Să cânte...

Elucubrație 95 - Prea tânăr

M-am supărat pe univers.

I-am zis să-mi dea totul

Si el,

El,

În nemernicia lui

Mi-a dat totul

În forma-i precoce.

Mi-a dat o floare

De colț 

Care d-abia a văzut 

Lumina soarelui,

Lumina aspră 

A soarelui,

De după blândul 

Întuneric placentar.

Oricum aș ține 

Totul în mâinile mele

Tăbăcite

Îl rănesc. 

Oricum totul e fragil, 

Dar să fie și atât de

Tânăr...?!

Doamne, Doamne,

Cum să iubesc

Curat

Ceea ce întinez

Până și cu privirea-mi

Deșartă?

Doamne, cum să mai

Aștept 

Când tu mi-ai dat acum

Ceea ce am așteptat 

Deja

Atât de mult?

Nu ți-e milă?!

Știu, parcă-ți și văd 

Rânjetul. 

Te amuză, nu?!

Să mă vezi cum 

Trebuie 

Să-mi înlănțui

Fiecare gând, 

Cum trebuie să-mi

Combat 

Fiecare pornire,

Cum trebuie să-mi 

Calculez

Fiecare mișcare 

Ca să nu-i rup vreo 

Petală.

Râzi!

Râzi!

Vezi să nu ți se aplece,

Doamne,

Până și Dumnezeilor

Li se apleacă 

De la prea mult râs.

Sau vezi,

Și mai și,

Să nu-ți strici

Cu atâta joacă 

Jucăria care te

Amuză atât de mult.

Dacă-i forțezi prea tare

Rotițele

Și șuruburile 

Și arcurile

O să se rupă. 

Și după cu ce te mai

Joci?!

Deja, uite, i s-a rupt

O bucățică. 

Chiar două. 

Ba nu, trei!

Of, Doamne,

Cel mai tare mi-e teamă 

Că nu cred

Că te mai

Pricepi

Să-ți repari jucăriile

Preferate...

Elucubrație 94 - Ea era la pian

Ea era la pian,

Eu ațâțam focul

Și-n fiecare văpaie

Erau notele Ei,

În fiecare flacără

Era privirea Ei,

În fiecare undă

De căldură

Era pulsul Ei...

Și cum mă încălzeam

La muzica ei

Ascultam focul

Cum cântă...

(Ce păcat că totul

Fu un vis

Mistuit

De brutala

Realitate

A negrelor

Draperii 

Trase)

Elucubrație 93- Soresciană

 Eu nu sunt de pe-aici;

M-am trezit buimac 

Printre voi

Și nu știu ce să fac

Cu atâta libertate.

Mi-am zis:

„Am să uit cine sunt”,

Dar nu mi-a mers.

De fiecare dată

Când am încercat să fiu

Ca voi

Mi s-a pus un junghi

În suflet.

De fiecare dată când

Am ascultat

Lenea spiritului vostru

Fără să vă opresc

Mi-a început inima să 

Plângă,

Mi-a zis că vrea să 

Se resemneze.

Și mi-a dat pumni 

În piept.

Eu am fugit,

M-am ascuns,

Ca să nu vedeți

Cum se îngenunchează

Din inimă.

Eu... Eu am tot încercat

Să mă adaptez,

Să-l fac mândru

Pe Darwin,

Dar tot ce mi-a ieșit

A fost să-l fericesc

Pe Kierkegaard.

Voi nu prea regretați

Și când vi se pare

Că o faceți,

De fapt,

Doar vă pare rău.

Mă copleșește sentimentul

Propriei ființe!

Oameni buni,

Nu știu dacă v-ați simțit

Voi pe voi înșivă

Vreodată.

E ciudat...

Pentru mine,

E ca și cum

M-aș plimba pe soare

Cu o găleată plină

Cu semințe de întuneric.

Elucubrație 92 - Actorul

 Viața mea e o improvizație.

Uneori mă descurc mai 

Bine;

Primesc aplauze.

Alteori mă descurc rău.

Uneori mă descurc foarte rău

Și alteori teribil.

Am purtat atâtea măști pe

Scena asta

Încât nu mai știu

Cu cine mai vorbesc 

Noaptea.

Adică

Cine cu cine

Vorbește

În mintea mea.

Fiecare mască,

În 20 de ani de

Actorie ontologică,

A prins ființă.

Fiecărei măști

I-au crescut ochi,

Buze, limbă

Și mai ales,

Dar mai ales,

Personalitate.

Interesant e că pe

Scena publică

Actorii-eu

Conlucrează

În piesă,

Dar să vezi noaptea,

Doamne,

Ce se mai ceartă 

Pe roluri,

Pe scenarii,

Pe decoruri

Și pe replici...

Elucubrație 91 - Pesemne că am zâmbetul fragil

Ți-am aruncat un zâmbet 

Pe fereastră.

Aleargă după el,

Prinde-l în mâinile tale

Fragile.

Ce-ai făcut?

L-ai strâns prea tare

Și s-a sfărâmat. 

Si totuși ție nu ți s-au

Crăpat mâinile 

Fragile.

Mâinile tale,

Care s-au topit pe gâtul 

Meu,

Care s-au pierdut pe pieptul

Meu,

Care s-au risipt de la sărutul 

Meu,

Mâinile tale sunt întregi 

Acum

Și parcă și mai tinere.

O fi zâmbetul meu rar,

Dar o fi și 

Hrănitor. 

I-auzi, Doamne,

Pesemne că

Zâmbetul meu e mai firav

Decât orice.

Atât de fragil încât 

Se zdrobește 

Până și în cele mai

Gingașe mâini.

Link-uri pentru "prelegerile" din 2020

Compilez aici link-urile întâlnirilor virtuale de la Centrul Cultural Pitești din anul 2020. Conducerii acestuia îi sunt dator cu recunoștința mea!

Vă mulțumesc tuturor pentru susținere!

1. Despre forme ale nebuniei în relație 

Link YT

2. Despre educație în vremuri de pandemie

Link YT

3. Unde ne sunt modernii?

Link YT

4. Despre forme contemporane ale sclaviei

Link YT

Elucubrație 90- Căderea

 Ține-mă de mână până să cad,

Da, strânge-mi mâna în mâna ta

Ba gingașă, ba senzuală,

Ba reumatică,

Dar nu uita să-mi dai drumul.

O să rămân ca o pană

Până când te dezlegi de mine.

Apoi, îmi voi relua natura

Prefăcându-mă în plumb.

Nu, nu mă preschimb înainte.

Dacă alunec?

Uite ce instabil sunt!

Acuma pic.

Și nu, nu vreau să

Te trag după mine.

Vreau să rămâi sus

Și să verși doar o lacrimă,

Doar una,

Nu de durere, ci de alinare.

O lacrimă de alinare, 

Să-mi fie pernă

În somnul fără de vis

Al căderii

Bucății de plumb. 

Nu, nu te uita

În jos. Riști să înțelegi

Abisul.

Și apoi... îți schimbi,

Fără de voie,

Natura.

Și te faci de plumb.

Și apoi

Trebuie să cazi.

Orice bucată de plumb cade

Mai devreme sau mai târziu.

De obicei mai devreme.

Nu o susține

Pânza de aer

A speranței.

Muzica de la pachet

P.S. Șterge-mi chipul cu părul tău

Dat pe-o parte,

Dar nu-l lăsa să se imprime...

(nu simt că merge în poezie, dar trebuia pusă undeva, căci altfel mă bătea daemonul:))

Elucubrație 89- Un fel de sinucidere... iubirea

Funia, funia, funia,

Să mi-o fac colier?

Să mi-o fac cravată?

Sau să mi-o fac portal?

Prăpastia, prăpastia, prăpastia,

Să mi-o fac priveliște.

Să mi-o fac poză?

Sau să mi-o fac zbor?

Otrava, otrava, otrava,

Să mi-o fac armă?

Să mi-o fac poezie?

Sau să mi-o fac odihnă?

Tăișul, tăișul, tăișul,

Să mi-l fac unealtă?

Să mi-l fac oglindă?

Sau să mi-l fac strălucire?

Iubirea, iubirea, iubirea,

Să mi-o fac funie?

Să mi-o fac prăpastie?

Să mi-o fac otravă?

Sau să mi-o fac tăiș?

Un pic de Bach... să meargă cu poezia

Elucubrație 88 - Împotriva vânzătorilor de fericire

Intr-o lume a vanzatorilor de fericire

Si a rețetarilor

Si a sfatuitorilor

Si a indrumatorilor spre bine,

Eu aleg sa propovaduiesc

Neputinta.

D-asta m-au gonit din cetate,

D-asta m-au alungat cu pietre.

Ei nu au inteles

Invatatura la care am aderat

Nevrand și totuși vrand

Cu tot dinadinsul.

Mi-am ars casa sufletului

Ca sa nu ma profaneze

Cu deșertăciunea lor.

Am ramas un nomad,

Un proscris fara o acasa,

Ratacind in mine insumi

De jos in sus,

De sus in jos,

Printre maracini, trandafiri,

Ciuperci, mesteceni

Si iarba verde, dar uscata.

Din paharul meu

Nu a baut decat o mana de

Oameni

Si multi, foarte multi dintre ei,

Cand gustul aromat al poeziei

Si al neobișnuitului

A fost absorbit in gustul amar

Al mintii mele,

Si-au spalat intestinele

Si venele

De serul meu.

Mi-au scuipat pana si amintirea,

Mi-au spus ca nu i-am inteles,

Ca nu i-am iubit,

Ca i-am urat, mintit si inselat.

Dar eu... eu doar am vrut

Sa le dau o doza

De neminciuna, o doza de

"Alta realitate".

Am ramas deci, un om de granita,

Colindator,

Traind mai mult in mintea mea

Decat in afara ei,

Fugar... fugind de intuneric

Prin intuneric.

Nu am retete, nici strategii, 

Nu stiu sa dau sfaturi

Nu inteleg multe

Sunt incapabil de a ma plia

Cu usurinta

Pe structuri prestabilite.

***

Nu, nu, iubito,

Nu exista reteta pentru fericire,

Nici in 5, nici in 10,

Nici in 1000 de pasi.

Exista cel mult iubire.

Fericirea, iti vand un pont

Aristotelic,

E prin excelenta performativa.

Si inca un pont

Spinozist:

E foarte rara si se ajunge

Foarte greu la ea.

***

Ridic paharul amaraciunii

In cinstea ta,

Omule care accepti sa bei

Veninu-mi!

