Poezii și gânduri aparținând lui Radu-Alexandru Dincă. Conținutul postărilor acestui blog nu poate fi copiat/folosit fără drept de autor.
Arhivă blog
-
►
2022
(22)
- ► septembrie (3)
-
▼
2021
(54)
-
▼
martie
(7)
- Elucubrație 106 - Blestem (neșlefuit)
- Elucubrație 105 - Am poftă să fiu fericit (variant...
- Elucubrație 104 - tu rozi oțel in fiecare zi
- Elucubrație 103 - Eul între Kierkegaard și Spinoza
- Elucubrație 102 - Despre mortalitate și rest (ese...
- Elucubrație 101 - Rănile mele
- Un mic cadou pentru cititorii blogului - Prima mea...
-
▼
martie
(7)
-
►
2020
(52)
- ► septembrie (2)
marți, 30 martie 2021
Elucubrație 106 - Blestem (neșlefuit)
marți, 23 martie 2021
Elucubrație 105 - Am poftă să fiu fericit (varianta brută, nici măcar draft)
Acest scurt eseu, incoerent și lacunar, este o temă de gândire. Îi mulțumesc doamnei asist. univ. dr. Oana Șerban pentru că m-a stimulat să scriu.
„Am poftă să fiu fericit” – o chestiune atât de simplă,
atât de comună și, totuși, atât de plină de sensuri personale pe care fiecare le
dă, conform propriei intimități. Mai ales în zilele pe care le trăim acum, avem
poftă să fim fericiți, fiecare în propriul fel caracteristic; vrem să asudăm
fericire, să ne umplem de fericire până la refuz, ca să avem cel puțin impresia
că am păstrat măcar o părticică din această fericire, un fragment care nu va
dispărea în domeniul amintirilor. Deși uneori îmi pare foarte clar ce simt
atunci când strig „mi-e poftă să fiu fericit!”, există momente în care sunt
confuz în fața acestui fenomen care reverberează în interiorul meu.
Ce înseamnă? Să aruncăm o privire mai atentă. „Am poftă”
– deci e vorba despre o dorință puternică, nu despre o nevoie fundamentală.
Când stomacul îți e gol de mai multe zile, nu ai poftă de mâncare, ci ai nevoie
de mâncare. Pofta, care ține de preferințe, este ceva afectiv. Ar putea să fie
și un melanj între afectiv și rațional, dacă s-ar lua în calcul resursele pe
care le avem pentru anumite dorințe pe care vrem să le îndeplinim. Dar cine
cuantifică, cine își permite să numere, să socotească sau să măsoare pofta?!
Pofta poate să fie infinită, pentru că pofta implică imaginația. Pofta se poate
întinde atât cât ți se întinde imaginația. De aici și o problemă, anume aceea
că oamenii cu o imaginația bogată au uneori pofte foarte sâcâietoare, greu sau
chiar imposibil de satisfăcut (dar despre aceasta mai târziu). „Am poftă să
fiu” - foarte ciudat! De obicei am poftă
de ceva ce vreau să consum, fie ea și o experiență. În cazul acestui strigăt,
nu vreau nici să consum, nici să posed, nici să exploatez în vreun fel, vreau
să fiu. E o distincție foarte interesantă aici, pentru că „a fi” în cazul
acesta dozează în înțeles o încărcătură pur subiectivă. Eu, ca sine, vreau să
fiu. Cine poate fi în afară de mine? Să am, să exploatez, să consum… aici mai e
vorba de cineva sau de cineva. Dar în „am poftă să fiu” e vorba de sine, de
individualitate, de o intimitate greu de explicat. Și acum finalul, toată criza:
„am poftă să fiu fericit!” – fericirea… subiect
nesfârșit. Unii spun că e vorba despre activitatea conform cu virtutea, alții
vorbesc despre exacerbarea sinelui, alții despre erudiție, alții despre
plăceri. Dar fericirea e ceva foarte personal, indiferent de definițiile care
vor să o cuprindă. Ideea pe care vreau să o subliniez acum e că, în legătură cu
termenii care preced cuvântul cu pricina, fericirea se poziționează într-o
dimensiune activă. Dacă am poftă să fiu fericit, atunci există ceva care mă
cheamă să mă manifest în fericirea mea și prin fericirea mea.
