Elucubrație 146 - Trăiesc

Cum să uit că trăiesc 

Când uneori

Fiecare bătaie 

A inimii mele

E ca o lovitură de gong

Cu ecou în fiecare 

Celulă?

Undele se propagă 

Pe fiecare coardă 

A sufletului.

Viața mea interioară 

E uneori 

O simfonie bizară. 

Sufletul meu e o filarmonică.

Directorul ei,

Pe numele său,

Deus,

A angajat prea mulți dirijori.

Fiecare vrea să-și cânte 

Propriul aranjament.

Orchestra, din păcate, e unică;

Multe ore de concert 

Sunt înțelese doar de mine.

Și până și eu aud câteodată 

Doar zgomot de neînțeles, 

Iar alteori e atât de mare

Nepotrivirea sunetelor

Că surzesc

Sau aud un fel de țiuit 

De moarte.

De-ai putea-nțelege

Câtă măiestrie îți trebuie

Ca să faci așa încât 

În lume

Să se audă,

Pe rând, 

Doar câte o melodie.

Elucubrație 142- Somatizări

Uneori,

Mă simt de parcă

Dumnezeu,

Atunci când a cusut 

Cap la cap 

Sănătatea minților 

Oamenilor,

A rămas fără ață

Tocmai la mine.

Așa că m-a peticit.

Avea alte suluri,

Sigur,

Dar nu voia să arunce

Resturile.

Așa am ajuns artist.

Singura problemă 

E că s-a încurcat în prea

Multele

Ațe fragile

Încât a uitat de tot

Să tragă 

O cusătură

La somatizare.

Acolo, oricum,

De obicei,

Se coase la mașină, 

Și pe față, și pe dos,

Tocmai ca să nu

Doară mintea niciodată. 

La mine... ce să vezi?!

Dumnezeu nici măcar nu m-a peticit.

Și, iată cum,

De fiecare dată când mă doare

Vreun gând 

Mă dor și organele,

De fiecare dată când mă obosește 

Vreo idee,

Fac febră musculară, 

De fiecare dată când mă bagă la colț

Vreun conținut mental,

Hopa și mușchii, 

Se strâng, tare-tare,

Tare-tare,

De am impresia că doi

Elefanți beau ceai

Așezați pe pieptul meu

Și doi copii monstruoși

Cresc în plămânii mei

Care parcă nu mai au loc

În mine.

Muzica emoțiilor negative

Este frecvența durerilor

Și intensitatea lor.

Uite, un gând de absurd

Se poate traduce 

Într-o durere ca de pumnal

Otrăvit 

Înfipt în piept...

Și, nu uita, se simte 

Cum se propagă,

Precum cerneala în apă, 

Otrava în țesuturi. 

Doare, da, doare.

Am uitat să menționez,

Dar v-ați dat seama...

Multe petice s-au rupt...

Elucubrație 141- Poeții

Poeta minte.

Poetul minte.

Poeții mint.

Poeții se iubesc

Ca Poeții. 

Orice iubire împlinită 

Nu e Iubire.

Iubirea trebuie să rămână 

Ideal.

Dar, poeto,

Eu nu sunt vreun

Hyperion,

Așa că iubește-mă 

Din când în când 

În afara poeziei.

Iubește-mă cu buzele tale,

Cu părul tău, 

Cu sexul tău. 

Limba poetului nu e bună 

Doar la recitat. 

Degetele poetei nu sunt bune

Doar la scris.

Pielea poeților nu e bună

Doar la ținut sufletul

Înăuntru. 

De ce să ne fie teamă să ne

Mânjim și noi, Poeții, 

Din când în când, 

Dar fără să ne murdărim.

Noi, poeții, ne putem

Săruta în cuvinte

Fără să ne rămână ruj

Pe buze sau

Pe gât 

Sau pe abdomen.

Poți să te speli

Cu lacrimile mele. 

Când trupul meu te va

Umple,

Golindu-te de tine însăți,

Vărsă-te în mine.

Violent!

Lovește-te de mine

Precum se lovește 

Un "te iubesc" 

De inimă. 

Să stăm, apoi, să stăm 

Să ne bucurăm de ecoul 

Iubirii noastre,

Poeto,

Cum se bucură eminul

De cântecul cornului

Care se aude

Din ce în ce mai

Departe. 

Elucubrație 140- Anxietate de Paris

Transpirația fierbe sub piele. 