Nu uita ca dozele mele mici,

In ciuda scarbei,

Te vor face sa devii imun

La otrava lumii.

Elucubrație 87- Note asupra condiției Omului de graniță (despre dorința de confort)

 Mă frământă de câteva zile tema relației inextricabile a omului de graniță cu dorința sa pentru material. Mi se pare foarte ciudat ca o ființa care se vrea poziționată deasupra mediocrității, atât din punct de vedere intelectual, cât și moral-spiritual, o ființă „spinozofilă”, să-și dorească într-un mod uneori agresiv, producător de disperare, obiecte precum o casă, o mașină etc. De ce nu poate omul de graniță să accepte pur și simplu o viață extraordinar de simplă? Bun, aici e o problema. Ce înseamnă „simplu” azi? Date fiind datele socio-politico-economice, i.e. diferențe profunde între clasa de mijloc (care se transformă progresiv într-o clasă de jos) și clasa de sus (care devine din ce în ce mai restrânsă, dar cei care fac parte din ea din ce în ce mai bogați), a trăi simplu nu înseamnă să ai o garsonieră/ un apartament cu două camere. Nu. Asta deja te-ar poziționa în clasa de mijloc (care încă există, dar se restrânge, după cum spuneam). A AVEA o garsonieră azi, a deține un apartamențel  (până la vârsta de 40 de ani), este o realizare financiară. Mai ales pentru un individ care nu a primit cine știe ce suport financiar din partea părinților/ nu s-a trezit peste noapte cu vreo moștenire. A trăi simplu încă ar putea înseamna să stai într-o garsonieră CU CHIRIE (la vârsta de 25-30-35 de ani). Mă rog... deci de ce nu se mulțumește omul de graniță cu locuitul într-o garsonieră, ținând cont că numeroși intelectuali, filosofi și artiști  au populat mansarde, garsoniere strâmte, cămăruțe etc.? Răspunsul meu inițial a fost pentru că este un om de graniță. Da, știu, A=A=tautologie. Bravo, Radu. Dar tocmai asta e ideea, eu am situat conceptul de om de graniță folosind și un criteriu șubred/ o proprietate discutabilă. Anume dorința asta de a avea bani, de a avea o certitudine. Și mi-a fost simplu să spun că omul de graniță vrea un salariu rezonabil, vrea o căsuță, nu un apartament (ca să nu-l deranjeze nimeni), o mașină ș.a.m.d. din cauza/datorită naturii sale blocate între imediatețea și consumerismele mediocrității pe de-o parte și aspirația către profunzimea genialității care îi este interzisă, pe de alta. Dar nu. Am început să mă îndoiesc că este așa.

Astfel că, neputând ajunge într-un mod a prioric la un alt răspuns care să îmi satisfacă intuițiile, am recurs la metoda empirică, la o cale apropiată de psihologie și de meditația de tip stoic (Marcus Aurelius). Am plecat de la mine, cu alte cuvinte, unul dintre puținii oameni de graniță pe care îi pot observa (nu pentru că nu există destui, ci pentru că nu am ajuns să îi cunosc). Ca un fel de Descartes de mâna a zecea mi-am anulat prejudecățile și ideile pe care le aveam despre această tensiune dintre omul de graniță și dorința sa de a avea confortul pe care îl doresc majoritatea oamenilor (indiferent de starea de facto a lucrurilor, i.e. dacă au acel confort sau nu), confort care, pe de altă parte, îl dezgustă pe omul de graniță. Rămânând fără resurse din trecutul meu asupra acestei probleme, am putut să observ ceva mai limpede o reacție interesantă. De fapt, mai multe reacții interesante, toate având un dublu nucleu comun. URA DE SINE ȘI DISPREȚUL FĂȚĂ DE ALTERITATE. Până să intru în cele câteva detalii pe care sunt pregătit să le ofer pentru moment, vreau să precizez că această concluzie nu are nimic, absolut nimic în comun cu vreo ipoteză de lucru a unui „vânzător de fericire”! (psihologi de mâna a treia, coaches sau cum se cheama această „nouă clasă muncitoare”, tipi și tipe fără prea multe lecturi relevante și străini de travaliul existențial și de fapt de orice experiență fundamentală a vieții, dar care îți oferă rețeta fericirii în n pași simpli).

Bun. Cum spuneam, concluzia la care am ajuns, sau mai curând ipoteza de lucru, este ceva de natură introspectiv-filosofică. Să o luăm succint pe rând.

Ura de sine este provocată de neputința conștientizată, de golul interior pe care omul de graniță îl observă în el însuși ca fiind o entitate care, să mă exprim heideggerian, nimicnicește continuu. E vorba de un fel de vid care are propria sa existență, independentă de existența ca atare a omului de graniță. Nehotărârea veșnică în care se poziționează, refuzul destinului bun, lenea, amânarea și toate celelalte sunt motivele pentru care omul de graniță se urăște.

Disprețul față de alteritate, adică disprețul omului de graniță fața de persoanele din jurul său și față de umanitate în genere, este provocat de prezența univocă a injustiției, a inegalității, a perversității sociale și morale. Omul de graniță disprețuiește răul din exteriorul său, un rău pe care îi este imposibil să-l oprească, să-l amelioreze, pentru că este un rău mocirlos, asemănător unui fel de nisip mișcător malefic, nesfârșit, care înghite tot, până și ultima rază de lumină care vrea să pătrundă bezna morală și intelectuală din această lume. Omul de graniță este asfixiat de imposibilitatea de a corecta eroarea socială, este tetanizat de neputința de a ameliora nebunia nepatologică și totuși morbidă, prezentă în aproape fiecare formă de alteritate pe care o întâlnește în calea sa.

Sunt conștient că nu am clarificat suficient, dar mai multe nu pot să spun acum, pentru că nici mie nu îmi este încă suficient de clară situația. Dacă mai trăiesc, voi mai scrie, poate-poate mai limpezim această dificultate în timp. În orice caz, pentru a mă apropia de încheierea acestor note, vreau să spun următoarele: ura de sine și disprețul față de alteritate îl fac pe omul de graniță:

1. să-și dorească să se lepede de sine, aruncându-se în ceea ce nu este, doar pentru a fugi de tensiunea sa interioară. Cu alte cuvinte, dacă omul de graniță vrea să aibă ceea ce majoritatea înțeleg ca fiind confort, i.e. casă, mașină, bani pentru un trai dezirabil etc., acesta nu vrea confortul de dragul lui însuși, ci pentru a se transforma în altcineva/altceva, pentru a fugi de sine prin intermediul unui ocol prin cea mai apropiată de natura sa alteritate, i.e. omul normal (de care este mai aproape comparativ cu geniul).

2. să-și dorească bunuri materiale pentru că disprețuiește modul în care unii au ajuns în posesia unor bunuri care nu li se cuvin în termenii unor merite intelectual-morale (dobândindu-le mai curând prin intermediul șansei, al moștenirii, al „bișniței” sau al altor mijloace discutabile moral, al susținerii din partea părinților bogați etc.). Mai mult, repulsia față de aceștia e provocată și de realitatea crudă a faptului că îmbogățirea (sau obținerea confortului de care vorbeam) unor oameni care au depus puțin efort pentru bunurile lor se face în detrimentul celor deja săraci. Motivul este evident, banii sunt o resursă în principal finită, în sensul în care nu se auto-generează, ci aceștia circulă. Dacă banii circulă în aceleași cercuri sau în cercuri din ce în ce mai înalte, oamenii dezavantajați vor avea șanse din ce în ce mai mici pentru a se ridica din condiția lor materială deplorabilă. Omul de graniță este, cu alte cuvinte, înnebunit de inechitate, de corupție, de mizeria umană în care se învârte societatea în parcursul ei spre străfundurile ignoranței morale. El e angoasat de imposibilitatea de a face o schimbare, tocmai pentru că această schimbare va fi chestionată și oprită de aceia pe care îi țintește („ca vinovați”). E scârbit de spectacolul căderii finale a umanității din punct de vedere moral, spectacol la care e obligat să asiste, dacă nu cumva găsește mijloacele și resursele necesare pentru a se izola într-o oarecare măsură de societate (izolare care din punctul meu de vedere nu l-ar transforma într-un animal, într-o ființă decăzută de la rangul de zoon politikon aristotelic, tocmai pentru că polisul grecesc e de mult dus și nu va mai apărea niciodată).

Concluzia abruptă, căci sunt secătuit de energie: dorința omului de graniță de a avea confort peste medie, peste simplitate NU este provocată de dorința în sine de a poseda obiectele și mijloacele confortului, ci este provocată, după cum am încercat să prezint/argumentez carențat, de ura de sine și de disprețul făță de alteritate. 

pseudo-QED

Elucubrație 86- De graniță I

Când casa nu-mi mai e casă,

Când acasă e atât de departe

Încât nu pot ajunge acolo

Nici cu gândul,

Nici cu imaginația...

Acasă e atât de departe 

Încât nu pot ajunge acolo

Nici cu emoția, nici cu poezia.

Nici cu muzică, nici prin muzică...

În seara asta, ca în multe alte seri,

Nu arde focul în cămin,

Nici vinul fiert nu e vin fiert,

Ci băutură cu venin.

Atât de mult mi-am dorit să fiu

Singur.

Să nu mă atingă nimic,

Să nu rănesc pe nimeni,

Să nu mă rănească nimeni,

Dar iată-mă acum

Mânjit de propriile-mi aspirații,

Înecându-mă în ele,

Măzgălindu-mă din umbrele a ceea

Ce trebuia să fiu

Sau din ceea ce era bine să fiu

Sau din ceea ce puteam

Pur și simplu

Să fiu.

De ce ești atât de departe, Acasă?

Atât de departe...

Încât nu te pot ajunge

Nici cu piciorul,

Nici cu mintea,

Nici cu imaginația,

Nici cu emoția,

Nici cu poezia?

Nu pot, pur și simplu nu pot

Să accept că eu nu am

O Acasă.

Chiar dacă asta mi-e soarta

Implacabilă.

Nu o pot accepta.

Și cumva știu că nu pot

Să schimb nimic din ceea ce sunt

Și nici din ceea ce voi deveni.

Și toată această apăsare,

Această menghină a realității

Îmi strânge sufletul fragil

Între două plăci triste

De oțel

Invincibil.

Și sufletul meu atât de tare strigă

Încât nu-l aude nimeni.

Da, da,

Când sufletul meu strigă cel mai tare

Nu-l poate auzi nimeni.

Doar eu.

