Mă frământă de câteva zile tema relației inextricabile a omului de graniță cu dorința sa pentru material. Mi se pare foarte ciudat ca o ființa care se vrea poziționată deasupra mediocrității, atât din punct de vedere intelectual, cât și moral-spiritual, o ființă „spinozofilă”, să-și dorească într-un mod uneori agresiv, producător de disperare, obiecte precum o casă, o mașină etc. De ce nu poate omul de graniță să accepte pur și simplu o viață extraordinar de simplă? Bun, aici e o problema. Ce înseamnă „simplu” azi? Date fiind datele socio-politico-economice, i.e. diferențe profunde între clasa de mijloc (care se transformă progresiv într-o clasă de jos) și clasa de sus (care devine din ce în ce mai restrânsă, dar cei care fac parte din ea din ce în ce mai bogați), a trăi simplu nu înseamnă să ai o garsonieră/ un apartament cu două camere. Nu. Asta deja te-ar poziționa în clasa de mijloc (care încă există, dar se restrânge, după cum spuneam). A AVEA o garsonieră azi, a deține un apartamențel (până la vârsta de 40 de ani), este o realizare financiară. Mai ales pentru un individ care nu a primit cine știe ce suport financiar din partea părinților/ nu s-a trezit peste noapte cu vreo moștenire. A trăi simplu încă ar putea înseamna să stai într-o garsonieră CU CHIRIE (la vârsta de 25-30-35 de ani). Mă rog... deci de ce nu se mulțumește omul de graniță cu locuitul într-o garsonieră, ținând cont că numeroși intelectuali, filosofi și artiști au populat mansarde, garsoniere strâmte, cămăruțe etc.? Răspunsul meu inițial a fost pentru că este un om de graniță. Da, știu, A=A=tautologie. Bravo, Radu. Dar tocmai asta e ideea, eu am situat conceptul de om de graniță folosind și un criteriu șubred/ o proprietate discutabilă. Anume dorința asta de a avea bani, de a avea o certitudine. Și mi-a fost simplu să spun că omul de graniță vrea un salariu rezonabil, vrea o căsuță, nu un apartament (ca să nu-l deranjeze nimeni), o mașină ș.a.m.d. din cauza/datorită naturii sale blocate între imediatețea și consumerismele mediocrității pe de-o parte și aspirația către profunzimea genialității care îi este interzisă, pe de alta. Dar nu. Am început să mă îndoiesc că este așa.
Astfel că, neputând ajunge într-un mod a prioric la un alt răspuns care să îmi satisfacă intuițiile, am recurs la metoda empirică, la o cale apropiată de psihologie și de meditația de tip stoic (Marcus Aurelius). Am plecat de la mine, cu alte cuvinte, unul dintre puținii oameni de graniță pe care îi pot observa (nu pentru că nu există destui, ci pentru că nu am ajuns să îi cunosc). Ca un fel de Descartes de mâna a zecea mi-am anulat prejudecățile și ideile pe care le aveam despre această tensiune dintre omul de graniță și dorința sa de a avea confortul pe care îl doresc majoritatea oamenilor (indiferent de starea de facto a lucrurilor, i.e. dacă au acel confort sau nu), confort care, pe de altă parte, îl dezgustă pe omul de graniță. Rămânând fără resurse din trecutul meu asupra acestei probleme, am putut să observ ceva mai limpede o reacție interesantă. De fapt, mai multe reacții interesante, toate având un dublu nucleu comun. URA DE SINE ȘI DISPREȚUL FĂȚĂ DE ALTERITATE. Până să intru în cele câteva detalii pe care sunt pregătit să le ofer pentru moment, vreau să precizez că această concluzie nu are nimic, absolut nimic în comun cu vreo ipoteză de lucru a unui „vânzător de fericire”! (psihologi de mâna a treia, coaches sau cum se cheama această „nouă clasă muncitoare”, tipi și tipe fără prea multe lecturi relevante și străini de travaliul existențial și de fapt de orice experiență fundamentală a vieții, dar care îți oferă rețeta fericirii în n pași simpli).
Bun. Cum spuneam, concluzia la care am ajuns, sau mai curând ipoteza de lucru, este ceva de natură introspectiv-filosofică. Să o luăm succint pe rând.