Cred că acum mi-am mai clarificat ce simt atunci când
strig că am poftă să fiu fericit. Acum apare o altă problemă. Sau nu, nu apare.
Ea a fost acolo mereu. Doar că acum o și văd. E mare, inconfundabilă,
inevitabilă, aparent insurmontabilă – chiar aici, în fața mea. Problema
nefericirii. Uneori, când suntem nefericiți vrem să fim fericiți. Uneori vrem
să rămânem în nefericire. Alteori fericirea e urmată de o tristețe dezarmantă. Ce
vreau să spun este că uneori, tocmai prin caracterul ei dezarmant și, dublată
fiind de dimensiunea virtualității poftei, care e de multe ori direct
proporțională cu imaginația fiecăruia, nefericirea ne lasă cu mâinile goale în
fața posibilității fericirii. Fericirea ni se pare intangibilă. Aici mă refer
și, de fapt în tot textul, la momente de fericire (firește) pentru că în mod
cert nu există fericire continuă. Nu a găsit nimeni dovezi empirice pentru așa
ceva. Și până și marii sfinți ai lumii ăsteia, marii înțelepți, marii filosofi
etc. au avut parte doar de momente de fericire, ci nu de o stare continuă de
fericire. Revenind… nefericirea te face uneori să abandonezi posibilitatea de a
fi fericit. Îți taie pofta de viață, într-o anume măsură. Te face să te
conformezi absolut-imediatului, absolut sigurului. Nu spun că e rău sau că e
bine, ci doar constat. Pentru unii nu e bine, mai ales pentru aceia care au
fost capabili de a experimenta momente veritabile de fericire, pentru care,
dincolo de dispozițiile cu care pe fiecare l-a înzestrat natura, ai nevoie și
de niște dispoziții culturale și intelectuale (ca să poți discrimina între ceea
ce este autentic și ceea ce este kitsch). Cum ne ridicăm din această dezarmare,
pentru a ne proiecta din nou în jocul ciudat al poftei de a fi fericit?
Cred că există multe căi. Dar aici nu vreau să ne legăm
decât de una care, din păcate și din fericire deopotrivă, nu este accesibilă
tuturor oamenilor. E vorba despre panică. Panica este pentru unii oameni
trezirea înapoi la poftă. Trezirea din plictis, din spleen, din angoasă, din
nefericirea dezarmantă, din orice fel de stare/afectare deconcertantă în
genere. Atacul de panică este un fenomen fiziologic, care pornește de la psihic
și se manifestă în corp, de multe ori galopant, neverosimil, nemilos. Mulți au
atacuri de panică în care cred că vor muri. Inima îți bate puternic, poate
interveni și isteria, lipsa aerului e dublată de iluzia că pereții se apropie,
de spaima că ești singur, că nimeni nu te poate ajuta, că nimeni nu te poate
ține de mână, nimeni nu îți poate oferi absolut nimic în afară de uitare.
Panica este o simulare a morții, iar moartea (de fapt gândul morții, dar…) este
cel mai bun prieten în relația cu deznădejdea. Pentru că un om mort e un om
care nu mai poate pierde nimic. Da, da, clișeul, dar aici literatura se
desparte profund de viața reală. Atacul de panică – ca experiență individuală –
autorizează acest clișeu tocmai prin forța modelatoare pe care o are asupra
fiecărui individ. În cazul multora, orice fel de deznădejde, de stare de
neputință etc. se suspendă imediat. Într-o astfel de stare, abstractul nu mai
intervine. Totul este concret, totul este acum, totul este despre ultimele
clipe pe care le mai am, clipe care reprezintă o șansă pentru a evada din pericolul
iminent. Totul este hic et nunc.