Doar eu.

Doar eu și cu mine.

Nimeni altcineva nu îl aude.

E ca un copil.

Și restul de „Eu”

Îl ține în brațe

Și nu știe ce să îi facă.

Ar vrea să-l ajute, dar nu poate,

Nu știe cum,

Nu-l înțelege.

Doar îl simte.

Și în rest...

Bach și neputință

Și măzgâliturile virtualităților

Pe toți pereții

Ființei mele...

Elucubrație 85- „Unde ne sunt modernii?”

 Vlahuță se întreba în poezia sa încă de actualitate (deși a fost scrisă acum mai bine de un secol): „unde ne sunt visătorii?”. Eu mă întreb azi: „unde ne sunt modernii?”. Nu o să fie un text lung și pretențios, ci doar o altă elucubrație, după cum v-am obișnuit pe dvs., puținii mei cititori.

Întrebarea pleacă de la o provocare adresată mie și colegilor mei de către una dintre puținele reale somități din facultate (pe care mai nou o iubesc în aceeași măsură în care o și urăsc). Am fost provocați să ne gândim dacă ni s-a evaporat modernitatea din genă (nu doar românilor, ci omenirii în general). Să facem, înainte de toate, o mică propedeutică, în termeni cât se poate de ușor de înțeles. Modernii (începând cam cu secolul al XVII-lea, pe la Descartes- considerat canonic primul modern, cel puțin în istoria filosofiei) sunt acei oameni veșnic nemulțumiți. Pur și simplu nu le convin certitudinile în care s-au născut (am scris intenționat „în”). S-au trezit într-o lume, au trăit ce au trăit, și brusc au devenit nemulțumiți de realitatea construită de predecesori. Modernul chestionează continuu, inclusiv munca sa, modernul e exigent, tăios chiar, vrea să revoluționeze, să strice, să clădească și să reclădească, din ruine sau de la 0. Modern înseamnă și să pleci de la subiect, adică de la tine însuți. Să fii modern mai înseamnă să ai o atitudine critică față de trecut; nu să-l distrugi pur și simplu, ci să-l salvezi de trecerea timpului (cel puțin așa văd eu lucrurile). Putem vedea că feblețea mea, de exemplu, Spinoza, preia multe elemente de la stoici, preia elemente de la Descartes, dar cum le preia? Pur și simplu? Nu. Le salvează de ele însele, de îmbătrânirea lor. Mă rog... nu vreau s-o lungesc mai mult. Cine vrea să afle mai multe, să vină la prelegerile realei somități (doar la prelegerile domniei sale, nu la toate prelegerile care se țin de către oamenii din această facultate, căci e posibil să pierzi mai mult decât primești).

Deci, dom'ne, unde ne sunt modernii? Întrebarea asta vine din start cu premisa că modernii ăștia s-au cam pierdut. Eu asta cred și voi încerca să argumentez în stilul meu, uneori sofistic (dar asta e, mai mult nu se poate la ora aceasta).

1. Ce se învață în majoritatea școlilor din România?- Noțiuni, informații. Spiritul critic și spiritul analitic sunt sufocate de informații pe care majoritatea le uită după ce termină liceul. Mai mult, gândirea diferită e de multe ori taxată, pentru că se abate de la direcțiile clasice/canonice. Eu sunt unul dintre puținii elevi norocoși care a beneficiat de profesori de excepție, mai ales doamna N.Ș., care mi-a cultivat puținele talente. Dar majoritatea elevilor așteptă să termine acest ciclu pentru a ajunge la facultate, unde se pot specializa. Și eu am crezut că la facultate mă voi „scufunda” în apele adânci ale cunoașterii, am crezut că voi împărți aceleași coridoare cu oameni de o inestimabilă valoare morală și intelectuală, dar realitatea a fost alta... Next point! (Deci educația, actualmente, nu ne prea dă speranțe ci ucide modernitatea din mulți sau, cel puțin, inhibă devenirea potențialului în act).

2. Ce vedem în societate? Nu e ca și cum pe vremea lui Spinoza erau doar minți luminate peste tot. Nu. Săracul a fost excomunicat din comunitatea de evrei, tocmai pentru că a fost modern. Așa deci! Iată! A fi modern înseamnă a avea un anume spirit de rebel, de revoluționar. Ai nevoie de curaj. Ai nevoie de capacitatea de a face sacrificii foarte mari. Cu ce avem de-a face azi? În primul rând, scoatem din ecuație prototipul individului care face orice să ajungă la pelerinaj la Sf. P. în plină pandemie, mai scoatem orice individ care ar putea face subiectul mini-reportajelor „Vax Populi”, mai scoatem majoritatea politicienilor din România... cu alte cuvinte, scoatem peste 90% din populația României din ecuație. Repet, erau mulți și pe vremea lui Spinoza, lui Hume, lui Kant etc. Dar restul? Cum erau elevii și studenții cu adevărat interesați? Cum erau aceia peste medie? Ușor demoralizabili de prostie, cum sunt eu? Sau luptători până la capăt? Scopul lor era să fie strigați în sala de conferințe „Dr. X” sau „conf. univ. dr. X” sau mai știu eu cum? Sau să fie strigați pur și simplu „X”, dar seara, înainte de culcare, să le palpite inima pentru că au realizat ceva cu adevărat important? Iată că și scopurile ăstora peste medie sunt de multe ori altele decât acum 2-3-4 secole. Și cum spunea Descartes, acolo unde scopul particular se infiltrează în procesul cunoașterii, rezultatele ne vor dezamăgi. În plus... până și artiștii și cei care scriu... asta la 3.

3. Ce se publică azi? Ce citim în presă? Ce vedem la TV? Azi se publică multe cărți interesante, dar și multe (mult mai multe) cărți comerciale. „Cărți de metrou”- cum le spun eu (care sunt ceva mai proaste decât cărțile „de stat pe bancă”). Ce se scrie azi prin urmare? Mult balast care se vinde bine unui număr mare de oameni neinstruiți, oameni care sunt incapabili să aprecieze sau să înțeleagă ceva cu adevărat valoros dpdv intelectual (adică, pentru posibilii Gică-Contra care vor clarificări, valoros dpdv intelectual= Frații Karamazov- unde se pun probleme despre om, despre Dumnezeu etc.- + Hesse+ Vișniec+ un E.A. Poe, un Huxley etc.--- autori și lucrări care îți aduc plus cunoaștere/// De altă natură, divergentă, sunt cărțile comerciale „la modă”, care vorbesc despre sex, despre drame prostești și despre cum să ajungi la adevărata fericire/// nu mai zic de cărțile motivaționale, alea scrise de ceea ce am numit în cartea mea „vânzători de fericire”- multe dintre aceste cărți ne fac egoiști, pentru că ne cultivă un auto-centrism și o autosuficiență psihologică și socială... dar discutăm despre asta cu altă ocazie).

Ce citim în presă?... despre proști în principiu. Despre inculți. Despre farmazoane. Despre marele Șelly- reprezentantul absolut al tinerilor (care jignește într-un anume sens, prin apariția sa și prin asumarea acestei misiuni, mulți tineri care au depus eforturi colosale pentru a repara situația educațională din România). Pe mine unul, individul acesta nu mă reprezintă. Ce vedem la TV? Păi... să luam „Cafeneaua filosofică” a doamnei prof. Jalobeanu (o altă raritate). A auzit cineva de ea? Da, știu că cel mai probabil nu ați auzit. Dar cine nu a auzit de Vulpița și de celălalt analfabet? Voilà la vérité! Și ce mai realitate tristă... Suntem bombardați cu vârfuri ale pandemiei, analfabeți, scandal și balast. WC-ul minții, unde toate dejecțiile cognitive ale unora se scurg prin conductele groase ale mediei direct în mințile fragile ale unor concetățeni. Și prin afară e cam la fel... Cine e președintele SUA și ce fel de discurs are? (Voilà la vérité).

4. Avem educație slabă, o societate needucată/neinstruită în mare parte și media e la pământ dpdv cultural (nu se promovează soluțiile la prostie și mediocritate). Ce facem cu aia puținii, „chemații” la cunoștere?! Ce să facem... mulți chemați, puțini aleși! Majoritatea tinerilor geniali, plini de idei noi, modernii, pleacă în afară pe la Stanford și Oxford (și alte câteva) pentru că au creiere neprețuite (și mulți se pierd în marile demografii). Dar nu doar geniile pot fi moderni! Mulți alții au această capacitate. Dar, din nou, mulți chemați, puțini aleși... Unii cresc și cresc și cresc... și când li se oferă șansa de către vreun pervers să facă saltul de la sărăcie/modestie la bani mulți și titluri care nu au loc pe tăblia de la ușa biroului... cad. Și s-a ales praful de modernitatea din ei. Alții nu se pervertesc, rămân frumoși în sensul ăla vechi, grecesc... și la trup și la minte și moral. Dar sunt îngropați în anonimat. Și fie rămân îngropați, fie se ridică din pământ cumva și pleacă... cât mai departe de măcelarii și groparii care i-ar fi strâns de gât. Mulți alții se demoralizează, li se pare că e imposibil să fii modern într-o societate „ortodoxă”, în care autosuficiența, traiu' bun, mațu' plin, casă, bani de vacanțe sunt cuvintele de ordine pentru religia asta a prostiei și pierzaniei. Dumnezeul actual este scopul particular, săturarea prezentului. Și atâtia se închină lui... are mulți misionari și aceștia pe mulți îi convertesc... Săracul Blaga... un idealist și-un fraier. Auzi la el „omul nu trăiește întru imediat și pentru securitate, ci întru mister și pentru revelare”... ce-i, domnule, iluzia asta de adolescent? Băi, Blaga... tu măcar ai fost înconjurat de cei din cercul tău. Pam! Pam! Iată un alt factor anti-modern!!!--- la antipodul subiectului cartezian se afla subiectul contemporan, care e un individualist, un egoist, un egocentric. Nu mai contează ce e adevărat, ce e de făcut, ci contează cine are dreptate. Se pleacă de la om și se ajunge la om. Descartes încerca să plece de la om ca să ajungă la adevăr. Modernitatea înseamnă să vrei să schimbi pentru că schimbarea e necesară, e bună pentru cunoaștere, pentru semenii tăi, pentru generațiile viitoare. Ea nu înseamnă că vrei să schimbi ca să-ți fie ție bine, să ai mai mulți bani, să ai mai multe cărți publicate, să ai mai mulți cățeluși năzdrăvani care îți ling cu plăcere pantofii plini de noroiul corupției sufletești; doar-doar să le arăți calea ca să facă la fel. Să ajungă la fel de REPEDE unde ai ajuns și tu. Jalnic. Dar asta e...