Ura de sine este provocată de neputința conștientizată, de golul interior pe care omul de graniță îl observă în el însuși ca fiind o entitate care, să mă exprim heideggerian, nimicnicește continuu. E vorba de un fel de vid care are propria sa existență, independentă de existența ca atare a omului de graniță. Nehotărârea veșnică în care se poziționează, refuzul destinului bun, lenea, amânarea și toate celelalte sunt motivele pentru care omul de graniță se urăște.
Disprețul față de alteritate, adică disprețul omului de graniță fața de persoanele din jurul său și față de umanitate în genere, este provocat de prezența univocă a injustiției, a inegalității, a perversității sociale și morale. Omul de graniță disprețuiește răul din exteriorul său, un rău pe care îi este imposibil să-l oprească, să-l amelioreze, pentru că este un rău mocirlos, asemănător unui fel de nisip mișcător malefic, nesfârșit, care înghite tot, până și ultima rază de lumină care vrea să pătrundă bezna morală și intelectuală din această lume. Omul de graniță este asfixiat de imposibilitatea de a corecta eroarea socială, este tetanizat de neputința de a ameliora nebunia nepatologică și totuși morbidă, prezentă în aproape fiecare formă de alteritate pe care o întâlnește în calea sa.
Sunt conștient că nu am clarificat suficient, dar mai multe nu pot să spun acum, pentru că nici mie nu îmi este încă suficient de clară situația. Dacă mai trăiesc, voi mai scrie, poate-poate mai limpezim această dificultate în timp. În orice caz, pentru a mă apropia de încheierea acestor note, vreau să spun următoarele: ura de sine și disprețul față de alteritate îl fac pe omul de graniță:
1. să-și dorească să se lepede de sine, aruncându-se în ceea ce nu este, doar pentru a fugi de tensiunea sa interioară. Cu alte cuvinte, dacă omul de graniță vrea să aibă ceea ce majoritatea înțeleg ca fiind confort, i.e. casă, mașină, bani pentru un trai dezirabil etc., acesta nu vrea confortul de dragul lui însuși, ci pentru a se transforma în altcineva/altceva, pentru a fugi de sine prin intermediul unui ocol prin cea mai apropiată de natura sa alteritate, i.e. omul normal (de care este mai aproape comparativ cu geniul).
2. să-și dorească bunuri materiale pentru că disprețuiește modul în care unii au ajuns în posesia unor bunuri care nu li se cuvin în termenii unor merite intelectual-morale (dobândindu-le mai curând prin intermediul șansei, al moștenirii, al „bișniței” sau al altor mijloace discutabile moral, al susținerii din partea părinților bogați etc.). Mai mult, repulsia față de aceștia e provocată și de realitatea crudă a faptului că îmbogățirea (sau obținerea confortului de care vorbeam) unor oameni care au depus puțin efort pentru bunurile lor se face în detrimentul celor deja săraci. Motivul este evident, banii sunt o resursă în principal finită, în sensul în care nu se auto-generează, ci aceștia circulă. Dacă banii circulă în aceleași cercuri sau în cercuri din ce în ce mai înalte, oamenii dezavantajați vor avea șanse din ce în ce mai mici pentru a se ridica din condiția lor materială deplorabilă. Omul de graniță este, cu alte cuvinte, înnebunit de inechitate, de corupție, de mizeria umană în care se învârte societatea în parcursul ei spre străfundurile ignoranței morale. El e angoasat de imposibilitatea de a face o schimbare, tocmai pentru că această schimbare va fi chestionată și oprită de aceia pe care îi țintește („ca vinovați”). E scârbit de spectacolul căderii finale a umanității din punct de vedere moral, spectacol la care e obligat să asiste, dacă nu cumva găsește mijloacele și resursele necesare pentru a se izola într-o oarecare măsură de societate (izolare care din punctul meu de vedere nu l-ar transforma într-un animal, într-o ființă decăzută de la rangul de zoon politikon aristotelic, tocmai pentru că polisul grecesc e de mult dus și nu va mai apărea niciodată).
Concluzia abruptă, căci sunt secătuit de energie: dorința omului de graniță de a avea confort peste medie, peste simplitate NU este provocată de dorința în sine de a poseda obiectele și mijloacele confortului, ci este provocată, după cum am încercat să prezint/argumentez carențat, de ura de sine și de disprețul făță de alteritate.
pseudo-QED
