Elucubrație 143 - Somatizări 2 (din seria poeziilor care puteau fi proză)

Aș vrea să nu mă mai doară

În piept

Glonțul tras din țeava puștii

Minții mele.

Mi-e foarte greu să îl scot

De acolo,

Mai ales când trebuie să îl

Scot singur.

De fapt, e mereu foarte greu,

Căci și dacă mai e cineva

Care să îmi spună ce să fac,

Tot eu trebuie să îl scot.

Pentru că doar mâinile mele

Îl pot apuca.

Oamenii nu știu cum e să ai

Un glonț din ăsta în piept.

Ce dureri, ce bubuituri,

Ce curenți, ce valuri,

Ce sufocări, ce sperieturi,

Ce amețeli, ce cutremure,

Ce schimbări ale realității!

Și, mai mult,

Oamenii nu știu cum e să

Îți tragi singur un glonț

În piept

Fără să vrei.

Toți, fără doar o mână de oameni

Înțelepți,

(care își zic și „înțelepții satului”)

Cred că cei care ajung să se împuște

În piept

Cu gloanțe

Psihice

Fac asta pentru că așa vor,

Dintr-un soi de perseverență

În dispariție,

În auto-anulare.

Uită faptul că anumite corpuri

Sunt populate de mai multe

Suflete. 

Un corp populat de mai multe suflete

Se poate trezi

Împușcat

De cel puțin un suflet

Cu cel puțin un glonț,

În cel puțin o zonă a corpului.

Pe de altă parte,

Atâta vreme cât există

Cel puțin un suflet care nu vrea să tragă,

Putem spune că, per total,

Individul nu vrea să își tragă

Gloanțe în piept.

Stau întins. Glonțul ăsta s-a contorsionat

Cumva

Tocmai în partea stângă.

Deși mi se pare că se teleportează

De plictiseală

Și în dreapta. 

Uneori chiar e ubicuu.

Am impresia, a mia oară

În ultimele luni,

Că iarăși voi muri,

Deși sunt destul de sigur

Că proiectul sinucigaș la care

Complotează cel puțin un suflet

(Speriat, bolnav și neînțeles)

Nu se va împlini.

Rămâne mereu dubiul, totuși,

Care strică somnul.

Somnul stricat înseamnă

Fără chef de muncă.

Dacă n-ai chef de muncă

Nu ești productiv.

Astăzi, și de fapt în toată istoria

Omenirii,

Neproductivitatea este rea,

Urâtă, murdară, demnă de dispreț.

Nefiind productiv, te simți vinovat.

Vinovăția te face și mai neproductiv.

Această simbioză parazitară pentru individ

Îl obosește și îl aneantizează.

Oboseala de acest tip,

Oboseală dublată de angoasă,

Contrar credinței populare,

Strică somnul.

Dacă somnul se strică...

Știți povestea.

Până la urmă am scos glonțul.

De fiecare dată parcă e altfel. 

D-asta nu pot să elaborez o metodă.

Ce mi-ar fi plăcut

Să am o metodă.

Scriam o carte de succes.

Deveneam și eu vânzător de fericire.

Bogat.

Cu cabinet.

Liniștit. Îmi făceam viața o vacanță.

Dar nu am.

Tot ce poate învăța omul,

În privința asta cel puțin,

Este curajul.

Curajul de a nu înceta niciodată

Să scoți glonțul din piept.

Niciodată.

Nici chiar atunci când trebuie

Să scoți un glonț vechi

Care ți-a infectat corpul

(Și alte țesuturi mai fine

Decât cele palpabile)

Până la cele profunde

Straturi.

Elucubrație 142- Somatizări

Uneori,

Mă simt de parcă

Dumnezeu,

Atunci când a cusut 

Cap la cap 

Sănătatea minților 

Oamenilor,

A rămas fără ață

Tocmai la mine.

Așa că m-a peticit.

