Elucubrație 49

Pe tine te iubesc cum iubește gravitația această planetă. Adică tu nu îți dai seama cât de mult te iubesc, ținându-te vie în mine. Nu te las să mori, pentru că dacă tu ai dispărea din mine, eu nu aș mai fi nimic, decât o forță inutilă.
Dar deși eu te iubesc atât de mult fără să te las să îți dai seama, păstrându-mi iubirea ascunsă nu doar în mister, ci și în toate celelalte lucruri pe care nu le observi sau care nu te surprind, tu nu îmi răspunzi. Tu mă lași să disper. Aș vrea să te arunc în neant, ca să dispari. Sau într-o gaură neagră.  Dar cum aș putea? Căci m-aș omorî pe mine însumi. Tu ești motivul pentru care țin tot universul meu pe umeri.

Elucubrație 51- Elogiu celor care te-au aruncat în lume

Sunt anumiți oameni care 
Te aduc, contrar intenției lor,
În pragul disperării.
Tot acești oameni
Te rănesc de multe ori,
Pentru că te aștepți ca ei
Să-ți înțeleagă
Durerea
Pe care nici măcar tu
Nu o înțelegi.
Anumiți oameni care
De multe ori te ignoră,
Preocupați fiind de altele.
Te ignoră și te lasă singur-
Atât de afundați sunt în ale lor.
Dar tot acești oameni 
Ți-au deschis toate ușile
Pe care tu nu le puteai deschide
Pentru că erai prea mic
Și nu ajungeai la clanțe.
Tot acești oameni te-au ignorat
Pentru că s-au zbătut cu nimicurile
Ca să nu-ți lipsească nimic din ce
E material. 
Să ai tot ce îți trebuie ca să
Zbori cât mai departe, 
Să-ți fie bine,
Chiar dacă luându-ți zborul te rupi
Din ei rupându-i.
Tot acești oameni te-au lăsat singur
Pentru că și-au asumat că nu
Te pot înțelege cu totul.
Tot acești oameni ți-au lăsat
Cheia de la casa pe care au făcut-o,
Să poți să te întorci oricând
Ți-e dor de-acasă.
Tot acești oameni dorm încordați
Când tu te zvârcolești noaptea, bolnav,
În patul în care dormi singur.
Tot acești oameni se sfâșie 
În ascuns
Când din inima ta curge sânge.
Tot acești oameni sunt cei
Care ți-au dat ție
Timpul lor.
Ți-au dat ție parți din viața lor.
Ți-au cerut ceva și înapoi, e drept,
Dar le-ai dat vreodată 
La fel de mult?!
Nici măcar nu îi poți răsplăti cum se 
Cuvine,
Pentru că timpul nu se dă înapoi.
***
Și vezi cum părul li se albește
Și-ți vine să plângi
Că nu poți da timpul înapoi,
Nici spațiul,
Nici situațiile,
Ca să le arăți cumva ceva
Ascuns de tine în tine.
Îi vezi cum vocea li se înmoaie,
Cum mâinile le sunt mai reci,
Cum devin fragili,
Deși se pretind invincibili,
Cum durerea trupului îi cuprinde
Și tu nu poți face nimic
Pentru că ai viața ta pe care cu ei,
Mai mult sau mai puțin, 
Ai construit-o.
Au fost acolo, undeva. 
Poate că n-au zidit cu tine,
Dar ți-au trimis cărămizi.
Poate că n-au venit nechemați să te scape
De tine,
Dar au avut mereu telefonul lângă ei.
Oasele încep să-i doară.
Și pentru bunicii care mai sunt,
Mai mare e durerea.
***
Te trezești la realitate
Aruncat în lume.
***
Întoarce fața ta de la 
Nimicnicia lumii
Și sărută mâna celor
Ce ți-au dat 
Ireversibila lor viață...
Timpul, nu uita, e limitat...

Elucubrație 50- Dorul...

Mi-e atât de dor de tine câteodată, 

De parcă mi-ar fi dor de mine. 

Nu, nu mă înțelege greșit,

Vreau să îți spun că 

Nu mă mai înțeleg uneori

În lipsa ta.

Dor nu îmi e doar de tine,

Trebuie să recunosc.

Dor îmi e și de copilărie

Și de oamenii care 

Mi-au bătătorit potecile ei.

Dor îmi e de cei care au 

Plecat,

Fie de tot, fie doar s-au dus

Prea departe ca să îi mai pot

Gândi sau simți cum trebuie.

Mi-e dor de gândurile mele

Negândite

Și de clipele în care visam

Atât de departe.

Mi-e dor și de neoboseală.

Mi-e dor, mi-e dor de mine.

Aș vrea să recuperez atât

De multe lucruri și oameni din trecut,

Să îi aduc aici și acum

Și să îi prind în brațe

Să nu le mai dau drumul.

