noi nu suntem firi beligerante, sau cel puțin nu vrem să purtăm războaie cu exteriorul pentru că oricum ne războim cât se poate de agresiv și de mârșav cu noi înșine. Interpretările ne ustură, ne macină, ne subestimează capacitatea de a efectua modificări la normal. Nu suntem pe atât de previzibili pe cât ar vrea (nu știu de ce) unii să fim. Definițiile pe care noi le dăm pentru anumite fenomene și pentru anumite lucruri nu se potrivesc cu definițiile clasice. Și aceasta nu pentru că am înțelege noi mai bine starea de fapt a lucrurilor, ci pentru că cel mai probabil nu o înțelegem deloc. Și atunci nu ar trebui să fim acuzați. Căci ar fi o acuzare pe nedrept, mai ales pentru că noi chiar vrem să înțelegem cum stau lucrurile de fapt, în ciuda faptului că adevărul general acceptat, mai ales cu privire la interpretarea manifestărilor, se lipește rareori de noi.

Tocmai pentru că suntem categorisiți drept proscriși, ne refugiem în cetățile minților noastre, deși pe acolo bântuie mai mereu singurătatea și nesiguranța. Preferăm confuzia în detrimentul sentințelor pe care oamenii ni le acordă fără a ne cunoaște de fapt. Acolo, în cetatea minții, ne ocupăm de foarte multe ori nu cu șahul, care este rezervat adevăraților cetățeni ai palatului cognitiv (repet, noi nu ne putem niciodată considera artiști sau oameni geniali veritabili), ci cu puzzle-ul. Avem foarte multe puzzle-uri și ele nu încetează să apară niciodată. De la cele mai simple (de care avem mare nevoie pentru a nu ne pierde simțul realizării) la cele foarte complicate a căror rezolvare o amânăm până în ultima clipă. Avem nevoie de suspans și tensiune din cauza plictisului care ne cuprinde foarte repede. Printre preferatele noastre se numără cele pe care oamenii le-ar descrie ca fiind despre iubire. De ce? Pentru că sunt tragi-comice.

Cel mai complicat puzzle, puzzle-ul pe care chiar nu cred că o să-l termin vreodată, este unul care se modifică de pe-o zi pe alta. Mie mi-l aduce personal Destinul-Tragic. Pe cutie scrie: "Autoportret...". Multe piese se rup foarte repede. E suficient să le atingi puțin mai brutal și imediat se strică. Altele dispar imediat ce te uiți la ele. Așa, pur și simplu. Deși noi nu suntem nici răi, nici mincinoși, iată că suntem pedepsiți. Oricum, nu ducem niciodată lipsă de piese noi pentru acest puzzle complicat. Tot Destinul-Tragic se asigură, cel puțin în cazul meu, că sunt aprovizionat constant cu noi materiale, de la piese noi, care ar trebui să le înlocuiască pe cele care s-au rupt, dar care nu seamănă deloc, și până la diverse lucrări despre cum ar trebui rezolvat acest puzzle. Lucrările acestea sunt scrise de tot felul de experți, de la cei care apar ca autori a mii de articole, dar care nu au ajuns la vreo concluzie, până la cei care sunt debutanți, adică până la cei ce te fac să te simți ceva mai bine pentru că îți dai seama că mai sunt și alții care nu se descurcă. Cert e că e foarte complicat și ne ocupă mai tot timpul. O altă parte nefericită în toată această poveste este că, până și atunci când ieșim din cetate, noi tot nu ne putem scoate din vizor puzzle-urile noastre. Tot ne gândim la soluții. Când mâncăm, când scriem, când mergem, când ascultăm muzică, când orice aproape. Cred că doar atunci când simțim iubirea cuiva care realmente ne înțelege (adică tot a unui Om de graniță) putem evada din noi înșine. Dacă ne aflăm în lume și uităm că ne așteaptă piesele de puzzle putem declara acele ore ca fiind ore de sărbătoare. Putem respira fără să oftăm pe dinăuntru. 

Dar ce spun eu aici?! Poate că merităm toate aceste jocuri. Poate că ne acordăm prea multe circumstanțe atenuante. Mă îndoiesc totuși... Pentru că de multe ori când ne curg lacrimi din ochi, noi plângem din suflet. Adică ne căim, dacă vreți un alt fel de termen. Ne căim și chiar încercăm să ne mai smerim. În ciuda tuturor acestor eforturi colosale pe care le depunem, eforturi pe care aproape că nimeni nu le observă din felurite motive, rămânem condamnați în ochii multora. Nu dă casa cu masa! "Una facem, alta zicem, alta simțim, alta gândim."- ne spun neîncetat. Oamenii normali nu pot să ne pună cap la cap, nu pot să proceseze atâta confuzie. Ei funcționează coerent. Noi suntem incoerenți. Nu că ar fi rău, cred că e foarte bine să fii incoerent, absurd și nenorocit. Te asemeni mai mult cu viața...