Avea alte suluri,

Sigur,

Dar nu voia să arunce

Resturile.

Așa am ajuns artist.

Singura problemă 

E că s-a încurcat în prea

Multele

Ațe fragile

Încât a uitat de tot

Să tragă 

O cusătură

La somatizare.

Acolo, oricum,

De obicei,

Se coase la mașină, 

Și pe față, și pe dos,

Tocmai ca să nu

Doară mintea niciodată. 

La mine... ce să vezi?!

Dumnezeu nici măcar nu m-a peticit.

Și, iată cum,

De fiecare dată când mă doare

Vreun gând 

Mă dor și organele,

De fiecare dată când mă obosește 

Vreo idee,

Fac febră musculară, 

De fiecare dată când mă bagă la colț

Vreun conținut mental,

Hopa și mușchii, 

Se strâng, tare-tare,

Tare-tare,

De am impresia că doi

Elefanți beau ceai

Așezați pe pieptul meu

Și doi copii monstruoși

Cresc în plămânii mei

Care parcă nu mai au loc

În mine.

Muzica emoțiilor negative

Este frecvența durerilor

Și intensitatea lor.

Uite, un gând de absurd

Se poate traduce 

Într-o durere ca de pumnal

Otrăvit 

Înfipt în piept...

Și, nu uita, se simte 

Cum se propagă,

Precum cerneala în apă, 

Otrava în țesuturi. 

Doare, da, doare.

Am uitat să menționez,

Dar v-ați dat seama...

Multe petice s-au rupt...

Elucubrație 141- Poeții

Poeta minte.

Poetul minte.

Poeții mint.

Poeții se iubesc

Ca Poeții. 

Orice iubire împlinită 

Nu e Iubire.

Iubirea trebuie să rămână 

Ideal.

Dar, poeto,

Eu nu sunt vreun

Hyperion,

Așa că iubește-mă 

Din când în când 

În afara poeziei.

Iubește-mă cu buzele tale,

Cu părul tău, 

Cu sexul tău. 

Limba poetului nu e bună 

Doar la recitat. 

Degetele poetei nu sunt bune

Doar la scris.

Pielea poeților nu e bună

Doar la ținut sufletul

Înăuntru. 

De ce să ne fie teamă să ne

Mânjim și noi, Poeții, 

Din când în când, 

Dar fără să ne murdărim.

Noi, poeții, ne putem

Săruta în cuvinte

Fără să ne rămână ruj

Pe buze sau

Pe gât 

Sau pe abdomen.

Poți să te speli

Cu lacrimile mele. 

Când trupul meu te va

Umple,

Golindu-te de tine însăți,

Vărsă-te în mine.

Violent!

Lovește-te de mine

Precum se lovește 

Un "te iubesc" 

De inimă. 

Să stăm, apoi, să stăm 

Să ne bucurăm de ecoul 

Iubirii noastre,

Poeto,

Cum se bucură eminul

De cântecul cornului

Care se aude

Din ce în ce mai

Departe. 

Elucubrație 140- Anxietate de Paris

Transpirația fierbe sub piele. 

Deasupra pielii nu pătrunde 

Sudoarea, 

Ci un fel de abur,

Un fum

Care îmi întră în ochi

Și-mi fură vederea.

Fără imagini clare

Mă pierd.

Nici nu mai aud

Altceva

Decât un țiuit,

Nu mai simt decât o

Presiune pe cap

În cap,

Sub cap.

Amețeala mă face să bat

Și mai tare

Și mai des

Și mai tare

Și mai des

Și mai tare

Și mai des.

La orizont doar îndoială.

Dacă nu doar mintea e bolnavă?

Dacă doctorii nu au săpat 

Destul

De adânc 

În mine

Și în sângele meu.

Să ies afară? Sau să rămân 

Aici, la întuneric?

Poate afară mă găsește cineva

Dimineața,

Sau poate am șansa să fiu găsit 

Când încă mă pot resuscita.

