Eram ancorat atât de bine în realitate
Încât nici măcar eu nu aş fi fost în stare
Să destabilizez fiinţa mea.
Şi totuşi am fost destabilizat de
Periatul pe dinți.
Da, periatul pe dinți e un proces extrem de
Periculos
Pentru orice minte filosofică.
Trebuie să ai grijă să nu-ți fugă
Mintea în analiză.
Și trebuie să ai și mai mare grijă
Să nu-ți alunece mintea
În auto-analiză.
Eu m-am încurcat în sarcinile pe care
Le aveam de făcut în ziua respectivă
Și, lovit fiind și de profunda solitudine
Imposibil de disipat,
Am alunecat din mine.
Mi s-a părut că într-un moment
Am traversat două mii de ierni
Și un miliard de căderi
De frunze uscate.
Important e că am căzut din mine.
Sună ciudat, dar chiar asta mi s-a
Întâmplat; nu am schizofrenie.
M-am găsit, sau o parte din mine
S-a găsit,
În afara mea, observându-mă pe mine.
Parcă eram doi eu
Și o conștiință confuză care nu știa
În care să intre,
Dar care voia neapărat să nu mai stea
Descoperită în lume.
În fine, nu îmi amintesc prea multe
Pentru că mi se făcuse,
Sau ni se făcuse
(Mai putin eului care se spăla
Liniștit și mecanic
Pe dinți)
Foarte frică.
Cert e că acel eu care era calm,
Concentrat,
Ancorat în realitatea actului său,
Bine orientat,
Normal,
Sigur, veridic și aparent ireductibil,
Parcă avea niște sfori cusute în el,
Care duceau undeva departe în sus,
Dar și în jos.
Și parcă era mișcat de ceva sau cineva.
Nu înțelegem prea multe.
Nu vedem prea multe.
Ceva teribil, totuși, s-a întâmplat.
Viziunea a venit și s-a retras,
Precum zeul grec.
Am rămas singuri,
Foarte singuri
Și confuzi.
Și doar paginile cărților
Ne mai țin de cald,
Cu prețul creșterii riscului
De a aluneca iarăși și iarăși
În afara noastră,
Până când vom ajunge la un Răspuns,
La ceva-ul care trăgea sforile.
Dar, oare, se poate ajunge acolo?...
Cel mai crud lucru pe care il poti face este sa ii rapesti cuiva credinta si nadejdea...
R.D.
În mintea mea apare destul de clar un lucru pe care l-am mai discutat și la lansările de carte ("Până la capătul abisului") și anume: imposibilitatea contemporanilor (după 1950) de a mai crea ceva nou. Îmi vine în minte o vorbă de-a lui Heidegger care spunea că după Nietzsche nu a mai existat vreo modulație (în sensul că nimic totalmente nou și autentic nu a mai fost spus *aici excludem evident descoperirile științifice).
Asta e o realitate totalmente sumbră și angoasantă. Nu mai pot să fac nimic nou, nu pot inventa nimic, nici în filosofie, nici în literatură, nici în artă. Geniile apuse ale acestei lumi au abordat deja toate subiectele, toate punctele de interes, toate metaforele, toate blocurile de marmură, toate pânzele și tehnicile.
Ce mai pot eu să fac?! Să dau o nouă interpretare a unui subiect deja abordat? Oare pretențiile mele nu sunt absurde? Eu nu dau o interpretare, ci o coroborare interpretativă se dă prin mine, pentru că eu sunt ceea ce s-a acumulat în timp ca fiind eu. Eu pot să redactez un eseu în care să comentez X operă a lui Y, mare filosof, dar pentru ca mintea mea să producă acel eseu, ea a ordonat întreaga mea experiență culturală și intelectuală--- deci tot ceea ce am citit și văzut, acestea fiind lucruri făcute NU de mine, ci de alții care m-au precedat cu 200 sau cu 2000 de ani. Pare extrem de dezarmant. Și chiar e. Inautenticitatea este o mare durere, care se prelungește la infinit, în oamenii care au sclipire, care vor să se depășească, care vor să se creeze, nu să devină (industrialicește vorbind, cum oțelul devine jantă pentru mașină sau cum plasticul devine pungă etc.) ceea ce sunt determinați în mod clasic să fie (în funcție STRICT de mediul din care provin, nivelul de educație, înzestrarea genetică etc.). Pentru "nefericiții" cu aspirații de depășire a speciei și cu idealuri de transformare prin exersarea și perfecționarea continuă a abilităților, imposibilitatea-de-nou e precum cancerul. Ceva ce urmărește să te distrugă din interior, ceva ce nu te lasă în pace, ceva ce pune în imposibilitate. Dar există și învingători.
Ca să nu transform acest text într-un eseu filosofic despre tema menționată și în titlu (deci ca să rămân la gând) ideea pe care vreau să o transmit este că există o cale controversată (pentru care pot fi criticat din multe puncte de vedere, dar nu îmi pasă) de a produce nou. Prin exerciții de creație! Se poate spune că opera ta poetică e produsul influenței stănesciene, dacă tu nu ai citit nimic de Nichita și nimic despre șaizeciști? Se poate spune că eseul tău sistematic revoluționar despre voință și devenire este produsul coroborativ al experienței de lectură dacă nu te-ai intersectat cu filosofii care au abordat această temă? Nu chiar... Vedeți? Creați (nu prostește și nu doar de dragul de a crea ceva, indiferent de calitate)! Există o cale pentru a "produce" nou, un nou semi-autentic, dar suficient pentru a ne face și pe noi, condamnații la contemporaneitate, să supraviețuim și să ne dăm puțin sens în oceanul acesta magnific de idei ale geniilor lumii (care este din ce în ce mai poluat de literatura de consum, dar asta e o altă discuție...).