Pe bună dreptate, nu îi putem acuza pe oameni pentru neînțelegerea pe care ne-o acordă. Îi putem sfătui, totuși, să nu se mai repeadă la gâtul nostru trupesc, cognitiv sau emoțional. Sunt foarte fragile. Și dacă nu se rup, oricum ne doare, să știți. Mai bine, dacă nu sunteți dispuși să ne acordați credit... mai bine ne lăsați în pace.

Noi ce să facem?! He, he. Rânjim, mai spunem o glumă proastă, ne amuzăm... cu alte cuvinte facem haz de necaz. Ce să facem, domnule?! Știm, știm... vom fi interpretați, acuzați și condamnați și pentru asta și, mai mult, scuipați când ne vor vedea că-i râdem în față călăului...

Elucubrație 62- Aseară

Aseară te-am visat
Nu am avut curajul să îți spun
Despre asta. 
Pentru că tu oricum nu ai timp
Pentru mine.
De ce ai avea timp pentru un
Tinerel
Romantic
Care ascunde în trupul lui
Un copil bezmetic?!
Oricum, am zis să scriu despre vis
În speranța că îl pot prelungi
La nesfârșit
La mine în minte.

Dansam, da, deși eu nu știu
Să dansez prea bine,
Pe Tchaikovsky
Și spărgeam nuci.
Tu conduceai, normal,
Că doar ești mult mai matură.
Eu urmăream,
Doritor să te învăț.
Îmi păsa și de dans, 
Dar cel mai mult îmi păsa de 
Tine.
Să nu te scap,
Să nu te lovești de stângăcia mea
Sau de vorbele pe care
Îmi imaginam că ți le șoptesc
Sau de gândurile care se înghesuiau
În minte.
Rămăsesem mut, dar dansam
Și era atât de frumos.
Tu mai zâmbeai din când în când,
Iar eu deveneam
Din ce în ce
Mai fascinat de mâinile tale,
De încălțări,
De zâmbet.
Te-ai prins!
Da, mi se părea imposibil să te privesc
În ochi.
Credeam că o să mă reîndrăgostesc
Tot de tine
Și în vis
Și că o să mor de la saturație.
Bine că stăteai pe vârfuri
Și ochii tăi erau exact la nivelul ochilor
Mei.
Puteam deci să privesc
În sus, în jos,
În josul părții drepte,
Oriunde.
La un moment dat, când muzica se auzea
Mai încet,
Mi-ai atins cu degetele tale perfect construite
Chipul meu perfect asimetric
Și mi l-ai întors spre privirea ta.
Am închis ochii de frică,
Dar am simțit prezenta buzelor tale
Foarte aproape de urechea mea.
Am început să tremur.
Violoncelul tău a început să urce, să urce,
Să urce până la Dumnezeu.
Am deschis ochii
Și am văzut ceva atât de rar,
Atât de dificil...
Splendidul.
Aveam splendidul în brațele mele, atât
De aproape, atât de...
Visul s-a terminat.
Nivelul de fericire s-a prăbușit mai jos
Decât nivelul măsurabil.
Dorul de ceva ce nu am avut niciodată,
Dorul paradoxal al omului de graniță,
Depășise granițele suportabile
Așa că am început să fac
Ceea ce trebuie făcut pentru a mai suporta
Viața.
Să muncesc...

Am eșuat să prelungesc visul...
În cazul tău
Se pare
Că am nevoie de toată
Realitatea posibilă.

Elucubrație 61- Despre condiția Omului de graniță II

Setea noastră... Oh, da, setea noastră de sânge. Vampiri abominabili. Nu, nu omorâm pe nimeni sau poate că omorâm banalul din unii oameni. Nu sugem sânge, ci ne hrănim cu simboluri. Ne hrănim cu viața pe care nu o putem asimila. E foarte trist. Chiar da. Să nu poți să asimilezi căldura. Și știți ce e și mai trist?! Să îți dai seama că nu o poți asimila.