Deasupra pielii nu pătrunde 

Sudoarea, 

Ci un fel de abur,

Un fum

Care îmi întră în ochi

Și-mi fură vederea.

Fără imagini clare

Mă pierd.

Nici nu mai aud

Altceva

Decât un țiuit,

Nu mai simt decât o

Presiune pe cap

În cap,

Sub cap.

Amețeala mă face să bat

Și mai tare

Și mai des

Și mai tare

Și mai des

Și mai tare

Și mai des.

La orizont doar îndoială.

Dacă nu doar mintea e bolnavă?

Dacă doctorii nu au săpat 

Destul

De adânc 

În mine

Și în sângele meu.

Să ies afară? Sau să rămân 

Aici, la întuneric?

Poate afară mă găsește cineva

Dimineața,

Sau poate am șansa să fiu găsit 

Când încă mă pot resuscita.

Poate apuc să bat la vreo ușă

De samaritean, 

Că doar nu m-o răpune așa, 

Fără drept de apel la șansă.

Sau poate doar o să întorc 

Degerat

Sub plapumă 

În vreo 20 de minute,

Umilit de teama 

Care își bate joc de mine

Precum îți bați joc de o târfă

Tristă

Pe care nu o plătești

Din banii tăi...

Dar, auzi, Doamne,

De ce o fi toată impresia asta de

Moarte

Tocmai pe inimă-mi?

O fi de la iubire?!

Iubesc sau sunt iubit prea mult?!

Și de ce

"De ce eu? De ce tocmai eu?"

Are ecou tot în inimă 

Și nu în minte?

Doamne... tot stoicismul,

Tot platonismul,

Tot creștinismul, 

Chiar și budismul

Și hinduismul

Sunt melete thanatou.

De-ar știi băieții ăștia 

Cu idei mărețe 

Că eu mă antrenez intens,

Și de trei ori pe zi,

Și tot nu mă prind

Cum trebuie să se moară, 

Cum se moare bine...

De fapt, Doamne, 

Cum se face, 

Că prin exercițiul simulării, 

Atât de prețuit de toate metodologiile,

Eu devin din ce în ce mai

Nepregătit?!

Elucubrație 139 - Pariziană, amintiri

Mintea mi se oprise pentru o clipă. 

Se inundase cu tresăririle sufletului.

Nu am apucat să fac o arcă.

Așa că multe dintre gânduri pierit-au înecate.

Doar amintirile -o parte- au scăpat;

Astea sunt ușoare,umflate cu imaginație,

Au fost propriul lor

Colac de salvare.

Am pierdut toate gândurile bune

Despre viitor; quel dommage!

Sper să crească altele

Din piatră seacă. 

Spune-mi și mie, auzi, care e secretul zâmbetului.

Cum? Așa? Până la urechi? Să se vadă și dinții?

Întorc inelul ca să devin invizibil.

Dar eu de mine însumi nu mă pot ascunde...

Elucubrație 138 - Pariziană - să-mi scrii un poem pe piele

Poem pe pielea hârtiei

Spune-mi de ce

Inima mea strigă numele tău

La fiecare bătaie.

Mi te-ai scrijelit pe suflet!

Lasă-mi să îți scriu o poezie

Pe pielea-ți albă.

Lasă-mă să mă împărtășesc

Cu fericirea din zâmbetul tău

Copilăresc.

Cuprinde-mă și păstrează-mă în brațele tale

Și nu îmi da drumul;

În orice clipă pot dispărea.

Iubito, eu sunt doar o ceață,

Un vapor, un duh...

Și singure, buzele tale

Închise într-un sărut

Cu buzele mele de marmură topită

Îmi sunt lampă fermecată.

Închisoarea salvatoare.

Ele mă țin prins,

Captiv în propria-mi viață.

Oh, dar nu vreau să scap,

Nu îmi porunci să îți îndeplinesc 

Nicio dorință.

Vreau să fiu sclavul tău etern.

Iar tu, tu să tânjești pe veci

După tot ceea ce aș fi putut

Să îți ofer.

Elucubrație 137 - sunt prea bătrân ca să mor

Elucubrație 136 - Alt dans

Doi oameni dansează.

Strada se îngustează 

La fiecare pas greșit al ei.

Doi oameni dansează.

Ea nu prea știe să danseze.