Întreg episodul atacului de panică este o trezire. O
repunere brutală pe picioare. O reașezare a ființei tale în orizontul
posibilității și, mai ales, al dorinței. Pentru că îți dorești să fii viu, să
trăiești, chiar și cea mai josnică viață. Apoi, după ce „primarietatea” acestor
gânduri-sentimente se epuizează, poți să începi să preferi, să ai pofte, mai
mult sau mai puțin abstracte, mai mult sau mai puțin realizabile. Totul se
repetă. Deznădejdea dispare atunci când ești pus în fața morții. Aș vrea totuși
să încercăm să problematizăm puțin, chiar dacă nu vom reuși decât într-un mod
cât se poate de lacunar. De ce apare deznădejdea? Nu apare ea poate tocmai din
cauza imposibilității de a ne satisface pofta? Din cauza faptului că pofta nu
ne-a fost satisfăcută pe deplin? Sună de-a dreptul budist ce spun. Doar că nu
mă refer la o concepție de acest gen, care în sine are o problemă majoră, anume
că doctrina budistă, care își are în centru despărțirea de dorință, este fundamentată
pe o dorință de a te elibera de dorință. Fapt care este paradoxal și nu cred că
poate fi rezolvat conceptual decât prin intermediul unui soi de dogme. Dar nu
asta ne interesează, ci alternativa în sine. Dacă există o alternativă pentru
unii oameni, o alternativă la această oscilație între crize: criza poftei –
criza nefericirii, a neputinței, a deznădejdii – criza panicii. Există, pentru
acești oameni care se potrivesc în acest șablon, vreo alternativă?
Probabil că da. Neanulând dorința, poate că putem totuși
schimba nota pur activă a fericirii. Spuneam că fericirea din „am poftă să fiu
fericit”, are o puternică notă de activitate. E un fel de fugă de nefericirea
care ne prinde din urmă iremediabil, un fel de alergat după extraordinar, după
deosebit, după altfel, după autentic. Dar atâta vreme cât e vorba de alergat
fără control nu ne putem aștepta decât la oboseală, la cădere, la leșin.
Alternativa ar putea fi schimbarea acestui sens activ, sau cel puțin ajustarea
lui, conform unui sens neutru, deschis însă spre activ. Cu alte cuvinte (și
închei cu o întrebare), nu am putea schimba fericirea, cel puțin uneori, cu
liniștea? Nu am putea să avem poftă de a fi liniștiți, calmi, simpli (nu
simpliști sau superficiali)? Oare nu e un proiect mult mai fezabil? Un proiect
care nu se contrazice?
Nu știu…
TO BE CONTINUED….
luni, 22 martie 2021
Elucubrație 104 - tu rozi oțel in fiecare zi
miercuri, 17 martie 2021
Elucubrație 103 - Eul între Kierkegaard și Spinoza
În viața unui spinozist „romantic” persistă mereu un
rest. Un rest esențial care se hrănește dintr-o antiteză, dintr-o contradicție
fundamentală care, pentru mine, este pozitivă. Tocmai în acest rest cred că se
întâlnesc Spinoza și Kierkegaard. Pentru că restul pe care l-am pomenit constă
în dorința mea de a putea să mă raportez la ceva superior mie, la ceva ce nu
este doar superior, ci și personal, intim, profund, iar acest ceva nu își face
loc în sistemul spinozist. Acest rest se resimte precum o foame care nu se
anulează, oricât de multe alimente ai consuma, precum o sete care nu se stinge
indiferent de câtă apă ai bea de la orice fel de izvor. Acest rest este
Dumnezeu.