Desigur că acest fenomen al respingerii automate a clipei este aproape perfect răspândit în lume, în cantități diverse, dar aproape mereu suficiente din păcate. Aproape toți indivizii resping în mod organic momentul. Unii spre binele lor, pentru că nu pot să îndure puterea și intensitatea irepetabilității acum-ului. Alții, în schimb, spre nenorocirea lor. O disfuncție asociabilă unui blestem enervant care, în cuvinte simple, nu te lasă să trăiești. Cum vine asta? Nu vorbește acest om de graniță de sus, încercând să producă niște stil, dar căzând inevitabil în piagetism? Probabil că da, probabil că nu. Omului de graniță îi rămâne, ca tuturor oamenilor de fapt, o singură certitudine- Moartea. Diferența este că pe omul de graniță îl afectează teribil condiția mortalității. Timpul lui este într-adevăr limitat. Se face vinovat pentru propria-i absență, tocmai pentru că își dă seama și de fapt știe că totul se va termina iremediabil... foarte repede. Căci ce este o viață, dacă nu o înșiruire de scurte momente?! Crezi că e mai mult? Nu ai cum să o dovedești. De ce? Pentru că nu îți mai amintești. Rămân doar câteva frânturi la care te poți raporta, multe dintre ele fiind absolut inutile. Multe fiind parțial inutile, detalii tehnice sau culturale pe care nu le poți folosi pentru a te apăra de inevitabil. Încercăm să evadăm din condiția mortalității prin fel de fel de scrieri, discursuri, oameni, activități. Vrem să ne însămânțăm ființa în cât mai multe și cât mai diverse pământuri pentru a ne crește șansele de a ne prelungi lungul flux de rateuri de trăire, rateuri de veșnicie (ca moment prezent care nu se mai termină). Vedem, atunci când avem curajul să ne întoarcem în noi înșine, atunci când avem resursele de a ne metamorfoza într-o unitate, că tot ce am depozitat în noi sunt doar deșertăciuni. Vină, malignitate, dezacord, confuzie, incertitudine, eșec... Oricât de mult ne-am strădui să producem, nu putem produce mai mult decât este posibil. Încercăm să ne protejăm aparentele realizări, până când deschidem alte cărți din rafturile noastre prăfuite, până când accesăm alte articole, până când cunoaștem alți oameni- atunci toate realizările noastre pălesc în lipsa lor de originalitate, în absența autenticității, în tenebroasa inexistență a veritabilului. Nu că ar conta, de fapt. Chiar dacă am descoperi ceva nou, chiar dacă am salva o viață, chiar dacă am schimba mentalități și le-am întoarce spre profund. Nimic nu ar conta. Pentru că pe toate noi le facem din afara noastră. Suntem incapabili să acționăm cu toată ființa noastră în ceva, incapabili de a ne pune toate sufletele în acord pentru acțiune, pentru contemplație, pentru creație. Și astfel, oricât de departe am fugi de finalul fără finalitate, el ne ajunge din urmă, pentru că este peste tot, în toate, în absolut toate lucrurile pe care le atingem cu mâinile, cu privirea, cu gândul. Scornim tot felul de metode și adaptăm instrumentele pentru a ne prelungi viața în speranța că vom trăi total o clipă absolută, dar degeaba. Nu e vorba nici despre instrumente, nici despre metode, nici despre sfaturi, nici despre cărți, despre nimic din toate câte sunt disponibile oricărui om. Ne consolăm cu pretinsa nebunie, dar în van, nici ea nu e capabilă să ne scape. E vorba de ceva inaccesibil nouă, nu știu exact ce. Probabil Dumnezeu, probabil Adevărul, probabil Iubirea, probabil Permanența... Armonia, Echilibrul. Je ne sais pas... Nu ne-am plictisi noi și de astea? Nu ar păli ele pentru noi, tocmai din cauza blestemului nostru pe care nu cred că îl poate dezlega nimeni?!

Oh, bine că îi putem asculta pe Beethoven, pe Orff și pe Bach... la căști bineînțeles, ca să nu deranjăm pe nimeni. Uneori cred că ar trebui să ascultăm muzica la maxim și nu la căști. Deranjul pe care îl provocăm oamenilor mai devreme sau mai târziu e inevitabil oricum.

Noi existăm, dacă se poate spune așa, mai mult în mintea noastră decât în afara ei...

Cine știe... poate că o să ne lămurim și noi cu privire la lucrurile astea. Poate ne dezleagă cineva sau ceva. Poate ne vom împărtăși și noi cu clipă sau poate că măcar o să găsim o soluție pentru a nu ne mai răni constant și adânc această neputință de a trăi, absența noastră de pe propria scenă. 

Omul de graniță își joacă rolul fără a fi pe scenă. Dansează cu iubita care nu îl ține în brațe, vorbește fără a rosti el însuși vreun cuvânt. Cum? Și mai ales cum o face uneori chiar bine din punctul de vedere al standardelor care îi ghidează pe toți ceilalți?