Strada se dilată

La fiecare tentativă eșuată 

De sărut. 

Doi oameni dansează pe o stradă bizară. 

Timpul se curbează la fiecare

Strângere de mână. 

Doi oameni dansează. 

Ea se grăbește - nu prea știe să danseze.

Timpul se oprește când se sărută. 

Doi oameni se sărută.

Ea... a învățat să danseze.

Elucubrație 135 - La dans

Învață-mă să mă grăbesc, 

Să ard etape,

Să fiu direct -

Mai ales cu mine însumi-

Ține-mă de mână să nu cad în afara mea,

Te țin să nu cazi pe marmură de la prea multul vin.

Sărută-mă, minte-mă că mă mai iubești, 

Spune-mi că te-ai îndrăgostit de mine

Și umple paharul.

Te învăț eu cum sa dansezi

Viața. 

Elucubrație 134 - Sărut

Sărută-mă, să mă săruți 

Ca și cum ar fi prima dată. 

Dar chiar va fi primul sărut,

Căci nu știu dacă visam sau nu

Atunci când ne sărutam

Pe banca parcului mic,

Sub curcubeul de toamnă. 

Să mă săruți cum sărută 

Roua dimineții 

Iarba.

Și să mă săruți cum sărută 

O mamă pruncul

Nou-născut. 

Și să mă săruți cum

Sărută valurile oceanului 

Țărmul 

În furtună. 

Violent...

Frânge-mi buzele

Cu zâmbetul tău. 

În părul tău găsi-voi

Leagănul dorințelor mele.

Privește-mă, priveste-mă

Până când nu o să mai știm

Dacă ochii mei sunt

Privirea ta sau dacă 

Privirea ta e-n ochii mei.

Elucubrație 133 - Omizi

Dragostea noastră e ca un copac

Plin de omizi.

Uneori ne târâm și lăsăm în urmă 

Doar angoase, moarte și spleen.

Așa creștem.

Alteori stăm, tăcem, nu existăm 

Unul pentru celălalt,

Dar visăm la împlinirea androginului.

Așa ne metamorfozăm.

Alteori devenim fluturi

Și ne luăm zborul.

Așa trăim viața nebunește, 

În euforie și grabă, 

De parcă am cunoaște 

Că moartea e aproape.

Elucubrație 132 - Nu mă lăsa

Spune-mi despre tine,

Spune-mi despre cărți, 

Spune-mi despre iubitul tău, 

Sau despre iubiții tăi, 

Spune-mi despre toate problemele

Care nu mă interesează absolut

Deloc.

Spune-mi, spune-mi ceva,

Doar spune-mi,

Vorbește, 

Să nu taci, să nu taci!

Nu te opri,

Chiar dacă îți fac semn,

Sărută-mă,

Fă dragoste cu trupul meu,

Vorbește, să nu taci,

Căci dacă mă lași acum să cad

Din mine cel de-acum,

În mine cel dintotdeauna ,

Voi muri...

Și-am să-mi fac din gânduri 

Ștreang, 

Din amintiri

Scaun,

Din poezie cârlig în tavan,

Din tine

Vinul scump de dinainte, 

Iar din speranțe 

O să-mi croiesc nimicul de după...

Elucubrație 131- Viața/ Palpitații

Orologiul meu nu are cuc,

Nici cocoș,

Ci armăsar. 

La început, 

Când era nou,

Calul ieșea doar în anumite

Zile

Să galopeze.

Ca să-mi amintească 

De faptul că am orologiu.

Ah, și ce frumos era

Când ieșea calul

La galop în 

Fața timpului,

Pe potecile vremii.

Acum, după 21 de ani,

Poate o fi rămas fără baterii

Sau  de fapt l-o fi trăsnit fulgerul

În limbile-i de neoprit.

Armăsarul iese la galop

Când nu are rost sa iasă 

Și, e atât de obosit când ar trebui

Să galopeze,

Că stă acolo tăcut. Aleargă 

În el însuși. 

Am mers la toți 

Ceasornicarii.

Români, 

Elvețieni, 

Francezi.

Au analizat fiecare piesă a 

Orologiului,

Dar nu au găsit nicio problemă. 

Așa că, 

În loc să schimbe piesele

Sau măcar să le ungă,

Sau barem să mă mintă 

Că or să schimbe ceva,

M-au trimis cu armăsarul

La terapeut.