Una
dintre cele mai mari nedumeriri ale mele în ceea ce îl privește pe Spinoza este
cum a reușit să rămână senin în ciuda imposibilității raportării la Dumnezeu,
în ciuda impersonalității unui Dumnezeu etern, neschimbat și total. Ceea ce
descopăr, la fiecare pas al vieții mele, mai ales în contextul social, politic
și psihologic pe care îl descrie contemporaneitatea, este o nevoie de sens, dar
nu de orice fel de sens. Nu am nevoie de un sens particular, de un „target” sau
de mai multe, ci de un sens cert, absolut, intim. Oricât de utile și de
ispititoare îmi par scrierile lui Viktor Frankl, oricât de eficiente sunt ele
în consilierea filosofică și în terapia prin sens, nu mi se pare că ele rezolvă
problema acestui rest. Și nu găsesc nici măcar o scriere care să îmi anuleze
romantismul. Cred că mă asemăn cumva lui Goethe, uimit de eleganța lui Spinoza,
de liniștea și de omogenitatea teoremelor, demonstrațiilor și scoliilor sale.
Dar mereu lipsește ceva. Lipsa aceasta, care de multe ori nu se manifestă
precum o lipsă per se, ci precum o
privare de un lucru esențial, se lovește de ea însăși precum se lovesc valurile
unui ocean de cele ale altui ocean, pe linia unei granițe pe care doar eu o pot
vedea. În mintea mea sau, mai bine zis, în psihicul meu (ca să nu ratez și
partea afectivă), se luptă spinozismul pur, înțelept, omogen și nevoia mea de Dumnezeu,
o nevoie în sine contradictorie din perspectiva privirii științifice pe care o
am asupra lumii. Ciocnirile acestea repetate, violente, au dat naștere unei
semințe, la început fără formă. O sămânță obscură, inextricabilă, în fața
căreia am rămas perplex pentru multă vreme. Acest germene al unei concilieri cu
mine însumi în dimensiunea așteptării unei revelații a prins formă, pe de-o
parte, prin intermediul existențialismului, dar mai ales prin intermediul lui
Kierkegaard. A prins formă în trei etape: una estetică, una etică și una
religioasă.
Sămânța
a încolțit și din ea a răsărit o plantă fragilă, cea mai fragilă dintre
plantele din grădina ființei mele, o plantă fără rădăcini. Această plantă, care
niciodată nu înflorește, niciodată nu produce fructe, niciodată nu privește
către lumină… această plantă este întâlnirea mea cu Dumnezeu în orizontul
disperării. O disperare, cum spuneam, pozitivă, o disperare provocată de
neputința mea de a-l cuprinde, vedea, intui pe acest Dumnezeu personal pe care spinozismul
mi-l interzice atât din punct de vedere teoretic, cât și din punct de vedere
pragmatic. Faptul că recunosc că nu am un sens dat de transcendent mă împinge
către mine însumi. Dar această cădere din mine în mine însumi nu este o cădere
mortală sau, cel puțin, nu este o cădere care să provoace o moarte definitivă.
Cad, într-adevăr, din ce în ce mai adânc, direct proporțional cu nădejdea mea
într-un Dumnezeu care să mă audă. Pretențiile ca Dumnezeu să îți răspundă mi se
par nejustificate. Chiar dacă Dumnezeul personal ar fi undeva, el nu e dator să
ne răspundă, pentru că oricum cei mai mulți dintre noi nu suntem demni de intervenția sa. În orice
caz, aș vrea să pot să fiu sigur că mă aude. Aș vrea să pot să fiu sigur că, în
momentele mele de înțelepciune, când mă simt recunoscător pentru micile și
rarele lucruri frumoase din viața mea, el mă aude. Aș vrea să știu că mă aude când
îi spun că angoasa, spleenul, frustrarea, neputința și toate celelalte
negativități din viața mea au fost, în mai mică sau mai mare parte,
preschimbate în elemente de construcție ale ethos-ului
meu. Dar sunt sigur doar de atât: că eu mă aud, într-un ecou de multe ori înmiit de
singurătate și de însingurarea cognitivă.