Acum, cel mai elocvent pentru mine și pentru această elucubrație sunt chiar eu (asta e atitudine modernă, plec de la subiect:))) Am crezut că la facultate, după cum spuneam, o să dau de o comunitate perfectă pentru mine. Oameni cu interese comune, oameni de la care am multe de învățat. Oameni de excepție. Așteptările astea mi-au fost dezamăgite în proporție de peste 70%. Nu am aplicat în afară. Nu știu de ce. Simt o nemulțumire continuă. Poate și pentru că sunt poet (îmi place să cred asta) și sunt nemulțumit de realitate în general. Problema e că în poezie nu am probleme să lupt cu realitatea (ba chiar dezamăgirile din realitate mă hrănesc), dar în ceea ce privește aspirațiile mele academice și sociale... îmi vine să renunț la multe. Cum am renunțat la gândul de a deveni politician. De ce am renunțat? De ce am renunțat să mai fiu modern în politică (să schimb, să îmbunătățesc, să repar, să salvez, să fac bine, să revoluționez)? Pentru că ești oprit de mulți, sistemul e supraîncărcat, ușile sunt închise și, mai mult, nu ai nici cu cine să lupți și nici pentru cine să lupți cu adevărat... (sunt demn de dispreț pentru această ultimă parte, dar sunt sincer). Nu simt că am pentru cine să lupt. Și, iata-mă, căzând într-un fel de individualism anti-modern. Mă opresc aici, deși mai voiam să scriu...

Una peste alta, unde ne sunt modernii? Nu știu. Adică îi văd pe mulți pui de moderni. Câți vor deveni moderni și câți sunt precum puii de cuc (care se comportă precum puii păsării unde a fost transportat oul) nu știu. Nu vreau să termin pesimist. Cred că există câțiva moderni. Dar au nevoie de aer, au nevoie să devină vizibili. Ca să nu ne mai învârtim în cerc trebuie să resuscităm modernitatea din cei în care aceasta e în comă din cauza neputinței și din cauza dezamăgirilor suferite. Mai poate umanitatea să se trezească din auto-suficiență? Mai poate părăsi religia scopului particular? Se mai poate umanitatea exorciza de spiritul egoismului secular? Cred că fie suntem pe muchie și în curând vom putea spune că nu, nu se mai poate-- de aici e doar în jos. Fie deja am atins acel moment și suntem în cădere. Nu spun că acum 1000 de ani sau acum 300 era minunat. Nu. Era groaznic din multe pdv. Dar iată ca am progresat. Acum, în afară de tehnologie, nu văd decât regres. Regres moral (mai ales), regres intelectual și regres „politikos” (cu k, da, de pe la Aristotel).

Poate continuăm discuția cu altă ocazie. Speranța mea este că acești moderni fugiți, risipiți, speriați, contrariați, blocați, ascunși, triști, baricadați etc. se vor întâlni cândva undeva... și uniți vor putea să fie moderni nu doar în ei înșiși și pentru ei, ci și pentru societate.

Elucubrație 84- Privirea ta

Privirea mea, iubito,

N-o pot cunoaste

Dinspre privirea mea,

Ci doar dinspre privirea ta-

Oglinda de argint a sufletului meu.

Iubito, buzele mele nu le pot simti

Decat in sarutul buzelor tale

Si nici mirosul parfumului meu

Nu-l pot cuprinde

Decat in respiratia ta calda,

Accelerata.

Iubito, inima mea bate,

Bate buternic,

Precum un clopot din manastirile

Ceresti,

Dar nu-i inteleg bataia

Decat prin pulsul tau.

Iubito, gandurile mele nu le pot ajunge

Decat alergand prin gandurile tale.

Iubito, amintirea ta

Mi-e singura amintire clara,

Singura chemare.

Iubito, nici macar pe Nietzsche nu-l mai pot

Intelege

Decat prin anihilarea durerii,

Prin atingerea ta.

Cuvinte imi stau ingramadite

Pe varfuri de munti si de penite

Inmuiate in sange si-n ceara.

Si iata, iata, iubito,

Cum sangele nu curge pe foaie,

Ci curge in schimbul nostru

Elementar,

Primordial,

De fluide, de emotii, de vibratii.

Iubito, iubirea mea, iata, iata

E toamna...

Iubito, e toamna si mi-e frig,

Si mi-e frig pana in nervurile

Frunzelor care cad,

Si mi-e frig de absenta ta

Si mi-e viscol de singuratate

Si mi-e dor,

Mi-e tare dor

Sa ma privesti.

Pune-mi un cer albastru de toamna

Pe suflet,

Umple-i nemarginirea cu albastrul tau;

Pune-mi o banca in inima

Si intinde-te acolo.

Vin imediat, ma duc sa iau niste versuri,

Niste culori 

Si niste caramizi,

Sa-ti fac un univers.

Iarta-mi inserarea pe care-o ai de 

Asteptat...

Elucubrație 83- Eu sufăr de o boală grea

     Doctore, am revenit la cabinetul dumitale. Data trecută nu am prea avut succes. Am crezut că m-am vindecat de angoasă. Am urmat tratamentul de la dumneavoastră, acela cu iubirea, cu speranța, cu „să mă bucur de moment și să nu mă mai gândesc atâta”. Mi-am pus și alarmă la telefon ca să nu uit să-mi administrez vreo doză. Chiar era bine. Era din ce în ce mai bine. Am simțit, pentru prima dată după destul de multă vreme, că pot și eu să fiu fericit. Atâta vreme cât nu am analizat toate posibilitățile, toate variabilele și constantele și, de fapt, toți parametrii posibili, așa cum analizez eu mereu până și firele de praf, m-am simțit excepțional. Speranța că va fi bine mă seda atât de eficient încât până și dorința asta turbată de a căuta nod în papură dispăruse. Am fost fericit.

    Partea nefericită este că toată această construcție de bunăstare (sau de suportabilitate, ca să nu exagerez) a avut din capul locului o fisură... sau mai multe. „Cui îi pasă?! Ignoră-le” mi-ați fi spus dacă v-aș fi contactat. Și tocmai din cauza asta nici măcar nu am mai sunat. Și eu eram la fel de sigur că o astfel de împărăție nu se poate zgudui din cauza unor fisuri. Viața bate filmul. Realitatea îmi distruge mereu zidurile pe care le construiesc prin intermediul minții mele care cristalizează în prostie. Băi ce dreptate avea săracul de Spinoza... noi nu vrem ceva pentru că îl considerăm bun, ci pentru că îl dorim îl vom considera bun pentru noi. La dracu' și cu toată cărțile astea pe care le-am citit, că degeaba mi-am pierdut vremea cu ele. Mai mult rău mi-au făcut. Mi-au dat mai multe prilejuri pentru a cristaliza. Pentru a-mi crea eu lumea mea. Pentru a transforma tot ceea ce mă înconjoară. Dar, iată, dorințele mele, atunci când sunt puse față în față cu realitatea... Nici nu știu unde încape atâta contradicție în mine. Atâta dezamăgire. Doamne, Dumnezeule, câtă dezamăgire! Doctore, îmi vine să îmi zdrobesc degetele ca să mă doară atât de tare încât să nu mă mai pot concentra decât la durerea fizică. Un singur glonț a fost suficient. Un singur glonț care a reușit să treacă prin fisură, lovind tocmai butoaiele mele cu praf de pușcă. Nu știu cum se face că în spatele fisurilor zidurilor cetății se află fie butoaie cu praf de pușcă, fie canistre cu benzină, fie damigene de alcool puternic, fie dinamită. Sper să nu vină vreun filosof sau vreun alt om să tragă la țintă prin fisura care duce la dinamită. Dacă îmi explodează până și la iluzia credinței în Dumnezeu s-a terminat definitiv. Nu, știți că la mine asta nu e pleonasm.

    Doctore, deci dați-mi ceva! Dați-mi ceva pentru dezamăgire. Uite, mi-a plesnit emoția. Mi-a, mi-a... am o angină emoțională, o hemoragie sentimentală. Dați-mi ceva să-mi treacă de realitate. O tinctură anti-real ar fi nemaipomenită. Sau măcar un ceai de „trece timpul”. Vă rog să-mi prescrieți. Știți prea bine că mie nu-mi dă nimeni alinare fără hârtia de la dvs. Nu știu de ce oamenii au impresia că eu nu sunt bolnav. Dar eu sufăr de o boală grea. Eu sufăr de mine, domnule doctor. Și e grea boala asta (zisă și „pseudo-disforie ante-vitae”), n-o doresc la nimeni. Haideți vă rog! Vă implor. Nu am să vă dau nimic. V-aș da de-aș avea. Dar am cheltuit totul pe o altă iluzie. Acuma... până la următorul salariu mai durează. Și partea proastă, partea cea mai proastă, domnule doctor... e că mai sunt și împrumutat...

Elucubrație 82

Aprinde-mi țigara

Cum doar tu te pricepi

Să o faci

Și privește-mă în ochi.

Spune-mi să nu-mi mai plâng 

De milă.

Ba nu. Ordonă-mi!

Sărută-mă apoi, deși e interzis.

Ia-mă tu de braț,

Nu aștepta să întreb eu.

Cheamă-mă și voi fi lângă tine;

Poate că fără amestecul bolnăvicios

De carne și os,

Dar cu siguranță prin idei

Și prin paragrafe subliniate

Din cărți.

Lasă-ți lumea ta,

Ca să mă împing și eu

Afară

Din lumea mea,

Precum un fluture din cocon.

Către lumea noastră.

Pune-mi strajă ochilor

Privirea ta.

Pune-mi strajă mâinilor

Palmele tale calde

Și buzelor... buzele tale.

Eu am mâinile reci

De la cuburile imaginare

De gheață

În care îmi înfig

Nesățios

Cotoarele roase ale pumnilor

Plini de sângele 

Meu.

Arată-mi calea, tu, arată-mi-o,

Căci eu

M-am născut fără de stea.

Elucubrație 81 - Când s-a împărțit fericirea

Când li s-a împărțit fericirea

Celor născuți pe 18, primăvara,

La început de mileniu,

Eu nu am fost prezent.

Nu m-a invitat nimeni,

Nici nu mi-a făcut nimeni semn,

Nici măcar nu mi-a dat nimeni

De înțeles.

Aș fi venit și eu.