La fel cum ultimele note din compoziția lui A. Hopkins, "And the waltz goes on", în interpretarea lui Rieu, ajung la om, în om, nu prin Rieu, nu prin vioară, ci altfel...

And the waltz goes on (A.H.)- Rieu

Elucubrație 60- Despre condiția "Omului de graniţă"

Ar trebui să spun, înainte de toate, câte ceva despre acest fel de om pe care l-am menționat în titlu. "Omul de graniță" este omul care se află între categorii, care nu este nici mediocru, nici erudit, care a citit cărți, dar nu a citit suficient pentru a se numi expert în vreun domeniu, care este sensibilizat de Mahler, dar care nu cunoaște teoria muzicală, care se vrea a fi un singuratic rătăcitor, dar se pierde și în deșertăciunile sociale, care se vrea artist, dar care nu are talentul unui adevărat artist. El e omul care aspiră la ceva înalt, dar care nu are potențialul real de a atinge acel ceva înalt și prin urmare, în opinia mea, se află într-o situație la fel de tragică precum geniul, poate chiar mai tristă. De ce? Pentru că în el se dau atât războaiele unui om obișnuit, cât și războaiele unui supra-om. Mai mult decât atât, omul de graniță este mereu confuz în fața propriei vieți. Se vede măreț, iar apoi ratat. Uneori ambele stări lucrează în sufletul său concomitent. Omul de graniță are cele mai multe măști, pe care și le-a construit și continuă să le construiască până la finalul vieții în încercarea dificilă și problematică de a se adapta la tensiunea lui interioară, tensiunea dintre nenumărate suflete "divergente" care sălășluiesc în el. Uneori le schimbă în oglinda din tribunalul minții doar pentru a se mai putea suporta fără să se insulte sau să se blesteme. Practic, omul de graniță nu are identitate. Comportamentul său nu îl reflectă. Ideile nu sunt mereu relevante pentru a-i construi portretul. Acest om este o problemă pentru încadrările psihologilor.

Condiția sa... cvadruplu tragică: mereu singur- mereu în nevoia de nu fi singur, mereu depărtat de sensibil- mereu doritor de a se afunda în izvoarele dionisiace. Nu cred că sunt singurul om de graniță. Cred, totuși, că suntem destul de puțini. Ne smerim și încercăm să ne controlăm, să fim raționali, dar cedăm la orice adiere care apasă pe butoanele potrivite ale slăbiciunilor noastre nenumărate. Prinți și prințese ale Neputinței, ne odihnim mințile și hoardele de suflete în palatul deșertăciunii. Vanitas, vanitatum et omnia vanitas, dar sperăm că ne vom mântui. Suntem "teo-scepticii" care și-ar da tot sângele pentru a crede că din potir se gustă substanța căii, adevărului și a vieții. Pe noi ne apreciază oamenii. Tocmai pentru că ne adaptăm destul de ușor și reușim să ne păstrăm sub control firile, pentru o bună bucată de vreme. După ce oamenii încep să sape în noi cu uneltele lor diverse, se sperie, se scârbesc, firea omului care ne descoperă e respinsă (uneori agresiv) de fluctuațiile noastre incoerente. Noi țopăim din trecut în viitor și din viitor în trecut, explodând în foarte puține momente în prezent. Ascensiunea noastră către clipă se termină cu o prăbușire în abisul pe care îl escaladăm iar și iar și iar. Nimeni nu ne înțelege și totuși oamenii înțeleg că nu suntem dezirabili pentru prea mult timp. Avem multe abilități, dar nu putem desăvârși nimic din noi. Drept urmare, avem cele mai multe imperfecțiuni per metru de ființă. Și ființa noastră e mare, dar nu suficient de mare încât să ne săturăm de această lume de care suntem legați.