Disperarea
asta e o forță centripetă, după cum spunea unul dintre cei mai apolinici oameni
pe care îi cunosc. Mă împinge mereu spre centru, spre instanța dialogului
continuu cu Dumnezeu din mine însumi. Spinoza nu are ce să îmi reproșeze aici.
Acest dialog mă face mult mai atent, mă smerește atât moral, cât și epistemic.
Mă face mai mic, dar nu ca să mă distrugă, ci ca să îmi permită să mă strecor
prin anumite subtilități, precum ața prin urechile acelor. Dumnezeu mi se
relevă în această continuă căutare care generează o căutare absurdă. Dar
absurdul acesta e pozitiv, în definitiv. Nădejdea mea oarbă în ipostaza de
interlocutor a lui Dumnezeu este modul în care el mi se relevă mie în fiecare
clipă de disperare. Desigur, e o revelație incomprehensivă, obscură, dar
ineluctabilă. Nu pot evita această revelație pentru că ea se forțează în mine,
se zbate în mine, precum un copil însetat de lumină în pântecele mamei sale. O
zvârcolire, tremurare continuă care mă păzește de înghețarea definitivă a
sufletului. Atâta timp cât încă tremur înseamnă că exist. Înseamnă că nu vreau
să mor metafizic.
Rătăcirea
mea este găsirea mea. Nomadismul meu este un nomadism al devenirii morale.
Cvasi-heideggerian vorbind, mă depărtez de sursă, mi se face sete, mă întorc la
sursă, dar nu găsesc pe nimeni acolo, nu găsesc nimic acolo, nici măcar un
strop de apă, nici măcar iluzia picăturii de apă, acolo mă găsesc tot pe mine,
îngenuncheat de disperare, dar… dar setea îmi dispare. La fiecare plecare sunt
altul, mă întorc la fiecare întoarcere la mine. Cu timpul, plecările nu au mai
fost pure zdruncinări, setea nu a mai fost pură nevoie, durerea nu a mai fost
pur indezirabilă, ci toate au devenit poteci. Această privire în mine însumi,
această privire adâncă în mine, a fost la început o privire în neant. Și da,
neantul mă privea înapoi și mă pătrundea până la cele mai intime structuri ale
psihicului meu. Dar, treptat, neantul nu m-a mai privit, m-a grațiat de
întunericul lui, lăsându-mă să îmi ridic privirea spre lume. Ca să cunosc
lumea, să mă cunosc pe mine în relație cu lumea, cu semenii, cu dimensiunea
culturală a umanității și chiar cu deșertăciunea acestei lumi. Relația mea cu
Dumnezeu, neverosimilă precum pare, m-a proiectat într-o mai veritabilă relație
cu lumea. M-a pus în contact cu alteritatea care-mi este oglindă. Și m-a făcut să
devin și eu oglindă din ce în ce mai limpede pentru alteritate. Ca și ea să se
înțeleagă prin mine. Spinoza mi-ar spune probabil că tocmai „relaționalitatea”
fundamentală a ființei umane înseamnă și maniera de a gândi „în comun”-ul,
alteritatea, comunitatea, ca o optimizare a mea, ca o perseverare în propria-mi
ființă. Și iată, iată o minune!