Pentru o bucățică de fericire.

O feliuță de pace.

Două grămăjoare de iubire.

Un pumn de nesingurătate.

Am ajuns acolo,

La locul faptei,

Din întămplare.

Mai târziu.

Mult. Mult mai târziu.

Mi-a rămas doar să văd

Ce au lăsat în urmă ceilalți.

Mie, acum, nu mi s-a mai cuvenit

Decât un loc

Să stau jos

La masa împărțirii.

Cuget. Cuget.

D-aia am ajuns filosof.

Cuget la masa unde s-a împărțit fericirea.

Doamne, Doamne, spune-mi te rog,

Spune-mi,

Că ai mai omis

De pe lista invitaților

Din orice zi

Un om.

Găsesc eu cuiele,

Cuvintele, vinurile, fumurile și clipele,

Să ne facem noi 

Fericirea noastră.

Elucubrație 80- Vino-mi

Parcul. Lacul. Bancile.

Iarba. Copacii.

Stalpii de iluminat.

Pavelele. Tigarile mele.

Toate te cauta si nu te gasesc.

Unde esti? Te caut de atata timp!

Nu ma mai lasa sa

Traiesc aceasta asteptare!

Apari!

Te-am cautat pe fiecare banca,

Sub fiecare fir de iarba,

La umbra fiecarui copac,

Pe fiecare barca,

In fiecare nota a pianului

Tanarului cu ochi albaștri.

Nu te-am gasit decat 

In lacrimile mele

Si in momentele fara aer.

Nu te gasesc decat in absenta ta.

Vino-mi! Vino-mi!

Danseaza cu mine!

Zambeste-mi!

Impinge-ma in apa.

Saruta-ma!...

Alunga-ma, dar apari 

Ca sa ma izgonesti!

Vino sa te imbratisez pana maine.

Iubeste-ma

Sub luna plina,

Pe adierea de vant,

In curgerea apei.

Dispari din paginile mele,

De pe gandurile mele,

Din dorintele mele,

Din venele mele umflate,

Din fiinta mea

Si compune-te langa mine!

Vino-mi! Sau trimite o sageata

Sa ma strapunga;

Doar fa cumva

Sa nu mai curga

Perfuzia asta cu dor imposibil...

Elucubrație 79- Aeroportul

Uite cat e de pustiu aeroportul!

Nici macar scamele

Nu il mai populeaza.

Nimeni.

Nimeni. 

Si nimic.

De cand am parasit noi demult

Aeroportul,

El a ramas pustiu

Ca sa ne astepte loial

Pana la urmatoarea

Calatorie.

Aeroportul,

La fel ca mine,

Are un ego puternic.

E aproape insuportabil.

Greu dezirabil- cel putin.

Nu se lasa usor contrazis.

Foarte greu il convingi

Sa te conduca unde vrei

Ca sa ajungi unde trebuie

La timpul potrivit.

De obicei te lasa in asteptare.

Pe banci reci.

Se mai aude vocea lugubra

A doamnei inregistrate

Care vorbeste o engleza

Stricata.

Se mai aude din departare

Si cate un scartait de adidasi.

Aeroportul e rece.

Aeroportul poate ca e chiar rau.

Aeroportul e trist, mai ales acum,

Cand nu esti aici, pe holurile lui,

Sa asteptam un zbor nebun.

Aeroportul e ca mine.

Singur, pustiu, zgomotos,

Pierdut, confuz, inspaimantat...

Dar fara el nu iti poti lua zborul.

Elucubrație 78- O poezie cu adevărat tristă

Ne-am regăsit! 

Chiar dacă Zeus ne-a despărțit

Și Apollo ne-a preschimbat în oameni,

Iubita mea,

Noi ne-am regăsit.

Ne-am îmbrățișat îndelung,

Ne-am sărutat fără încetare,

Am recreat Iubirea,

Ne-am hrănit cu iubirea noastră

Și nimic, niciodată, nu ne poate despărți.

Marea se liniștea

Când pasul tău atingea

Pânza fină a apei.

Stelele străluceau mai puternic,

Luna se transforma 

Într-un reflector doar pentru

Ochii tăi.

Ochii tăi mă priveau.

Ochii mei te priveau.

Lumea întreagă e doar a noastră.

Păsările cerului cântă ode

Dragostei noastre.

Copacii din păduri se strâng

Și ne protejează

Ca și cum am fi copiii lor.

Apa lacului ne e oglindă.

Crestele munților ne par atât de 

Aproape.

Albinele se rușinează de dulceața

Momentului în care buzele nostre

Se întâlnesc

Fără de timp.

Ce e ziua de mâine pentru noi?

Ce e ziua de ieri pentru noi?

Pentru noi există doar infinitul

Care nu are timp,

Nu are loc,

Nu are condiții,

Nu depinde de nimeni și de nimic.

Libertatea absolută de a fi noi

Înșine,

Îmbrățișați și niciodată legați.

Călătorind, privindu-ne întinși pe iarbă

Ore, zile în șir,

Recitând poezii,

Privind culori,

Visând, râzând, înotând,

Zâmbind, admirând,

Mirosind flori și cafea.

Nimeni nu e mai fericit decât noi!

Nimeni nu are mai multă liniște!

Oamenii nici nu pot spera la o

Părticică

Din iubirea noastră,

Din uniunea noastră.

Trupurile noastre nu se unesc niciodată,

Cum cred oamenii.

Unirea noastră e sacră,

E o geneză vie, continuă,

A focului viu care ne încălzește.

Apari... îmbrăcată doar într-o mantie

De matase roșie.

E cald. 

Picături se preling pe pielea ta

Catifelată. Sunt lacrimi

De îngeri invidioși.

Din noi nu se va naște niciodată

Durere!

Din noi nu se va naște niciodată frică,

Nici dezamăgire, nici angoasă, nici plictis,

Nici banal! Nimic din ceea ce e indezirabil!

Din noi renaștem de fiecare dată noi...

Doar noi doi.

Doar noi doi.

Ca două păsări Phoenix

Care au aceeași cenușă.

Vino, iubirea mea, dă-mi nectarul

Buzelor tale,

Atingerea ta sfântă,

Binecuvântarea vocii tale,

Lumina privirii tale,

Căldura sufletului tău,

Nemărginirea poeziei tale,

Chemarea minții tale,

Absolutul sufletului tău!

Vino! Vino! Vino!

Și nu-mi da drumul niciodată!

Iubește-mă. Iubi-te-voi!

Dansează cu mine în ploaie, 

Aleargă cu mine pe iarba plină de rouă,

Străbate pădurile cu mine călare,

Îngenunchează cu mine să mulțumim.

Îngenunchează și acum,

Alături de mine,

Poartă cercul acesta de foc pe deget

Și coroana aceasta de lumină,

Dă voalul pe spate,

Lasă-ți părul să inunde lumea

Și sărută-mă!

Acum pentru totdeauna!

Buzele noastre aproape că

S-au atins.

Dar atunci m-am trezit. 

Gol.

Murdar de mine.

Singur.

Atât de singur.

Înconjurat doar de demonii care

Mi-au implantat în minte absolutul

Și-n suflet speranța deșartă

Doar ca să pot

Simți

La nesfârșit

Agonia lipsei tale...

Elucubrație 77- Plouă în București

Plouă-n București

Și voi ce faceți?!

Amară pâine mai mâncați,

Voi, cei ce vă legați de ploaie!

Murdară pâine mai mâncați,

Voi, cei ce vă certați cu norii!

Stricată pâine mai mâncați,

Voi, cei ce vă supărați pe furtună!

Ploaia ca libertate și muzică,

Norul ca zbor

Și furtuna ca dans și lacrimi.

Ce aveți voi cu ele?

Pentru mine sunt normale

Și chiar frumoase! Chiar minunate!

Chiar dacă voi nu le înțelegeți.

Uite, și acum, că am stricat

Metafora

Și voi tot vă supărați pe ele.

Dacă le-ați înțelege nu v-ar mai face rău.

Nu v-ați mai supăra pe ele.

Le-ați iubi sau ați pleca însetați,

Căutând licoarea care să vă sature

În locuri în care ea nu există.

Dar nu le-ați mai certa.

Ploaia e naturală.

E mai naturală decât neploaia. 

Oamenii s-au născut în ploaie,

Dar s-au legat singuri la mâini,

La cap, la urechi și la suflet.

Norii sunt normali. Ce banal,

Oh, ce banal ar fi cerul fără nori.

Dar vouă nu vă plac norii.

Sunt prea departe

Și vă supără,

Dar vă plac atunci când treceți

Repejor

Cu elicele prin ei.

Le faceți și poze.

Furtuna e naturală, e cea mai naturală,

Dar voi cum dați de ea

O luați la fugă

Sau vă adăpostiți. 

Vă sperie, aprindeți candele,

Spuneți rugăciuni.

Nu apreciați furtuna din om

Și nu vreți să înțelegeți că tocmai

Datorită furtunilor din suflet

Unii și-au transformat deșertul steril

În păduri pline de izvoare.

Dar nu bea nimeni din ele.

Dacă nu poți să iubești ploaia

Și să o împarți,

Dacă nu poți să ajungi la nori 

Când închizi ochii

Și dacă nu poți să valsezi în furtună

Ținându-mă de mână,

Nu ai cum să bei din apa izvoarelor.

Încearcă-ți oazele pline de muște grase

De curmali aplecați de pustietatea

Lăsată de bocancii oamenilor care te-au legat,

Oamenilor pe care îi „iubești”,

Oamenilor care vând fericire

Și succes la drumul mare,

Oamenilor care ți-au zis că o viață

Necercetată, psihologic normală, responsabilă,

Netulburată, fără provocări, fără lacrimi,

Fără metafore...

E o viață bună.

Roagă-i să-ți dea și-un filtru pentru apă.

Să nu mori intoxicată cu

Tot ceea ce eu nu am avut niciodată.

Elucubrație 76- Oglinzi (soresciene)

Noi doi funcționăm

Ca două oglinzi

Între ele - o lumânare.

Lumina se reflecta

Ad infinitum.

Era atât de luminos

Încât până și Dumnezeu 

Era gelos pe lumina noastră.

Ca orice combustibil,

Ceara s-a terminat

La un moment dat.

Noi doi - oglinzi,

Deci din siliciu,

Nu din ceară...

Dureros! Agonie!

Blestem al naturii!

După ce s-a terminat 

Lumânarea

Am început să reflectăm

La infinit

Întunericul.

Cel mai aneantizant 

Întuneric posibil.