Poate apuc să bat la vreo ușă

De samaritean, 

Că doar nu m-o răpune așa, 

Fără drept de apel la șansă.

Sau poate doar o să întorc 

Degerat

Sub plapumă 

În vreo 20 de minute,

Umilit de teama 

Care își bate joc de mine

Precum îți bați joc de o târfă

Tristă

Pe care nu o plătești

Din banii tăi...

Dar, auzi, Doamne,

De ce o fi toată impresia asta de

Moarte

Tocmai pe inimă-mi?

O fi de la iubire?!

Iubesc sau sunt iubit prea mult?!

Și de ce

"De ce eu? De ce tocmai eu?"

Are ecou tot în inimă 

Și nu în minte?

Doamne... tot stoicismul,

Tot platonismul,

Tot creștinismul, 

Chiar și budismul

Și hinduismul

Sunt melete thanatou.

De-ar știi băieții ăștia 

Cu idei mărețe 

Că eu mă antrenez intens,

Și de trei ori pe zi,

Și tot nu mă prind

Cum trebuie să se moară, 

Cum se moare bine...

De fapt, Doamne, 

Cum se face, 

Că prin exercițiul simulării, 

Atât de prețuit de toate metodologiile,

Eu devin din ce în ce mai

Nepregătit?!

Revoltă partea 1

    Chiar dacă mă aflu în Paris doar pentru un semestru (grație programului Eramus), cred că mă pot considera fără probleme „student la Paris” cu acte în regulă. Student în afara României înseamnă emigrant. Înseamnă departe de țara ta. Înseamnă, pentru unii într-un sens mai puternic, iar pentru alții într-un sens mai slab, a te simți singur. 

Am făcut multe sacrificii ca să ajung aici. Și, mai mult decât mine, alți oameni care mă prețuiesc, i.e. familia mea și unchiul meu (S.), au făcut și fac sacrificii ca eu să pot sta aici timp de 5 luni. E foarte costisitor să stai în Paris și, moneywise, se resimte enervant de mult pentru un român care provine dintr-o familie din clasa (economică) medie. Și e o diferență destul de mare de confort (garsoniera din București vs co-locație într-un apartament cu 4 camere alături de o studentă din Iran extrem de politicoasă și motivată și 2 studenți de originari din Africa, studenți care mi-au scos peri albi). Toate merită, desigur, pentru că Parisul este unul dintre cele mai frumoase orașe din lume (pentru mine este cel mai frumos). 

    Eu sunt unul dintre oamenii care a idealizat Franța ca întreg - cultura franceză, francezii, arhitectura de aici etc. Șocul a fost pe măsură. Am ajuns la o universitate care mă face să mă simt cel puțin la fel de singur din punct de vedere intelectual precum mă face să mă simt Universitatea din București. Nu, nu sunt student la Sorbona (deși, din câte am auzit din surse „directe”, i.e. studenți români, francezi, italieni etc. care au studiat și/sau care studiază acolo, NU este vorba de vreo diferență colosală, ci doar despre faptul că, firește, procesul de selecție facilitează formarea unui colectiv de studenți care sunt într-o proporție mai mare interesați de domeniul lor de studiu, prin comparație cu proporțiile de la alte universități), ci la UPEC (Université Paris-Est Créteil). Aici am dat de studenți foarte inimoși, „de treabă” (în proporție mult mai mare decât în România), dar m-am cutremurat, pe de altă parte, de întrebările barbare care s-au tot pus pe la cursuri și pe la seminarii. În anul III de licență să întrebi profesorul la curs - „dar care sunt cele patru cauze la Aristotel?” este pentru mine ceva foarte greu de digerat. E ca și cum ai întreba ca student la fizică „ce e aia forță nucleară slabă?”. E ridicol. E rușinos! E de-a dreptul vomitiv (mai ales când te gândești la standardele pe care le avea Noica, de exemplu, pe vremea când era profesor). Și e dureros pentru aceia care sunt interesați de subiect. M-am lovit și de problema programelor de aici. Seminarul la universitatea asta e tot un fel de curs. Și fiecare profesor, respectiv seminarist, face exact ce poftește. Spre pildă, la un seminar de Filosofie Morală, eu studiez un semestru întreg concepții anti-capitaliste, anti-liberale. Marx, Sartre, Lukacs și toată echipa. NU are absolut nici măcar o legătură discursul conducătorului de seminar cu filosofia morală. Și totuși înghit. Căci mă gândesc că sunt la Paris. Căci știu că am sacrificat multe pentru a ajunge aici. Căci știu că mi-am dorit foarte mult aproape toată viața să studiez la Paris. Căci știu că familia mea și unchiul meu s-au dat peste cap pentru mine. Și am o responsabilitate față de ei și față de propria-mi persoană să nu îmi bat joc de experiența academică de aici, fie ea așa ridicolă cum pare.