Planta
care a înflorit la granița de război poartă în sine o sevă curată. Planta aceea
care nu are rădăcini, hrănindu-se din ceea ce este imposibil de perceput vreodată,
hrănindu-se dintr-o tensiune profundă, dintr-un absurd pozitiv, planta aceea
este tocmai ceea ce susține echilibrul dintre seninătatea goală (Spinoza) și
disperarea plină (Kierkegaard). Planta aceea venită din sămânța obscură este
podul pe care mă aflu deseori, meditând cu capul în palme, poziționându-mă
deasupra furtunii apocaliptice de sub mine. Acea plantă din grădina mea, de
care mă apropii smerit, este ceea ce mă face să cred și să nădăjduiesc că,
atunci când voi muri, nu voi muri definitiv în această lume; că, atunci când
iubesc, trebuie să iubesc până la capăt, cât mai curat; că atâta timp cât
trăiesc nu trebuie să rămân în propria-mi cetate, precum un ascet, ci trebuie
să mă las aruncat în lumea în care trăiesc cu o responsabilitate esențială pe
umeri – aceea de a dărui flori tuturor celor care le vor și au nevoie de ele…
sâmbătă, 13 martie 2021
Elucubrație 102 - Despre mortalitate și rest (esențial și existențial)
M-am tot gândit la „nepregătirea” noastră pentru moarte. Moartea care, după cum ne spune și clișeul/truismul, este singura noastră certitudine absolută. Nu vreau să mă refer aici la pregătirea pentru propria moarte, căci aceasta îmi rămâne un mister, ci la pregătirea pentru moartea semenilor. În particular, mă refer la moartea persoanelor foarte apropiate de noi, la părinți, la frați și surori, la rude, la prieteni ș.a.m.d.
Mi se pare că cea mai dureroasă și cea mai înspăimântătoare moarte este moartea neașteptată, moartea „nemeritată”, moartea precoce. Normal că nu poți măsura în vreun fel durerea, melancolia, doliul sufletesc pe care un om îl resimte atunci când pierde o persoană dragă. Dar rămân fidel ideii că cel mai greu e să pierzi pe cineva tânăr, pe cineva care nu „și-a trăit viața” până la capăt, pe cineva care a trăit o viață întru verticalitate morală. Cel mai greu mi se pare că este să înduri plecarea definitivă a unui om care moare pe neașteptate. Motivul principal pentru care cred cu tărie în acest lucru este faptul că suntem lipsiți de pregătirea pentru moartea acelei persoane. Suntem lipsiți de orice fel de pregătire, pentru că ni se pare greu conceptibil ca un om tânăr să dispară fără de veste, ca un om care a trăit o „viață sănătoasă” să plece brusc și nefiresc. Desigur, nu cred că poate exista o pregătire afectivă pentru moartea unui alter-ego. Mă îndoiesc profund de acest lucru, pentru că afectele noastre ne scapă de sub control, mai ales în ziua de azi. Confuzia generalizată la nivel cognitiv, specifică zilelor pe care le trăim în contemporaneitate, produce o confuzie la nivel moral. Un relativism chinuitor, o lipsă de repere. Și acesta e spațiul în care emoțiile, afectele și stările se comportă precum niște câini flămânzi care aleargă turbați în căutare de hrană (analogia se referă la emoții reprimate, puse în libertate, care caută un sens, o coerență, într-un spațiu în care așa ceva nu are cum să existe).
Și atunci cutez a crede că singura pregătire care ne rămâne la dispoziție este pregătirea cognitivă. Acest lucru și pentru că la nivelul filosofiei cel puțin, modernitatea începe să abordeze ființa într-un mod prin excelență cognitivist, științific. Pregătirea afectivă sau, mai bine zis, antrenamentul pentru coordonarea dintre afectivitate și logos, lipsesc și sunt, iertați-mi pesimismul, cel mai probabil irecuperabile. Ce ar putea presupune o astfel de pregătire cognitivă? Poate că răspunsul la această întrebare nu poate fi unul clar. Ce îmi pare mie necesar de discutat acum, în speranța că se va putea intui măcar un fragment din această pregătire cognitivă pentru moartea semenilor, este dubla dimensiune a uneia dintre trăirile negativității care are un obiect. Altfel spus, există un fel de negativitate fără de obiect și aceasta ar putea să fie absurdul, confuzia absolută (atunci când nu mai poți să ai o imagine despre tine, atunci când ești într-un gol, într-un vid și nu te poți agăța de nimic, nici de amintiri, nici de sentimente de fericire și nici măcar de tristeți, de angoase, de melancolii), pierderea oricărui reper. Și mai există un fel de negativitate, aceea care are un obiect asupra căruia îmi pot concentra atenția, fie că această concentrare presupune furie, ură, deznădejde etc. Cred că din acest câmp al negativității, care își are cel puțin un obiect, fac parte regretul și remușcarea. Pentru prezentul modest text, vă rog să acceptați convenția sensurilor pe care le voi da acestor două cuvinte. În sinteză, cred că regretul este un act cognitiv, iar remușcarea cred că este un act afectiv.