Suntem invidioși pe cei mai buni decât noi. Ne smerim. Iertăm ușor. Iubim sincer. Dar ne manifestăm de multe ori contrar așteptărilor generale. Conștientizăm, după terminarea sticlelor de vin și a pachetelor nocive, că nu îi poți acuza pe oameni că ne-ar nedreptăți. Nu, ei au dreptate. Și chiar dacă nu au, rămâne certitudinea că nici noi nu avem. Noi nu avem dreptate niciodată, pentru că nu ne putem pune de acord cu noi înșine sau, mai bine zis, (de acord) în noi înșine. Suntem pedofili din nevoie, cvasi-gerontofili din aspirație și foame de dezvoltare, dar iubim și normal. Nu suntem răi, să știți, chiar nu vrem să rănim pe nimeni. Spre deosebire de genii, noi ne-am săturat de suferința pe care am tot îndurat-o, mai ales atunci când ceilalți oameni au considerat că suntem fericiți. Repet, noi ne mascăm atât de bine încât nici măcar noi nu știm cine am putea fi cu adevărat. Spuneam că și noi ne credem artiști. Da, nu știu dacă din nevoia de a atrage atenția sau din nevoia de a ne depărta cât mai mult de oameni. Vrem să ne construim căsuțe la munte pentru a fi singuri sau pentru a avea doar pentru noi un alt om?! Nu există o explicație clară pentru condiția acestui om de graniță. El rămâne o dilemă, nu în sensul că e greu de gândit, nu, ci în sensul că el nu poate lăsa impresii permanente în sufletele altora. Sufletele omului de graniță curg, învăluie, cresc și se sublimează pe lângă alt om. Fluctuația este atât de rapidă (nu neapărat mare) încât nu poate fi măsurată cu exactitate. 

Oh, și ce ne mai doare și cât de plângăcioși mai suntem. Azi îl considerăm pe Nichita un bețiv, mâine plângem din admirație în fața altarului pe care i l-am construit. Azi le arătăm oamenilor că îi iubim, mâine dispărem din peisaj, încă iubindu-i puternic, dar dispărem pentru că așa ne vine. Suntem neputincioși. Chiar de-am avea putere, nu avem frâie pentru toți caii din noi. Azi suntem poeți, mâine măzgălim sperând că vom atinge performanțele lui C. Guys în câteva săptămâni. La finalul zilei ne așezăm în fotolii și ne plângem de milă. Ratați cu potențial care îți ratează uneori, neașteptat, ratarea. Prin idei interesante, gesturi admirabile, vorbe de duh și altele.
Fără să știe nimeni, omul de graniță se pune de foarte multe ori în coada listei de priorități. Pare că e un arogant care nu ascultă decât de propria-i voce, dar de fapt el aude tot ce spun ceilalți (de cele mai multe ori) și face eforturi să îi înțeleagă și să le satisfacă dorințele care nu le vor dăuna. Totul până când obosește să își calce pe propria-i fire multiplă în zadar. Spunea Augustin că oamenii care nu te învață ceva când vorbesc nu spun, de fapt, nimic. Cineva mi-a spus ceva la fel de interesant. Cel mai rău e să fii incapabil să înveți din propriile greșeli. Să nu-ți vezi greșelile, să fii îngust.

Nimeni nu știe exact ce e omul de graniță. Știm că deși nu-i e aproape niciodată bine cu el însuși, lumea îl simte ca fiind în regulă. Sau invers. Sau lumea nu-l simte deloc ca pe un om. Știm că e mereu nemulțumit, dar se mulțumește și cu o strângere de mână uneori sau cu un "ai mâncat?". Știm că e capabil de iubire, dar nu de manifestare general acceptată ("corectă sau adecvată)"și nici de permanență sau coerență comportamentală.

Sau poate că știm doar că nu e nici om, nici Om. Și atunci poate că trebuie iertat și lăsat în pace, dar niciodată rănit mai mult decât se rănește el singur...

Elucubrație 59

Ținând cont că ne aflăm cu toții într-o perioadă de plină criză mondială m-am gândit să scriu ceva. Personal, resimt puternic (în aceste zile mai ales) lipsa motivației de a face orice lucru pe care în mod obișnuit îl consider productiv sau pozitiv. Mă simt foarte singur, dar asta nu e ceva nou... Chiar dacă eu nu am fost niciodată omul care iese la multe cafele sau care se plimbă pe la mall și prin magazine sau parcuri publice, restrângerea drepturilor/ a posibilităților mă afectează la nivel psiho-emoțional. Mă îngrijorează. Mă topește. Situația asta mă face să mă evapor lent, dar singur. 

Oricum, dincolo de acest context supărător, aș vrea să scriu ceva despre iubire. Asta mai ales pentru că îmi lipsește motivația de a scrie un articol pentru a participa la o conferință despre asta. Poate cine știe... o să-l scriu...

Dragostea este mereu prinsă la colț de propria-i moarte. Eșecul în iubire pândește iubirea dintre doi oameni la tot pasul. Nu există șansă de a evita eșecul... fie că e o despărțire, o "țigăneală", un dezacord intelectual, un derapaj comportamental din partea unuia. E inevitabil. Sau? Nu poți să eludezi probabilitatea viitorului decât dacă eviți viitorul. Cu cât eviți mai mult viitor cu atât îți crești șansele de a reuși în dragoste.