    La vreo 2000 de km de aici, la București, am prins terorile terorilor, dar și experiențe sublime. Mi-a predat, pe de-o parte, un om internabil în secțiile de psihiatrie (și au mai fost și câțiva anoști lipsiți de simțul umorului, dar puțini), dar pe de altă parte m-am bucurat de cursurile unor profesori magistrali - V. Vizureanu, O. Șerban, C. Iftode, M. Dumitru, B. Mincă, P. Sandu, I. Dascălu sunt doar câteva nume ale unor „supereroi” academici pentru mine. Mai sunt și alți oameni extrem de bine pregătiți, dar nu mi-a plăcut neapărat materia pe care au predat-o (A. Mărășoiu e un exemplu; nu mi-a plăcut logica, dar Andrei e o tânără somitate). Academic vorbind, online sau fizic, școala românească de filosofie depășește multe școli din vest, chiar dacă nu e bine cotată. Nu e bine cotată și pentru că este frecventată de oameni neinteresați și neinteresanți deopotrivă (dar asta e altă problemă). Studiul filosofiei, ca și cel al matematicii, ca și aproape orice alt domeniu în afară de cele cu o pronunțată componentă practică (de exemplu medicina și artele plastice), necesită studiu individual. Mult! Foarte mult! Altfel... degeaba. Mi-am dat seama că în medie, peste 50% din studenții care pleacă din România pentru studii în afara granițelor nu fac nimic altceva, din punct de vedere academic, decât să consume banii părinților. Atât! Ba chiar în afară trebuie uneori să faci multe sacrificii pe plan academic pentru a putea și lucra spre a te întreține. Și totuși mulți pleacă și le merge bine, mult mai bine decât le-ar fi mers dacă rămâneau în România, deși din punct de vedere al pregătirii sunt cam la fel. Nota bene!- Mulți dintre cei care laudă sistemul educațional din afară și condițiile și multe altele să știți că fac asta și pentru că au fost incapabili să profite de avantajele pe care le ai în România. Fac asta și ca un fel de auto-sugestie, să nu le pară rău de investiție. Eu chiar cred că în oceanul de neajunsuri din România, pe plan academic, există și multe beneficii.

To be continued. Mi-au amorțit mâinile. Am scris foarte mult la calculator recent. Sper să revin curând cu noi rânduri pe care nu le va citi mai nimeni:))

Elucubrație 139 - Pariziană, amintiri

Mintea mi se oprise pentru o clipă. 

Se inundase cu tresăririle sufletului.

Nu am apucat să fac o arcă.

Așa că multe dintre gânduri pierit-au înecate.

Doar amintirile -o parte- au scăpat;

Astea sunt ușoare,umflate cu imaginație,

Au fost propriul lor

Colac de salvare.

Am pierdut toate gândurile bune

Despre viitor; quel dommage!

Sper să crească altele

Din piatră seacă. 