Reflectăm atâta întuneric

Încât Dumnezeu s-a baricadat

În paradis

De frică...

***

O scânteie ne-ar trebui

Să ni se aprindă 

Ramele.

Și ce frumos

Am arde 

Noi doi,

Reflectând

Fotonii

Dizolvării noastre

În universal.

Elucubrație 75- „Fără poezie, viața e pustiu”

Sa ne imaginam
Societatea perfecta!...
Politicienii sunt oameni cinstiti,
Inteligenti, altruisti.
Nu mai exista analfabeti.
Toata lumea are bani suficienti.
Toti calatoresc.
Toti citesc.
Toti se ajuta intre ei.
Si-a revenit stratul de ozon.
Padurile si animalele respira
Linistite.
Nimeni nu mai ucide.
Nu mai exista crime.
Toti spun adevarul.
Toata lumea e calma.
Toti se inteleg si se tolereaza.
Toti lucreaza cu drag.
Toata lumea zambeste.

Totul e bine, domnule!

Nu se mai vaita nimeni de nimic!
Se varsa doar lacrimi de fericire.
Doamne, d-abia pot sa-mi
Imaginez
Aceasta splendida imagine!

***
Doar ca e tragica, Doamne, de fapt...
Caci, dragii mei semeni,
Acolo unde nu exista suferinta,
Acolo unde nu este sufocare,
Acolo unde nu e transgresiune...
Acolo nu e nici adevarata poezie.
Si nici adevarata muzica.
Si fara poezie si fara muzica
Ne ingroapa absurdul in
Zambete idioate,
In banalitate...
Si e cel mai rau,
Catastrofal,
Sa vezi lumea
Cum moare
De placere, de fericire
Si de exces de ordine si armonie...

Elucubrație 74- Considerații „maladisiace”

    Dacă până acum oamenii îmi spuneam să mă duc la altă masă să vorbesc despre absurdul existenței (că nu aveau mărunt pentru considerațiile mele filosofice), acum cred că discuțiile despre finalul fără finalitate își au rostul mai mult decât niciodată. Sper că ați prins antiteza „rost-absurd”. 

    Cum spuneam: „viața nu are sens! Viața nu are scop! Viața e absurdă!”. Mi se spunea că sunt nebun. Că am ingerat prea multă literatură. Că am lipsă de ocupație. Că ar trebui să renunț la filosofie și la literatură și să mă apuc de ceva serios. Doar că acum, iată că majoritatea oamenilor sunt somați să se confrunte cu absurdul, cu lipsa de scopuri particulare. Nu mai merg la serviciu, sunt obligați să își petreacă ziua alături de familie, sunt amorsați către sedentarism fizic și mental. Sunt forțați deci să prindă absurdul de coarne, absurdul pe care l-au negat până acum, l-au privat de importanța-i covârșitoare. Și acum sunt pur și simplu șocați! Au „rămas interziși”, tetanizați, paralizați psihologic și ontologic. Iată un regres în ființă! Iată dovada că filosofia este o armă bună, o armă necesară, unica armă împotriva maladiilor spiritului (ar mai fi și religia, dar nu face obiectul acestor câteva rânduri).

    Când omul este pus în fața propriei contradicții cu sine și cu lumea... el se confruntă cu nebunia. Devine transgresiv, traversează hotare de care habar nu avea și e confuz. Abătut. Depresiv. Tragic. E vai de existența lui! Dacă nu au vrut să se obișnuiască cu ideea... eu ce să le fac?! Atunci când omul nu mai are nimic de făcut, atunci când omul pierde contactul cu realitatea lui aparentă (vezi Platon, „Mitul Peșterii”), e aruncat într-un deșert al crizei autenticității, într-un ocean al incertitudinii, într-o prăpastie a frustrării și a panicii. Luați cu polonicul acum. Masca nu ne protejează în fața ratării noastre! Mănușa e inutilă atunci când trebuie în sfârșit să te apuci pe tine! Acum îți dai în sfârșit seama că ești fie coroziv, fie otrăvitor, fie veninos, fie... fie ce vrea fiecare să fie. Poți să fii cine vrei, cum vrei, atâta vreme cât te suporți. Și nu prea te poți suporta dacă nu te cunoști (pentru că habar nu ai pe cine trebuie să suporți). Până acum te puteai ascunde de propria persoană prin sarcini. Acum trebuie să te confrunți cu tine! Ești împins în tine însuți. Și, dacă nu ai antrenament, e foarte posibil ca inevitabila cădere să te dezaxeze, să te rănească, să te omoare sau cel puțin să te demoralizeze. Cine nu știe că absurdul e o rană deschisă din naștere care vine la pachet cu cangrenă are de suferit. Dacă știai, mai luai un antibiotic, mai dădeai cu o betacamusină, cu o nietzscherină. Așa... dacă nu știai treaba asta, rămâi fără apărare.

Succes! Ne vedem. 

Cândva....

Elucubrație 73- Doar despre tine

Mi-ai spus că vrei o poezie doar

Despre tine

Că vrei să nu mă inspir din 

Nimic altceva

Și mai ales

Din nimeni altcineva.

Să minimizez

Influența lunii

Și razele soarelui

Și puterea vântului

Și melodia stropilor de ploaie

Și zgomotul lacrimilor mele

Și vâjâiala minții mele

Și toate celelalte individualități

Sau colectivități

Din univers

Și să maximizez

Tot ce ține de tine.

În acest efort cartezian

De a anula totul

Mi se impunea totuși

Concluzia (ne)clară și (in)distinctă.

Teribil! Cercul raționaliștilor

S-a crucit

Și lui Descartes însuși

I s-a prelins o lacrimă.

Dar eu, războinicul nebun,

Am încercat. 

Am închis ochii

Am anulat tot ce am văzut,

Tot ce am citit,

Tot ce am făcut, 

Tot ce mi s-a spus,

Tot ce am auzit în general,

M-am anulat mai ales 

Pe mine

Și, în urma travaliului acesta

Din cauza căruia mi s-a

Deshidratat sufletul

Și a intrat în comă,

Am reușit 

Să produc

Poezia în care ești doar

Exclusiv

Numai

Tu.

Nimeni altcineva

Și nimic altceva

În afară de tine.

Iată! Eu sunt primul om

Din univers

Care face așa ceva.

Trebuie să te așezi, căci s-ar putea 

Ca forța lirică să te izbească

Atât de puternic

Încât te va risipi definitiv.

Ține-te de scaun să nu-ți iei

Zborul ireversibil în uitare.

Leagă-te cu lanțurile-ți

De orice te înconjoară

Ca să nu te dizolvi,

Să nu te evapori,

Să nu ajungi în abisul

În care nici eu nu intenționez

Să cobor.

Acum vine poezia, 

Ești gata?

Iat-o!

.

.

.

.

.

.

Elucubrație 72- Pedepse transgresive

Se spune că în imaginație pot să fac ce vreau,
Iar acum vreau să fac dreptate.
Nu mie. Vreau să fac dreptate
Întregii lumi!
Iubiți oameni, iată dreptatea!

Criminalii, violatorii și alte scursuri
Să fie obligați să sape gropi
Și apoi să le astupe
Pentru a primi o bucată de pâine și
O cană cu apă.
După ce mor de la absurd
Sau de la epuizare,
Să fie puși pe fundul unei gropi
Și pentru 3 zile, orice
Virgină care vrea
Să se elibereze de lichide
Pe ei
Are tot dreptul, ba chiar se recomandă.
La final li se dă foc.
Politicienii corupți și coruptibili,
Adică aproape toți,
După ce vor fi parcurs
Un lung circuit obositor
(cu grele cruci în spate)
Și după ce vor fi suportat
Pietrele și flegmele
Oamenilor,
Vor fi spânzurați în fața
Instituțiilor pentru care au lucrat.
Oamenii care perturbă ordinea publică
Vor fi castrați
Pentru a nu mai produce replici.
Niciodată chimic.
Artiștii... va trebui să fie biciuiți
Pentru eșecurile lor
Și pentru ceea ce au făcut
Pentru inspirație sau pentru muze.
Profesorii incompetenți
Vor fi exilați.
Bârfitoarelor, bârfitorilor
Și de fapt, oricărei specii de țață,
Indiferent de vârstă,
I se va tăia cel puțin (inițial)
Limba.
Erudiților care se închid în turnurile lor
De fildeș,
Enciclopediștilor cu aer de mireasă
Și de fapt tuturor intelectualilor
Care se cred sau care s-au crezut vreodată
Zei ori net superiori celorlalți
Vor fi scuipați de orice inferior
Dorește să facă asta și
Li se vor retrage toate drepturile asupra
Scrierilor.
Și le vor fi arse toate publicațiile.
Și vor fi transformați în anonimi.
Nu vom uita să le oferim
Săpun și funie
Ca să ne asigurăm că vor pleca
La fel de interesant și de înfumurat din scenă.
Oamenii care au făcut bani
Nejustificați
Vor fi repartizați în industria grea.
Dacă se opun,
Vor fi împușcați
Întâi într-o mână,
Apoi în cealaltă,
Apoi în picioare.
Vor muri de la sângerare, nu de la glonț.
Pedofilii vor fi chinuiți
În mijlocul orașelor
Până când vor zbiera precum
Copiii.
Afaceriștilor profitori sau afaceriștilor
Care au exploatat oameni
Li se va confisca totul
Și li se vor tăia degetele
Și organele genitale sau sânii.
Și prostovanii vor fi sterilizați.
Falșii, mincinoșii și cei care au înșelat
Vor fi dezbrăcați
Și expuși timp îndelungat
În piețe.
Nimeni nu îi va apăra de
Publicul însetat de sânge,
Pâine și circ.
Cârtitorii și alți vorbitori de prostii
Vor fi bătuți cu nuiele.
Cei agresivi în pat,
Care își rănesc partenerii,
Vor fi deposedați de lucrurile lor
Preferate.
Oamenii fără speranță vor fi arși.
Depresivii exilați succesiv.
Nebunii vor fi linșați în secret.
Toți cei care se lasă ispitiți
Și cei care ispitesc
Vor fi otrăviți, dar nu letal,
Ci suficient cât să se chinuie.
I-am uitat pe mulți, dar
Sunt cu toții trecuți
În cartea sufletului fiecăruia.
Sufletul omului vrea dreptate,
Iar noi i-o vom da!

