Niciodată.
Am devenit obsedat de priviri.
Cred că de când Dumnezeu nu s-a mai uitat la mine.
De atunci pictez priviri, le desenez,
Le văd, le modelez,
Le caut.
Privește-mă cu nesaț,
Topește-te pe fotoliul tău,
Ca o bucată de lut.
Lasă-mă să te fac o parte din mine,
Să te umplu de lumină,
Să te sărut în întuneric,
Până când o să-ți uiți pielea.
Îți vei aminti doar buzele mele.
Doar vocea mea, care îți pătrunde
Mintea.
Dă-mi privirea ta, fă-mă pictorul nopții tale,
Vreau ochii tăi în sufletul meu,
Fii zeița care îmi ocrotește
Neprivirea.
Fii mama care mă hrănește
De la pieptul ei cald;
Dă-mi aerul plămânilor tăi
Și-ți voi dărui în această sufocare
A morții
Viața mea.
Uită-ți viața, viața-mi, viața
Lumii,
Lasă ziua de ieri și ziua de mâine,
Lasă-l pe Dumnezeu,
Lasă totul în brațele mele
Și îndoaie-te ca un arc,
Întunericul meu va fi săgeata de stingere
A zilei.
Nici măcar noaptea nu este martorul nostru.
Noi nu suntem martorul nostru.
Nimic nu va scăpa clipei noastre de amor.
Nici măcar timpul, nici măcar speranța.
Să ne iubim disperat.
Disperat.
Și atunci nu vom mai muri niciodată.