E foarte importantă această distincție pentru cele ce urmează, deci e necesar să o clarific puțin. Prin regret ca act cognitiv vreau să spun că a regreta înseamnă a constata o eroare, a sesiza că în cadrul unui spațiu inevitabil imperfect (care este lumea în genere) am săvârșit ceva ce aș fi putut săvârși mai bine. Importantă este natura actului de a regreta, cea cognitivă/mentală. Esențial este să înțelegem, prin urmare, că a regreta presupune a constata, a dea seama de ceva ce nu a fost realizat conform idealurilor, aspirațiilor sau așteptărilor. Regretul în contextul acesta nu presupune o dimensiune afectivă, nu mă face mai trist sau mai melancolic. În consecință, ideea de „Je ne regrette rien” mi se pare că reprezintă o atitudine specifică unor indivizi al căror intelect nu poate discrimina între ceea ce este bine (pentru ei, semeni și lume) și ceea ce este rău. E bine să regreți, pentru că regretul (în sensul pe care l-am atribuit aici) reprezintă actul conștientizării existenței unei dimensiuni a perfecționării, a acțiunii, a oportunității de a practica virtuțile din ce în ce mai bine și mai eficient, în scopul educării caracterului. Remușcarea, pe de altă parte, reprezintă aici instanța dimensiunii afective. Remușcarea este un afect negativ, deci ne face mai triști. Remușcarea are un obiect și acesta este, de cele mai multe ori, un regret. Intuiția mea este că aici apare o nouă distincție între două elemente implicate în apariția remușcării, i.e. restul esențial și restul existențial, dar despre acestea voi discuta puțin mai jos. Revenind, pot să regret că nu am petrecut mai mult timp cu o persoană dragă alături de care nu mai pot fi, dar asta nu înseamnă că acest regret mă destabilizează emoțional, ci înseamnă că doar constat că am realizat o sumă de acțiuni imperfecte care puteau fi mult îmbunătățite. Acest lucru e minunat, pentru că, așa cum cred că ne spune o intuiție sănătoasă, nu poți rezolva o problemă dacă nu o identifici, i.e. dacă nu îți dai seama că ai greșit, nu îți poți îmbunătăți comportamentul, atitudinea, mentalitatea etc.
În ceea ce privește acest rest despre care vorbeam mai sus… Prin el se deschide problematica pregătirii cognitive pentru moarte. Mai utilă decât teoria, cred că este un exemplu. Să ne imaginăm următorul scenariu: un adolescent crescut de bunica sa; adolescentul și bunica lui au trecut prin anumite tensiuni pentru o perioadă mai lungă de timp (nu s-au înțeles); relația lor rămâne indubitabil strânsă, legăturile dintre ei sunt puternice, dar nu a existat o manifestare a iubirii, o exteriorizare a sentimentelor bune; bunica adolescentului suferă un infarct, deși nimeni nu se aștepta la acest eveniment tragic. Să ne imaginăm în continuare… care ar fi cele mai importante lucruri pe care adolescentul ar fi vrut să i le spună bunicii dacă ar mai fi avut ocazia? Experiența personală și lecturile m-au condus la a crede că sunt două lucruri esențiale: „te iubesc” și „îmi pare rău”. Cu alte cuvinte, adolescentul ar fi vrut să își exprime iubirea și recunoștința. Acestea două din urmă cred că reprezintă, în genere, resturile esențiale de care vorbeam. Restul existențial e constituit din poveștile pe care nu și le-au relatat, din întrebările pe care nu și le-au pus reciproc, din activitățile pe care nu le-au realizat împreună etc. Ideea principală pe care vreau să o subliniez este următoarea: restul esențial are o mult mai mare capacitate să producă nu doar regrete, ci și remușcări, pe când efectele resturilor existențiale, în timp, pot fi inteligent gestionate pentru a rămâne la stadiul de regrete care se pot transforma, în cel mai bun caz, în învățături.