E bine, nu? Să fie dreptate!
Am uitat să spun ceea ce e cel
Mai important...
Ipocriții, da, ipocriții
Și toți ceilalți niciodată vinovați
Vor fi legați pe tronuri de bronz,
Încoronați cu spini
Și vor fi răniți ziua întreagă
Cu instrumente
Care provoacă dureri cumplite.
Seara, după ce leșină, vor fi tratați
Și vindecați.
Pedeapsa lor trebuie,
Pentru a fi dreptate,
Să nu fie întreruptă
Niciodată!

Elucubrație 71- Economia dragostei

Draga mea, hai să punem pe hârtie
Cerințele și nevoile fiecăruia.
Putem să facem planuri cincinale,
Semestriale,
Ca să evidențiem prioritățile,
Să minimizăm costurile
Și să creștem beneficiile.
Să fim economici, draga mea!
Desființăm proprietatea privată
A caracterului fiecăruia
Pentru că e neprofitabilă
Și produce spontaneități
Greu de acceptat
Din cauza costurilor mari
De negociere.
Trebuie să cuantificăm totuși niște
Spontaneități, care sunt "draguțe",
Dar pentru a nu apărea surprize
Neplăcute,
Trebuie să le măsurăm și să le numărăm.
În ceea ce privește luarea deciziilor
Trebuie neapărat să ne sacrificăm
Din bugetul emoțional
Și din bugetul temporal
Și din bugetul nervilor
Pentru a angaja un comitet
De experți
Din care să nu facă parte
Poeții și filosofii
Care sunt inconsecvenți.
Avem nevoie de coerență!
Maximă!
Totul trebuie să decurgă conform
Planului nostru
Care de fapt nu e al nostru,
Ci copiat,
Dar nu contează.
Funcționează și deci e cel mai bun.
Diferențele trebuie să fie nivelate
Cât mai repede.
Alegem doar un set de păreri
Pe care o să le considerăm universale
Chiar dacă sunt contingente.
Evoluția noastră trebuie să țină cont
Cu necesitate
De mersul general al lucrurilor.
Particularitățile sunt greu de gestionat.
Managementul contrastelor este o meserie
Care a expirat
Mai înainte decât
Romantismul.
Acum se caută și se recomandă
Enunțarea, discutarea fără criterii obiective,
Intoleranța și planurile.
Ele sunt principiile după care trebuie să
Funcționăm pentru a atinge
Cel mai înalt randament!
Pentru a impresiona prin
Rezultate!
Pentru a avea succes deplin
În toate domeniile de activitate.
În cazuri excepționale vom recurge
La cenzură ontologică
Și emoțională
Ca să eliminăm
Forme diverse de contradicții.
În ultimă instanță putem apela și la
Asasinate
De suflete din noi
Înșine.
Cine știe ce idei anarhiste,
Controversate și periculoase
Ar putea avea?!
Trebuie să păstrăm controlul
Cu orice preț!
E bine?
Mai negociem...

Draga mea, eu deși sunt de centru-stânga,
Cred cumva în mâna invizibilă
Și poate chiar și în Viclenia Rațiunii
Și în poezie
Și în filosofie
Și în Iubire cu "I" mare,
Chiar dacă e incorect
Din punct de vedere formal.
Cred în frumusețea absenței
Și în farmecul incoerenței
Și în splendoarea stângăciei.
Oricât de atrăgător pare
Idealul din prima strofă,
Aleg să fiu revoluționar
Până la moarte!
Nu din orgoliu,
Ci din dragoste
De tine, de oameni,
De mister!

Elucubraţie 70- cvasi-minuta discuției cu un alt Om de graniță (1)

- Crezi că sunt un om care caută mereu justificări ca să aibă mereu dreptate?

- Toți oamenii reacționează așa, ca impuls. Își justifică acțiunile pentru a se apăra psihologic, cel mai probabil de ei înșiși. Se justifică, în primul rând față de ei înșiși. Diferența în cazul tău este că tu îți faci mereu procese de conștiință, îți analizezi acțiunile, ai vise și coșmaruri, îți dai seama de ce ai făcut. Nu rămâi la impuls. Deci nu cred că la nivel profund vrei să ai mereu dreptate, nu. Nu cred că te căiești, dar cred că te eliberezi într-un fel prin analizarea primului impuls. Te vezi mai bine. Nu e nimic greșit în a te justifica, atâta timp cât analizezi ce ai făcut. Și cred că tu mereu ai analizat. Nu ai susținut până la capăt că ai dreptate pentru că ai dreptate.

Și încă ceva. Tu nu poți înțelege un lucru până nu treci prin propriile-ți filtre de analiză și experiență acel lucru. Pentru tine nu te convinge calea pe care ți-o dă altcineva. Tu funcționezi mai ales prin autocunoaștere, prin convingere proprie. Ți-e greu să ții cont de ghidajul altora sau de experiențele altora.

- Crezi că sunt un om demn de iubire/ de afecțiune?

- Da. Sunt convins că da. 

- De ce?

- Ești groaznic. De ce?! Pentru că... nu știu... sunt foarte multe motive pentru care ar trebui să fii iubit. Pentru felul în care ești.

- Deci felul în care sunt este "iubibil"? Şi dacă da, conform căror standarde/ pentru ce fel de tipologie umană?

- Cu siguranță o tipologie umană... deschisă la minte, deci... un om care să aibă răbdare să te cunoască.

- Sunt cognoscibil? Și dacă da, cum?

- Este posibil să fii cunoscut. Niciodată în totalitate. Nici tu nu te cunoști în totalitate, dar... Cum?!... cred că din toate unghiurile, adică trăind cu tine, vorba lui Platon.

- Crezi că oamenii în general trăiesc cu mine (realmente) sau firea mea îi face într-un fel să trăiască alături de o idee/o proiecție de-a lor despre mine?

- O capcană a ta, într-adevăr... și a oamenilor ca tine. Mai ales pentru cei care nu sunt pregătiți mental, afectiv, spiritual. Nu sunt pregătiți să te accepte ca întreg. Sunt doar fascinați inițial de tine. Descoperă un defect apoi. Dacă nu e prea mare, rezistă. Dar dacă ei descoperă un defect pe care nu îl pot suporta, renunță. Renunță să te cunoască. Majoritatea oamenilor, în cazul tău, sunt puși în fața contrastului dintre imaginea pe care tu o oferi și imaginea pe care ei și-au făcut-o despre de tine.

- Și cum sunt eu?

- Tu vrei să îți răspund la o întrebare la care nici tu nu îți poți răspunde? Hai că încerc să îți răspund... ești un Om, cu O mare. Ești complex. Te complici mereu, teribil, în toate! Apreciezi lucrurile simple doar după ce ai trecut prin experiențe complicate. Contaminezi realitatea cu mintea ta. Îți faci miliarde de proiecții asupra oamenilor. Asta te face să suferi. Mai ales că faci mai multe proiecții asupra aceluiași om. Asta te distruge. Te macină. Îți viciază relația cu tine însuți. Dar ești așa din cauza lipsei, mă rog... a... faptului că îți lipsești ție însuți și încerci să cauți în alți oameni ceea ce nu găsești la tine. Apoi... te dezamăgești. Iar suferi. Trăiești în extreme, dar de fapt, în câte-o extremă  mai bine spus. Foarte rar între. Spre deosebire de mulți oameni, în ciuda obstacolelor exterioare, ajungi până la urmă la tine pentru scurte momente cel puțin. Apoi iar te depărtezi... Dacă nu ai refula un timp atât de lung ai putea să suferi mai puțin. 

- Altceva?

- Cum să caracterizezi un om într-un răspuns la o întrebare? Mai ales un om ca tine.

- Cred că asta face de cele mai multe ori diferența dintre Oameni și oameni. Faptul că noi, ăștia de mai la graniță, cu sute de pașapoarte, false sau veritabile, încercăm să nu caracterizăm oamenii și lumea în câteva cuvinte. Da, cred că inevitabil facem asta inițial, dar la fel de inevitabil ne sforțăm de fiecare dată să nu întrerupem descrierea și procesul de cunoaștere. Și d-asta iubim și ce nu trebuie și urâm și ce nu trebuie. D-asta suntem noi la granița cu noi înșine. Pentru că suntem destinați condamnării poetice a vieții de a nu pune punct la finalul propoziției. Nouă nu ne place punctul. Cel mult de place varianta cu "puncte-puncte", dar mai mereu rămânem la virgulă. Mai mereu rămânem însetați. Flămânzi. De ceva, de orice de multe ori. Și asta ne face să suferim des de indigestie...

-Două cuvinte despre ochii mei ai?

- Doar două?

- Nu neapărat.

- Ochii tăi sunt mici. Dar știi de ce? Pentru că sunt întorși spre tine însuți.

- Sunt ipocrit și/ sau mincinos?

- Nu. Nici una, nici alta. Dar asta din punctul de vedere al unui om care nu te cunoaște doar la suprafață. Dar fără cunoașterea asta pare că ești și ipocrit și mincinos, dar nu pentru că dai tu realmente impresia, ci pentru că oamenilor le pare mai ușor să te clasifice așa când ceea ce faci tu contravine așteptările lor.

- Și nu sunt justificate deprecierile pe care mi le acordă mai devreme sau mai târziu oamenii care aparent mă cunosc doar la suprafață?

- Dacă tu ai provocat o dezamăgire cuiva și persoana aia te condamnă... e o prejudecată. Pentru că fiecare om e capabil de a produce dezamăgiri și de a înșela așteptări. Și mulți chiar o fac des, doar că au parte de oameni cu buni simț sau de oameni care îi prețuiesc cu adevărat... oameni care nu le atrag atenția de fiecare dată când sunt ofensați de ceva. Plus că... aprecierile unei persoane care nu te cunoaște nu valorează nimic nici pentru tine și nici pentru oamenii pe care îi vei mai întâlni. Un om care nu e pe aceeași lungime de undă cu tine nu te va înțelege niciodată cu adevărat. Mai rău e că pretind că te cunosc (asta mi se întâmplă și mie des), dar ei nu au făcut niciodată un efort real de a te cunoaște. Doar s-au bucurat de vârfurile tale până când ți-au văzut și prăpastiile. Când le descoperă pe cele din urmă, majoritatea renunță. Cel mai probabil pentru că nu înțeleg ceea ce văd...

- Crezi că mi-aș putea păstra starea de bine (cam mult spus fericire) mai mult de 24 de ore?

- Dacă o să continui cu toate cuantificările tale, nu. Fericirea, știi bine, nu se măsoară în timp. Plus că dacă ar fi doar bine, nu ai mai putea să te bucuri de starea de bine. Oricum oamenii ca noi nu pot trăi decât în contraste. 

