Dar lasă-mă să o
omor cum vreau eu!
Lasă-mă să o sărut
din primul moment,
Să râd și să plâng
la un pahar de vin
Sau două sau trei
sticle.
Lasă-mă să o
privesc în ochi
Până când încep din
nou să plâng.
Lasă-mă, lasă-mă să-i
povestesc
O oră despre
trecut, o oră despre viitor
Și o noapte
întreagă despre splendoarea ei
De acum.
Lasă-mă să cânt cu
ea,
Să compun,
Să mă descompun
O zi întreagă.
Și la final,
Lasă-mă să mă
otrăvesc
Și să mă sărut cu
ea
Fără să deschid
ochii
Nici măcar pentru o
clipă.
Să ne sfâșiem
buzele
Și cuvintele
Și pielea
Și ființa.
Lasă-mă să mă arunc fatal cu ea
În lacul de sânge trandafiriu
Înghețat!
Căci ce-i trebuie
omului
Mai mult de-o clipă
de absolut
Înainte de moarte?
***
Aș putea să mor
liniștit după.
Căci aș vedea din
nou, puternic,
Clar, total și
imediat
Cât de sterilă e
pasiunea,
Cât de profană e orbirea voită,
Cât de murdare sunt
treptele
Pe care alesesem să
le ling
Ca să le curăț în
zadar de praful
Deșertăciunii!
O clipă îmi mai
trebuie doar
Ca să mă redau mie
însumi,
Ca să nimicesc, să șterg, să ard
Toată moartea protectoarei
Nepăsări.
Să pot reînvia...
Știi tu...
De fapt, nu cred că
știi.
“Ca pasărea Phoenix”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Pentru orice fel de impresii, vă rog să respectați regulile decenței.