Astfel, cred că pregătirea (cognitivă) pentru moartea semenilor presupune în mod fundamental conștientizarea acestor distincții menționate mai sus și acționarea în consecință, i.e. manifestarea celor două sentimente, de iubire și de recunoștință sau cel puțin exprimarea acestora. Dincolo de pregătirea prin intermediul scenariilor mentale (experimentelor de gândire), care implică imaginarea situației morții unui om apropiat și procesarea învățămintelor care rezultă de aici (ce aș vrea să îi spun persoanei respective dacă aș putea să știu că în foarte scurt timp nu va mai fi, ce aș vrea să fac alături de ea ș.a.m.d.), mi se pare esențială pregătirea prin intermediul contemplării acestor două sentimente fundamentale. Și cel mai important mi se pare să ne asigurăm că persoana respectivă simte (sau cel puțin știe) că o iubim și că îi suntem recunoscători, dincolo de orice incidente, intrigi și tensiuni.
O ultimă notă, în loc de concluzie: a te pregăti pentru moartea unor semeni apropiați presupune un exercițiu spiritual, nu o obsesie și nici o formă de paranoia. Ea presupune consacrarea iubirii și a recunoștinței în relația de fiecare zi pe care o avem cu persoanele respective.
sâmbătă, 6 martie 2021
Elucubrație 101 - Rănile mele
Rana mea cea mai adâncă,
Cea mai plină de puroi,
Cea mai bolnavă...
E frica
De a nu mai putea
Iubi.
A nu putea să iubești,
A fi incapabil de dragoste.
Iată boala fără de tratament.
În lumea în care nu există
Boli,
Ci doar bolnavi.
Eu sunt bolnavul absolut
Care simte cum
Neputința
Îi umflă venele
Până la refuz.
Oftatul, oftatul.
Oftatul oftatului.
Oftatul lipsei de sens.
Oftatul pierderii Puterii.
Oftatul pierderii puterilor.
Oftatul incoerenței
Versului.
Simt că te iubesc.
Dar simt că nu te pot iubi.
Iată tragedia.
Între legea firii mele,
Puse sub propria-mi
Anatemă,
Și legea dorinței mele,
Dorinței mele
Bune.
Iata-mă mereu
În două lumi.
În două lumi
Incompatibile.
Etern incompatibile.
Am intuit
Și cred că am aflat
Podul dintre lumi.
Să stau pe el
Și să văd cum sub mine
Curge fluviul absolut.
Să contemplez trăirea
Și să trăiesc meditația.
Podul meu e dragostea.
Dar altă dragoste.
E dragostea care e
Dăruire.
Dăruirea mea
Ție, Celuilalt,
E darul pe care mi-l
Fac mie
Redându-mă propriului Eu.
Doar așa am sens,
Doar așa pot să mă adun,
Doar așa... Doar așa...
Fiind nu eu pentru mine,
Ci fiind eu pentru tine.
Prin mine este calea către mine
Dar pot ajunge doar dacă
Fiecare pas e pe drumul
Tău.
Nădăjduiesc, da,
Nădăjduiesc
Că rănile mele
Pot vindeca
Rănile altora.
***
-Îți multumesc!
-De ce?
-Nu știu;
Dar nici nu vreau
Și nici nu trebuie
Să știu.
miercuri, 3 martie 2021
Un mic cadou pentru cititorii blogului - Prima mea carte - „Până la capătul abisului”
Dragilor,
Vă pun la dispoziție prima mea carte în format electronic. Sper să vă facă plăcere lectura!
(Puteți descărca „fără frică” lucrarea)