Aș vrea să iau înapoi

Ce am pierdut.

Dar unde sunt toate?

Toate s-au dus, rămânând în mine...

Altele vin călare

Pe cai care au spatele rupt

Sau pe armăsari

Care nu știu drumul.
***

Și tu vrei să te prinzi de un cal

Să te duci unde te-oi duce,

Dar nu te poți hotărî

Pentru că sunt atâția cai

Și tu vrei doar calul perfect

Când toți caii au defecte.

Vrei să prinzi universalul

Din fărâme de particular.

Vrei să prinzi clipa

Scufundată în timp abisal.

Vrei să înțelegi esența

Disipată în mii de pagini.

Vrei să prinzi adevăr

Din zeci de opinii divergente.

Vrei să capturezi culoarea

Pierdută prin atâtea nuanțe.

Vrei să simți doar Dorul,

Dar ți-e dor de atâtea.

Și multe dintre ele sunt opuse,

Se resping.

Deci te resping.

***

Începi să te miști în tine

Ca o particulă turbată,

Sau ca un electron zăpăcit

Într-un atom de hidrogen.

Ai vrea să stai locului,

Dar nu te poți opri.

Alergi. Alergi. Alergi.

Sari. Sari etape. Sari.

Te odihnești. Iar alergi.

Cauți. Găsești. Pierzi. Cauți.

Și...

Și nu poți ieși din tine.

O altă elucubrație... Nebunia libertății în singurătate

Acum câteva zile, una dintre persoanele care mă fac să uit că sistemul universitar din România are cel puțin la fel de multe probleme ca sistemul preuniversitar, drd. Cristina C., mi-a spus că a citit un eseu  (al unui  student) care discuta despre ce i se întâmplă omului când este singur. Autorul susținea că în condițiile presupuse de singurătate, pe om "îl apucă" nebunia libertății. Și acest lucru mi-a dat de gândit. Nu că aș fi adeptul filosofiei lui Sartre, "maestrul" meu fiind  (momentan) Spinoza, dar mi se pare interesant ce ne face potențialitatea câteodată, mai ales atunci când suntem singuri.
Mă aflu într-un continuu flux de activități din sfera rutinei. Îmi epuizez toate resursele de energie și motivație pentru a putea elabora și corecta niște eseuri filozofice (voi scrie cu "z", date fiind argumentele pe care mi le-a oferit un profesor spectaculos // argumente pe care nu le voi aminti aici). Îmi usuc ochii în fața ecranelor de pe care citesc tot felul de lucrări despre X și despre Y. Nu mai am timp în ultima perioadă să îmi gătesc, deci consum ce apuc pentru a supraviețui. Sticlele goale de nectar de piersici s-au adunat la ușă. Mai scriu, mai ascult Mahler. Mă spăl pe dinți și alte astfel de activități pe care trebuie să le fac. De ce? Ca să meargă lucrurile. Cum adică? Simplu: dacă nu mă ocup de toate astea, nu voi reuși să predau eseuri bune (eseuri bune--- discutabil, ținând cont că nu sunt vreun mare filozof, nici măcar unul mic. În plus, a fi citit câteva cărți ale unor filozofi și nu mai mult de câteva zeci de comentarii/sinteze, nu înseamnă că poți produce un eseu de calitate, dar... mă rog). Dacă nu predau eseurile, nu intru în sesiune. Și tot așa... Știți povestea, seamănă cu cea cu pixul. Nu îți uita pixul pentru că o să mori trist- parcă așa se termina.
Nu asta e miza acestui text, ci: dacă te uiți spre pat și te gândești serios că există posibilitatea ca mâine să nu te mai ridici din el... așa nu se prea întâmplă nimic. DAR dacă îți spui serios problema că mâine NU te vei mai ridica din pat, pentru că vei muri spre dimineață, se întâmplă lucruri interesante. În primul rând, de cele mai multe ori, vrei să nu mori singur, ceea ce e foarte interesant. Îți vin în minte atâtea lucruri pe care vrei să le faci. Să îți suni părinții și să le spui că îi iubești, să plătești oricât ca să faci nu știu ce, să iei următorul avion spre nu-știu-unde, să cauți totuși ajutor etc. Dorințele tale arzătoare, care chiar contează... pe toate le ignori pentru că ai lucruri de făcut și nu vrei  să pierzi ordinea, nu vrei să fii dezordonat în viață (ba chiar ai senzația că realmente ești în imposibilitatea de a te opune forței care îți spune să te oprești). Îți pasă de progresul tău social. Nu poți pur și simplu abandona ce faci pentru că ai investit bani, nervi, energie în actualul proiect. Nu poți să tratezi superficial, pentru că tu nu ești superficial. Nu poți să poți renunța de dragul realizării lucrurilor pe care chiar vrei să le faci.
La toate astea, dacă presari sentimentul profund al singurătății lucrurile devin din ce în ce mai interesante. Ajung ca toate să te angoaseze. Ești cel mai rău lucru din viața ta- asta îți spui, referindu-te la condiția ta. Ai vrea să ieși din tine, dar nu poți. Ai vrea să fie liniște în mintea ta, dar vorbesc atâtea voci acolo încât nu mai înțelegi nimic. Te pierzi, privirea ți-e pierdută, perspectivele tale se dizolvă, "VANITAS, VANITATUM ET OMNIA VANITAS"- asta e tot ce mai înțelegi, ecoul dureros pe care îl auzi de fiecare dată când te simți profund singur. Profund neajutorat. Profund ignorat de orice și oricine. Dacă nu crezi într-un Dumnezeu personal (cazul meu) lucrurile se amplifică extrem de mult! Ești absolut singur și absolut condamnat la condiționare și la slăbiciunea propriei tale firi. Aici probabil că apare nebunia libertății, despre care a vorbit acel student sub influențe sartriene. Da, variantele de realitate din capul tău explodează. O reacție în lanț. Un târg existențial între regrete și exaltări. Miza este vânzarea sufletului tău. Îl va avea nenorocirea sau îl va avea mai târziu? Ha, ha... Scuzați tragedia, dar cel puțin sub influența nebuniei libertății, cred că la majoritatea oamenilor, apare tragedia la orizont. Tragedie de care nu poți scăpa decât dacă anulezi forțat singurătatea care în esență este a ta, este natura ta-- suni pe cineva, ieși pur și simplu afară din casă pentru a vedea oameni reali, vii. Găsești tu o metodă ca să scapi temporar de tine. Pentru că tu îți dorești atât de tare ceva ce nu presupune durere, tu vrei să faci ceva, dar acel ceva presupune din ce în ce mai multe compromisuri și sacrificii. Viața e durere și deșertăciune- vorba prințului. Și nu, nu poți să te sustragi dorinței. Pentru că dorința este, la fel ca singurătatea, în natura ta. Simpla dorință a corpului tău de a rămâne viu în ciuda momentelor în care mintea vrea să se anuleze, ca să scape de drame existențiale- e un exemplu suficient. 
Deci, abrupt, ca de obicei, nebunia libertății în singurătate- o idee la care ar trebui să reflectăm mai des sau niciodată? Sună pe cineva sau arată-ți curajul de a-ți rezista războinic propriei firi. Habar nu am, e doar o altă elucubrație...