Spune-mi și mie, auzi, care e secretul zâmbetului.

Cum? Așa? Până la urechi? Să se vadă și dinții?

Întorc inelul ca să devin invizibil.

Dar eu de mine însumi nu mă pot ascunde...

Elucubrație 138 - Pariziană - să-mi scrii un poem pe piele

Poem pe pielea hârtiei

Spune-mi de ce

Inima mea strigă numele tău

La fiecare bătaie.

Mi te-ai scrijelit pe suflet!

Lasă-mi să îți scriu o poezie

Pe pielea-ți albă.

Lasă-mă să mă împărtășesc

Cu fericirea din zâmbetul tău

Copilăresc.

Cuprinde-mă și păstrează-mă în brațele tale

Și nu îmi da drumul;

În orice clipă pot dispărea.

Iubito, eu sunt doar o ceață,

Un vapor, un duh...

Și singure, buzele tale

Închise într-un sărut

Cu buzele mele de marmură topită

Îmi sunt lampă fermecată.

Închisoarea salvatoare.

Ele mă țin prins,

Captiv în propria-mi viață.

Oh, dar nu vreau să scap,

Nu îmi porunci să îți îndeplinesc 

Nicio dorință.

Vreau să fiu sclavul tău etern.

Iar tu, tu să tânjești pe veci

După tot ceea ce aș fi putut

Să îți ofer.

Elucubrație 137 - sunt prea bătrân ca să mor

Elucubrație 136 - Alt dans

Doi oameni dansează.

Strada se îngustează 

La fiecare pas greșit al ei.

Doi oameni dansează.

Ea nu prea știe să danseze.

Strada se dilată

La fiecare tentativă eșuată 

De sărut. 

Doi oameni dansează pe o stradă bizară. 

Timpul se curbează la fiecare

Strângere de mână. 

Doi oameni dansează. 

Ea se grăbește - nu prea știe să danseze.

Timpul se oprește când se sărută. 

Doi oameni se sărută.

Ea... a învățat să danseze.

Elucubrație 135 - La dans

Învață-mă să mă grăbesc, 

Să ard etape,

Să fiu direct -

Mai ales cu mine însumi-

Ține-mă de mână să nu cad în afara mea,

Te țin să nu cazi pe marmură de la prea multul vin.

Sărută-mă, minte-mă că mă mai iubești, 

Spune-mi că te-ai îndrăgostit de mine

Și umple paharul.

Te învăț eu cum sa dansezi

Viața. 

Elucubrație 134 - Sărut

Sărută-mă, să mă săruți 

Ca și cum ar fi prima dată. 

Dar chiar va fi primul sărut,

Căci nu știu dacă visam sau nu

Atunci când ne sărutam

Pe banca parcului mic,

Sub curcubeul de toamnă. 

Să mă săruți cum sărută 

Roua dimineții 

Iarba.

Și să mă săruți cum sărută 

O mamă pruncul

Nou-născut. 

Și să mă săruți cum

Sărută valurile oceanului 

Țărmul 

În furtună. 

Violent...

Frânge-mi buzele

Cu zâmbetul tău. 

În părul tău găsi-voi

Leagănul dorințelor mele.

Privește-mă, priveste-mă

Până când nu o să mai știm

Dacă ochii mei sunt

Privirea ta sau dacă 

Privirea ta e-n ochii mei.

Elucubrație 133 - Omizi

Dragostea noastră e ca un copac

Plin de omizi.

Uneori ne târâm și lăsăm în urmă 

Doar angoase, moarte și spleen.

Așa creștem.

Alteori stăm, tăcem, nu existăm 

Unul pentru celălalt,

Dar visăm la împlinirea androginului.

Așa ne metamorfozăm.

Alteori devenim fluturi

Și ne luăm zborul.

Așa trăim viața nebunește, 

În euforie și grabă, 

De parcă am cunoaște 

Că moartea e aproape.