Iubirea este legată în lanțurile amintirii, ale frustrării, ale culturii, ale Trecutului. Cum să te dezici de toate părticelele care te compun?! Cum să spui că ignori cărămizile din care e clădită viața ta, ființa ta. Nimic din tine nu îți aparține. Totul aparține trecutului. Nu te poți dezice de el și, mai mult, poți fi învinovățit pe drept pentru el. Mai ales în dragoste. Cum îți permiți să vii cu toate rănile, toate durerile, toate nopțile nedormite, toate lacrimile, tot Răul... cum îți permiți să vii cu toate astea în viața altui om? Cum mai poate acel om să se concentreze pe părțile bune, fie ele și însutit mai multe decât cele proaste, dacă tu târăști după tine trecutul tău tenebros, nebunia ta latentă, deranjantă, acaparatoare, narcisismul tău de singuratic și aroganța ta de aspirant la sapiență?!

Iată deci. Dragostea, după perioada de îmbătare, de minciună naturală, de teatralizare a manifestării, devine inevitabil sortită ratării. Romantismul este doar o fantezie poetică- el ne îndoaie mintea, ne mistifică principiile tari, prinse în cenușă cu rădăcini adânci.

Bineînțeles că poți înghiți cu plăcere toate aceste compromisuri, sacrificii, certuri, incoerențe relaționale, dependențe de alte lucruri și de alți oameni. Poți trece cu vederea toate acele dezacorduri cu privire la obiectivele fiecăruia, viziunile despre viață, capacitățile intelectuale/emoționale etc. Da, chiar poți. Asta nu te scapă de eșec, dar măcar îți păstrezi relația. Care e ca o mașină din aia care scoate mult fum când pleacă de pe loc, cu geamuri nespălate, la care nu poți asculta muzică. Consumă mult, produce puțin. Un hârb.

Chiar atât de triști trebuie să fim? Chiar nu ne putem dezice, măcar în dragoste, de cuantificări, evaluări, evitarea diferențelor și a scăpărilor?! Nici măcar în și prin dragoste nu ne putem lepăda de trecut și de viitor, de timp?! Chiar să nu fi avut omul aripi niciodată? Eu nu cred că lucruri trebuie să fie în mod implacabil atât de tragice. Viața nu e o tragedie. E o dramă. Diferența o dă trăirea. Cea mai puternică trăire, deși colegii mei pasionați de filosofie analitică probabil că nu ar fi de acord, este dragostea. Aia curată, aia fără prejudecăți, aia liberă, aia care se smerește, aia care nu așteaptă în schimb nimic, aia, da, aia, care te face să fii. Aia care e condiția de posibilitate a propriei tale ființe interioare. Dragostea, cred eu, poate trece peste trecut, peste viitor. Dragostea poate să fie hic et nunc, ea poate să creeze. De ce nu vor oamenii să fie fericiți măcar puțin? Chiar nu le ajunge prostia de care se lovesc în fiecare zi, sarcinile interminabile pe care le au, proiectele care eșuează, dezamăgirile proprii și câte și mai câte nenorociri... Plictiseala, angoasa, singurătatea, absența lui Dumnezeu. Nu am cuvinte să expun Răul, negura. Dar, după cum spunea prof. I., în toată această peșteră bântuită de bezna absolută (noi), există o crăpătură pe unde poate intra lumina. Avem de ales... o astupăm sau o lărgim. Binele se cultivă, la această concluzie am ajuns empiric și eu. Nu vorbesc de valori universale. Vorbesc despre Valoarea... despre Viață. Nu știu cum ar trebui să-mi trăiesc viața. Nu știu ce o să fac. Nu știu nici măcar câte zile mai am. Atâta incertitudine și presiune din toate părțile. Vin din exterior. Dar Iubirea, ea vine din interior. Se bucură când se întoarce, dar se bucură și atunci când doar pleacă. Iubirea e acum... Poate că e doar o decizie pe care o putem lua uneori. Să iubim aici și acum. Câteodată, în mod cert, nu e o decizie sau este o decizie foarte, foarte greu de făcut. Dar să profităm, zic, de momentele în care putem gândi cu inima. Și așa sunt atât de puține...

Îmi amintesc că mama mi-a spus că ea și tata au stabilit să vorbească despre trecut și despre alți oameni doar în primele două săptămâni de relație. Apoi au vorbit despre acum și despre ei. Normal că nu poți păstra veșnic această stare (sau poate că e posibil pentru unii), dar asta nu înseamnă că nu ai posibilitatea de a încerca.

P.S. Am început să îl înțeleg pe profesorul T. care spunea că avem de ales... să fim maimuțe sau să dobândim veșnicia... 