Elucubrație 48- Ce iarnă-mi ești, tu, fără zăpadă?

Ce iarnă-mi ești, tu, fără zăpadă?
Ești doar frigul, doar iluzia unei
Ierni autentice.
Tu nu ești iarnă, dar eu te văd,
Când ochii mi se tulbură,
Ca pe cea mai frumoasă dintre toate
Iernile care s-au scurs prin
Fața ochilor mei.
Dar... tu nu ești iarnă,
Tu ești doar o proiecție,
Ești soluția emisă de angoasă
Pentru a mă conserva,
Ești soluția prin minciună,
Prin viclenie.
Căci omul e neputincios,
E slab
Și preferă să vadă ceea nu este,
Să fie orb la ceea ce este.
Ca să supraviețuiesc durerii nemărginite
Am vrut 
Să-ți prind în păr doi fulgi,
Dar până să-ți dau fulgii mei de nea,
Ei s-au topit când i-am rupt din mine.
Pentru că tu nu ești rece,
Dar nici caldă.
Tu ești o briză liniștitoare,
O gură de aer,
Dar nu ești iarnă.
Și dacă nu ești iarnă, ce pot eu să fac
Din noi?
Dacă îmi rup din neaua mea
Pentru tine,
Nu fac decât să mă distrug în van.
Dacă te las să vii mai aproape, 
Dincolo de piele,
Risc să îmi topești zăpada
Și să îmi anihilezi frigul,
Iar eu fără frig și fără zăpadă
Nu mai vreau să fiu deloc.
Căci nu aș mai fi o iarnă
În așteptarea unei ierni
Cu zăpezi eterne.
***
Iarna mea minunată
Vine și se retrage
În același timp.
Proporțional cu venirea și
Retragerea mea din 
Această lume. 
Noi, iernile adevărate, venim
Din frig
Și nu putem trăi
Decât în frig.
Iar aici, la voi, e toropeală.
D-asta venim și plecăm mereu,
(Când suntem aici ne ținem respirația)
Uneori simultan, suprapus,
Ca să ne căutăm unele
Pe altele.
Doar că de când cu încălzirea globală
Suntem din ce în ce mai rare,
Noi, iernile adevărate,
Și ne găsim din ce în ce mai rar.
Unele ierni rămân mereu singure.
Poate că asta mi-e soarta.
Dar măcar pot să mă bucur,
În frigul propriu care-mi crapă
Pielea în beznă,
De căderea fulgilor de zăpadă...