- De ce oamenii au intoleranță latentă la contrast?

- Pentru că ei nu sunt nici într-o stare de bine, nici într-o stare de rău. Sunt în gri. În iluzie. Contrastele adevărate îi scot din zona de confort și pierd controlul pentru că nu sunt obișnuiți să trăiască așa. A, și pentru că poate că le-ar deschide o fisură, o crăpătură spre ei înșiși. Și asta i-ar speria foarte tare. Și frica declanșează un mecanism primitiv de apărare care se aplică și acum în relațiile inter-umane. 

- Știi că eu, deși am incurabilul obicei de a critica omenirea pentru a mă biciui pe mine însumi de fapt, eu cred că trebuie să încercăm să recuperăm oamenii din "normalitatea" lor generatoare de iluzii. Tu ce zici?

- Și eu cred că oamenii trebuie salvați de banalitate și de comun pentru că în fiecare ființă umană sălășluiește un potențial imens. Doar că unii nu au avut parte de condițiile favorabile transformării potențialului în act. Mulți au avut nenorocul de a nu fi întâlnit un om rațional, profund cum ai putea să fii și tu, dacă ai deveni mai didactic. Tu vrei să îi salvezi, dar nu vrei să îți dai seama că oamenii trebuie să fie mai întâi dispuși să te cunoască, să învețe de la tine. Au multe de învățat de la tine, dacă s-ar deschide și ar accepta să își sacrifice lumea în care misterul nu-și mai găsește locul. 

- Mă supraevaluezi.

-Nu. Shh! Mai am ceva să spun. Sunt mulți oameni care nu rezistă să stea mult timp lângă oamenii care îi pot învăța, pentru că, din nou, i-ar îndrepta spre ei înșiși. Unii oameni sunt paralizați spiritual, nu vor să învețe.

- Și nu crezi că ei nu vor să învețe de la noi pentru că totuși nu au mare brânză de învățat? Ce naiba îi putem învăța noi? Eu, că tot vorbeam despre mine. Ce aș putea eu să-i învăț pe oameni până la urmă?! Să le spun că Dragostea este singura putere capabilă de a transforma firea, dar că Dragostea înseamnă sacrificiu, înțelegere rațională și toleranță până la lacrimi?! Să le spun că viața e despre Viață? Să le spun să privească existența în ochi, până în adânc? Ce folos au pentru ei metaforele noastre?

- I-ai putea învăța despre ei în primul rând. Tu le poți fi o oglindă sufletească. Ei între ei nu își reflectă sufletul de cele mai multe ori. Nu cred. Pentru că cei mai mulți sunt legați de normele lor, de cenzurile lor pe care le consideră atât de necesare, dar care sunt dăunătoare pentru suflet. Îl lasă să putrezească acolo în ei. Ei cred în legile și normele lor, dar nu doar așa, personal. Ci universal. Cred că ei dețin realitatea, dar sunt cel mai departe de ea... Legile lor, cutumele lor, mentalitățile lor le împăienjenesc privirea spre ei înșiși. Noi nu le putem oferi realitatea, dar le putem reda posibilitatea de a vedea, cred... Dar ca să tai țesuturile alea orbitoare, trebuie să curgă sânge. Mult sânge. Și oamenii sunt speriați de ceea ce curge din ei.

- Concluzii?

- Am ajuns noi vreodată la vreo concluzie?!...

Elucubratie 69- Despre conditia omului de granita IV

Toata viata m-am intrebat cum sta treaba cu dragostea. Bag de seama ca si fratii si surorile mele s-au aflat de mai multe ori in fata acestei problemele cu rang de aporie. E foarte greu sa impaci toate elementele din aceasta pictura. La noi dragostea are multe, foarte multe culori, care trebuie sa ajunga pe panza. Nu ne prea pricepem nici sa pictam si nici sa imbinam culorile si, prin urmare, ii suparam de cele mai multe ori pe oamenii. Spun ca si-au pierdut vremea in galeriile noastre. Ca se asteptau la ceva cu adevarat spectaculos sau macar la ceva digerabil din punct de vedere estetic. S-au lovit de combinatiile noastre dezastruase si au fost dezgustati, confuzia despre structura noastra li s-a intiparit in minte. Iarasi, eterna noastra problema- nu bate casa cu masa sau mai exact, ceea ce spunem, ceea ce facem, ceea ce simtim si ceea ce gandim sunt patru elemente neomogenizabile pentru ei. Noi ne-am cam obisnuit cu noi insine si cu imposibilitatea de a ne schimba in functie de cerintele lor rezonabile...

Inainte de a continua, vreau sa mentionez un lucru relevant pentru toti oamenii pe care noi, astia de la granita, ii suparam cand nu le primim\acceptam "ajutorul". Nu avem nevoie de cuvinte dragute, de incurajare- ele ne fac rau, pentru ca nu credem in vanzarea de fericire. Crizele noastre, diurne sau nocturne, nu vor fi niciodata (sau aproape niciodata) anulate de ceva ce le puteti oferi si altora. Daca insistati, o sa ne plesneasca venele si o sa ni se umfle pungile de sub ochi si o sa fumam si mai mult (si o sa va si blestemam sa ne aveti pe constiinta). Nu avem nevoie nici de discutii despre vreme- pentru ca ne dau impulsuri vomitive, iar noua ne este frica de astfel de fenomene fiziologice. Nu avem nevoie de "ce mai faci?"- uri de complezenta si uneori nici de "ce mai faci-uri"-uri sincere. Asta nu inseamna ca pe cele din urma nu le apreciem, ba da, dar discutiile care ar rezulta de acolo ar avea de fiecare data aceeasi finalitate- o incercare inutila din partea dvs., exasperant de repetitiva, de a ne incuraja sa traim. Combustibilul vietii noastre nu se gaseste nici in imbarbatari si nici in vorbe bune. Nici de discutii despre carti nu avem nevoie de cele mai multe ori. Suntem uituci si supararea in singuratatea noastra neintrerupta ne toceste mintea. Si da, evident ca ne enerveaza sa citim si sa gandim si sa aparem (si mai mult, sa fim chiar) tot nestiutori. Si nici nu va puteti abtine din a ne spune ca "ma gandeam ca stii treaba asta" sau "dar nu ai citit?..." sau "dar chiar tu mi-ai zis candva despre cutare ca a zis nu stiu ce". Concluzia e ca va salvam de o dezamagire conversationala prin tacerea si refuzul pe care vi le acordam cu aparenta nonsalanta. Dar ne pasa, sa nu va indoiti. Si apreciem.

Bun... Revenind.

Noi suntem, si recunoastem asta, cei nerezonabili, cei care nu pot argumenta pe intelesul oamenilor nevinovati. Neputinta noastra, care la inceput ii fascina, acum ii lasa reci. Probabil ca se plictisesc sau cine stie. Crezul nostru ne spune ca trebuie sa incercam sa nu vorbim despre naturile pe care nu le cunoastem. Ei vorbesc despre noi tot in termenii lor. Monismul lor metodologic ne uimeste si ne inspaimanta in acelasi timp. Dar ne asezam in bancile noastre, tacuti. Si tacerea noastra ii supara. Aparent, daca argumentam pentru ceva nu e bine pentru ca argumentele noastre nu se sustin in sistemul lor de gandire. Daca ne manifestam prin diverse acte, vom da rateuri in mod inevitabil, fie ca radem sau ca plangem (noua ne este foarte greu sa ne dezicem de extreme) vom fi persecutati sau, si mai rau, umiliti. Ne vor ataca folosindu-se de propriile noastre arme. Daca tacem, inseamna pentru ei ca ne resemnam si deci ca nu ne pasa. Deci suntem indiferenti si ipocriti. Adica mincinosi. Nici asa nu e bine.

Singura solutie apare in coltul mintii pe acorduri de elegie. Trebuie sa disparem pentru a nu le mai provoca fel de fel de probleme oamenilor. Dar si aici sunt 2 dificultati conexe. 1) Ne e foarte greu sa renuntam pur si simplu la ceva sau la cineva fata de care, in modul nostru propriu (indezirabil pentru ei), simtim o forma de iubire. 2) Chiar daca am putea sa depasim aceste dificultati personale, brutala rupere totala  (in act doar, pentru ca din minte nu te poti hotari pur si simplu sa scoti sau sa bagi pe cineva) ne-ar distruge, iar distrugerea noastra va fi interpretata fie ca lasitate, fie ca sfidare, fie ca lipsa de recunostinta fata de atentia pe care oamenii ne-au acordat-o mai mult sau mai putin. "Oricum ai da-o, tot nu e bine".

Concluzia imi pare uneori clara, anume ca pe omul de granita mai bine il eviti daca nu esti pregatit sa suferi alaturi de el. Relatia cu un OG e cel mai bine descrisa de cuvantul "contrast": alb-negru, prezenta totala-absenta absurda, exuberanta-dezamagire, placere-durere, orgasm-dysphorie post-coitale etc. Omul de granita nu stie cum sa picteze cu sentimente sale panze pentru oamenii pe care ii iubeste, dar incearca. El vrea sa iubeasca si sa fie iubit, dar se impiedica de intrebari, de suparari, de absente, de lacrimi, de tot felul de stari si nu tine pasul cu omul alaturi de care se plimba prin viata. Lasati-l deci sa se plimbe singur de la bun inceput sau va rog ajutati-l sa se ridice atunci cand cade. Si tineti minte bine ce va spun: va cadea de foarte multe ori si uneori va trebui chiar sa il luati in brate daca vreti sa-l tineti pe langa voi. E ca o cruce grea. Si nu duce la mantuire pentru ca omul de granita e sortit damnarii. Nu stiu unde duce, daca duce undeva, daca "merita", dar ideea ramane aceeasi. Pentru binele speciei noastre pe cale de disparitie (in curand vor ramane doar savanti si idioti) va rog sa nu uitati ce v-am zis.  

Repet, problema ramane pentru noi un fel de "aporie sufleteasca"...

P.S. Omul de granita spera ca iubirea adevarata exista, desi din punct de vedere rational, se dezice constant de ideea asta. Nu crede ca iubirea din povesti e posibila. Daca va place Omul de granita si credeti sau ati crezut ca Dragostea adevarata exista, noi, Oamenii de granita, va rugam sa-l ajutati si pe OG sa realizeze ceea ce in limbaj contemporan se numeste "a leap of faith". El e cam sceptic si neputincios de multe ori.