P.P.S. Primul pas cred că e să ieșim (pentru o gură de aer) din concret și pragmatic și să ne reamintim că există abstract, imaginație, metaforă...

Elucubrație 58- Singur

Singur mananc, singur beau,

Singur ma-mbrac,

Singur respir. Singur citesc

Mai ales carti cu personaje

Singure. Destinul...

Singur

Stau singur

Cu si fara mine simultan

Si ma-ntreb de ce eu...?

De ce mie mi-a fost dat

Sa-mi port propria

Carne

Si propria minte

Si propriul suflet rarefiat?

De ce mi-au fost date lacrimi

Si de ce, dar de ce,

Tocmai mie mi-au fost date

Tristeti si doruri

Pe care nici nu pot sa le plang?!

Ce e mai rau decat

Sa nu poti sa plangi

De durere?!

Sa-ti fie sangele ciment

Si constiinta zidar.

Sa te imolezi in propria

Cutie intunecoasa.

Gandul despre Nestiutul

Se risipeste mai repede

Decat apare.

Si apare constant,

Dar se risipeste prea repede

Pentru a-l putea atinge

Cu mintea.

Coeur pascalian nu mai am

De mult timp.

Inima biologica bate

Tare

Intretinand monotonul suport al mintii,

Dar puterea ei, aici,

E... vanitas.

Singur sunt. Mi-e dor sa nu fiu

Singur.

Este, da, si o dulceata in toata

Aceasta durere. 

Dar cata dulceata sa mananci?!

Cateodata ti se face foame de Viata,

Iar dulceata... "te lesina"...

Elucubrație 57- De ce plângi?

De ce plângi?
M-a întrebat cineva de nicăieri.
Plâng. Nu vreau să mă gândesc
La motivul pentru care
Plâng,
Pentru că voi plânge și mai tare.
Amintirea mă urmărește până
La rădăcina ființei mele
Și mă contaminează
Cu dor.
Ți-e dor? m-a întrebat.
Mi-e dor. Da.
Mi-e dor de ceea ce am crezut
Că e calea către fericire.
Mi-e dor să-mi fie dor,
Mai bine zis.
De multe ori trăim iluzii.
Credem că oamenii sunt 
Mori de vânt care nu au
Nevoie de vânt.
Stânci invincibile.
Sentimente neperisabile.
Iubiri incoruptibile.

Te rog să nu mai plângi!

Nu pot.
Lacrimile curg singure
Deși măcar pe ele aș vrea să
Le mai păstrez.
Să păstrezi lacrimile
Pentru calea către fericire.
Care nu s-a distrus,
Nu a fost distrusă.
Ci s-a corupt și a fost coruptă.
A mucegăit în așa tragic fel
Încât nu o mai pot recupera
Nici măcar estetic.

Cel mai rău e să pierzi ceea
Ce nu ai avut niciodată.
Cel mai rău doare să te trezești
Din visul frumos.
Vina absolută este să poți să înțelegi,
Să ți se ofere înțelegere și
Înțelepciune,
Iar tu să o ignori
Doar pentru că ești prea plin de tine,
De prejudecăți, 
De pretenții,
De așteptări, 
De categorii și cutume
Și imaginații.
Dacă nu înveți din greșeli
Și din viață,
Ar trebui să fii condamnat să te suporți
O veșnicie.

Lucrurile sunt simple.
Iubirea e iubire
Și atât.
Și fără iubire,
Vorba unui înțelept,
"Nimic nu sunt".

Iubește și gata. Iubirea 
Trebuie strecurată
Din cap în piept
Ca să nu se pervertească.
Dacă rămâne în cap
Peștele se împute irecuperabil.

Doctore, pastile de vomă nu aveți?
Alea de nebunie mă stabilizează sus,
Dar la jumătate s-au tulburat apele
De la supărare.
Nu, nu aveți?!
Oricum nu contează, am vomitat în singurătate,
Dacă nu ești observat, nimeni nu te crede,
Dar durerea,
Ah!
În singurătate,
Crește...