Aplicați la studii în afară!

Dragi tineri cititori,
Ceea ce urmează să citiți aici este scris la cald. Ceea ce înseamnă că argumentarea e slabă. Dacă argumentarea e slabă, scopul acestei scrieri este să vă facă doar să vă mai gândiți la oportunități.
Da, mergeți în afară la studii, aplicați la cât mai multe universități (nu mă refer la no-name-uri). Dacă ați studiat bine la liceu și dacă vorbiți cel puțin o limbă străină aveți șanse reale (pe care eu, în patriotismul meu stupid, le-am ignorat).
Sistemul universitar din România este slab, cu mult sub așteptările pe care le-am avut eu când am ales să rămân în țară, deși o bună amică m-a bătut la cap să aplic la NYU AD. Nu mă voi referi în cele ce urmează doar la facultatea unde sunt eu student, ci și la alte facultăți și universități despre care am adunat opinii (nu le voi nominaliza). Pleci din orașul tău cu ideea că în București, la Cluj sau unde ai plănuit tu să mergi, o să cunoști multe lucruri interesante. Ți se spune că vei avea parte de provocări intelectuale palpitante. Ți se spune că te vei îmbogăți în cunoaștere prețioasă. Că cei din universitate te vor ajuta să progresezi. Că o să experimentezi viața culturală a orașului în care se află facultatea. Că nu o să fumezi mai mult (asta ca să mai glumesc printre nervi), că o să... că o să...
Parțial adevărat. Dar acest "parțial" e dureros.
În România, interesul oamenilor care se ocupă de progresul tău academic orbitează cu viteză scăzută în jurul unei găuri negre, plutește în eter... mai adăugați dumneavoastră metafore. Nimănui nu îi mai pasă (la liceu tot își mai dădeau interesul anumiți profesori) de problemele tale, de nevoile tale, de nevoia de a fi apreciat pentru efortul tău, chiar dacă acesta nu s-a sondat cu un material academic bun. Ești irelevant. Nu prea există oportunități de a pune întrebări despre ceea ce te interesează în afara orelor de curs sau a seminariilor. Nu prea există sprijin real. E o luptă. O luptă împotriva firii tale, o luptă distructivă, care te îmbolnăvește spiritual, care te face să îi plătești răului cu rău, iar acest lucru este îngrozitor. Evident, majoritatea profesorilor sunt geniali, nimic de spus. E irațional, absurd și prostesc să contești valoarea intelectuală a unor adevărate somități. Dar după două ore, gata! Pa! Dacă ai înțeles bine, dacă nu, iarăși bine. Ai întrebări? Există în bibliotecă 100 de cărți care conțin posibile răspunsuri. Baftă! Nota bene: descriu aici multe dintre situații, repet, de la mai multe facultăți; sunt mulți profesori și seminariști cărora chiar le pasă, DAR prea mulți care nu dau doi bani pe tine, pentru că ești irelevant. Ești doar un student. Doar un om care a terminat liceul. Atât.
NU ești doar atât! Dacă nu poți să faci X pentru că nimeni nu te-a învățat, ci doar ți s-a dat o carte aproape la fel de groasă ca DEX-ul care îți explică modul în care să faci X (deși tu niciodată nu o să ai timpul, nici răbdarea și nici reala competență de a o citi și înțelege), asta nu înseamnă că ești prost! Asta înseamnă că e o problemă care ține mai puțin de tine decât de ceea ce ar trebui să fie un sistem academic acceptabil.
Alt exemplu. Ți se spune să că ai de citit N pagini despre X, cu N>=20. Citești. Încerci să înțelegi deși trebuie să mai și dormi ca să nu mori. Ajungi la seminar. Reușești, cu ajutorul seminaristului și al grupei tale să demistifici 4 pagini în 2 ore. Asta înseamnă că X e foarte complicat. Dar, ce crezi, nu contează! Tu acasă ar trebui să le înțelegi și pe celelalte N-4 pagini, chiar dacă 20 de minți și un doctorand sau un doctor au reușit să clarifice doar 4 pagini. Nu ai înțeles? Pierderea ta. Crezi că ți s-a cerut imposibil de mult? Cui îi pasă? Specialiștii din facultate îți spun să te mulțumești cu cât ai făcut? După ce te-au făcut să te simți ca ultimul om din Neanderthal, ca ultimul imbecil care nu are de ce să urmeze învățământ superior... da.
Deci... acum că mi-am încheiat terapia, aplicați în afară, la facultăți unde așa ceva nu se întâmplă sau suportați consecințele. Să nu ziceți că nu v-am spus. Nu vă încărcați cu regretul că ați dat cu piciorul unei oportunități importante...