Elucubrație 56- Considerații anti-romantice

Nu e vorba, domnule, despre căutarea sensului
Vieții mele moderne!
E vorba despre căutarea sensului
Vieții mele moderne!
Mă înțelegeți?!
Accentul contează.
Și chiar dacă nu mai înțelegi
Nimic din viață
Și nici din poezie,
Important e să pricepi
"Brăzdarea" vieții
Cu semințele neputinței de a fi
Împăcat prin înțelegere.
Sau, mă rog, împăcat prin orice
Vreți dumneavoastră.
Nu merge treaba
Mai ales de când a căzut economia
Sufletului
Și de când s-au dat legi
Care limitează
Tribunalul minții.
Pricepi?!
Nu pricepi, domnule.
E prea mult sens 
În ceea ce spune poezia,
Că nici nu-l poți rumega.
Nu-ți mai regurgita argumentele,
Oricum nu valorează nimic în fața
Zădărniciei.
Cauți răspunsuri în erudiție?!
Ha! Mai bine le cauți
Într-o bibliotecă
De ciocănitori.

Da, domnule, și ciocănitorile
Au bibliotecă.
Toate cărțile sunt despre
Cum să spargi scoarța vieții
Ca să-ți scoți viermii din tine.
Să nu te mai mănânce, să nu te
Mai doară.
Toate dau greș.
Copacul bolnav
Se poate vindeca
Realmente
Doar cu drujba.
Noroc că nu suntem copaci,
Ci arbori.
Adică nici noi nu știm exact
Ce suntem. Ne depărtăm
Prin cuvinte de noi înșine
Și depărtăm înțelegerea
Prin expresii elevate,
Rapoarte,
Suspiciuni,
Inchiziții contemporane absconse.

Pricepi, domnule, pricepi?
Dumneata nu înțelegi nici baza
Dragostei, domnule!
Trebuie să fii romantic.
Contraste!
Azi flori și cavalerisme,
Mâine mergi la club
Și îți lipești palma de ce apuci.
Cu cât mai ferm, cu atât mai romantic.
Azi îngenunchezi și închini poezii,
Mâine faci scandal ca între
Două țațe
Cu perspective metafizice opuse.
Când teza ta ontologică nu corespunde
Tezei obiective
A epistemologiei 
Ești un ratat.
Toți vrem să gustăm Absolutul,
Dar suntem mânjiți pe la gură
De untură 
Și avem bucăți de prostie 
Pe bolta minții.

Pricepi, domnule?!

Acum, domnule doctor,
Că tot am terminat,
Îmi ziceți și mie ce pastile
Să mai iau?

Elucubrație 55- Mă joc pe mine însumi

Mi-a zis cineva astăzi că
Mă aflam într-o profundă 
Stare "cogitativă".
Altcineva mi-a spus că
De multe ori sunt trist.
Pierdut.
Doar eu cu mine.
M-am obosit să le expun
Unora
Că nu e vorba nici de tristețe
Și nici de vreo "cogitație"
Deosebită,
Ci de absența mea din mine.
Uneori mă simt absent.
Nu pot să explic în cuvinte
Sugestive
Pentru că starea asta
E comparabilă cu o 
Experiență mistică.
Nu poate fi descrisă
În cuvinte.
Poți doar să-ți faci o idee
Vagă
Din cuvinte.
Când sunt absent
Nu mă gândesc la mine
Și am renunțat și la contemplarea
Sensului vieții.
Am renunțat și la gândirea contraintuitivă
A morții.
Față de libertate sunt mut.
Absența mea din mine însumi
Este pierderea oricărei pârghii,
Ruperea de orice raport,
Căderea în vidul care permite
Cădere.
Nici măcar la absurd nu mă mai pot
Raporta. Ce să mai zic de
Raportarea la sine?!

După un astfel de moment
Mă simt de parcă m-am
Renăscut,
Eu pe mine însumi,
În cel mai rău univers posibil.
În care toate lucrurile merg
Prost
Și până și aerul pe care
Îl respir
E plin de amărăciune și de
Zădărnicie.
Retușez treptat, din mers, puncte,
Linii, hiperbole și umbre
Abominațiunea realității
Care mă surprinde groaznic
De fiecare dată.
Nu mă pot obișnui cu
Nenorocirea asta, 
În ciuda experienței mele
În obișnuirea cu alte nenorociri
Mai mult sau mai puțin
Nobile.

Mă joc pe mine însumi
Pe scena asta,
Apoi pe cealaltă
Și apoi în altă lume
Construită de mine și
Modificată barbar
De alții,
De la homo umbră-pământului
Până la erudiți
De toate națiile.
Mi-am făcut, am cumpărat și 
Am schimbat
Atâtea măști încât am ajuns
Să nu mai știu să le număr.
Măștile propriei piese 
Nu se număra precum banii
Sau chibriturile.
Se numără în îngreunarea de a respira,
De a trăi,
De a zâmbi,
De a-i face pe alții să zâmbească,
De a nu te mai amăgi,
De a iubi,
De a ierta,
De a te ierta,
De a te bucura,
De a nu mai plânge...

Puncte-Puncte...