Elucubrație 146 - Trăiesc

Cum să uit că trăiesc 

Când uneori

Fiecare bătaie 

A inimii mele

E ca o lovitură de gong

Cu ecou în fiecare 

Celulă?

Undele se propagă 

Pe fiecare coardă 

A sufletului.

Viața mea interioară 

E uneori 

O simfonie bizară. 

Sufletul meu e o filarmonică.

Directorul ei,

Pe numele său,

Deus,

A angajat prea mulți dirijori.

Fiecare vrea să-și cânte 

Propriul aranjament.

Orchestra, din păcate, e unică;

Multe ore de concert 

Sunt înțelese doar de mine.

Și până și eu aud câteodată 

Doar zgomot de neînțeles, 

Iar alteori e atât de mare

Nepotrivirea sunetelor

Că surzesc

Sau aud un fel de țiuit 

De moarte.

De-ai putea-nțelege

Câtă măiestrie îți trebuie

Ca să faci așa încât 

În lume

Să se audă,

Pe rând, 

Doar câte o melodie.

Elucubrație 145 - Spinozistă

Să mă acopăr cu înțelepciune 

Ca să nu mă mai atingă nicio patimă. 

Să mă învelesc în virtute

Ca să nu mă mai strâmbe niciun viciu.

Să respir iubire

Ca să nu mă mai sufoce nicio invidie.

Să mă învelesc cu recunoștință

Ca să nu mă mai înghețe nepăsarea. 

Să îmi golesc buzunarele prin dărnicie 

Ca să nu mi se umple sufletul de venin.

Să mă înarmez cu visare

Ca să nu nu mă îngenuncheze disperarea.

Să mă prind în joc cu poezia

Ca să nu simt căderea ca pe o cădere, 

Ci ca pe un zbor;

Ca să pot să mă gandesc cel mai mult

La viață 

Și cel mai puțin la moarte, 

Devino-mi, tu, fericire,

Cea mai mare virtute.

Elucubrație 144 - De Crăciun...

Cel mai greu, iubito,

Mi-e de Crăciun,

Căci ochii mei nu vor să vadă
Zăpada neatinsă de pașii tăi,
Căci mâinile mele nu vor să atingă
Cadourile de sub brad,
Ci mâinile tale.
Buzele mele nu vor să guste
Turta dulce și tarta cu mere
Fără a gusta mai întâi
Dulceața buzelor tale.
Urechile mele nu vor să audă
Leru-i ler,
Dacă nu se bucură mai-nainte de
Un "te iubesc" rostit de tine
În șoaptă.
Sufletul meu nu tresaltă
Fără căldura sufletului tău.
Doar lacrima mea, lacrima mea curge
De pe obrazul meu
Pe o frunză de castan
Din Champ de Mars
Și, de acolo, se evaporă într-un nor
Și zboară
Și zboară
Până acolo unde eu nu voi fi
Și se preschimbă într-un fulg de nea
Ce se așterne pe inima ta
Ca un sărut
Ce stinge pentru-o clipă
Dorul...

Elucubrație 143 - Somatizări 2 (din seria poeziilor care puteau fi proză)

Aș vrea să nu mă mai doară

În piept

Glonțul tras din țeava puștii

Minții mele.

Mi-e foarte greu să îl scot

De acolo,

Mai ales când trebuie să îl

Scot singur.

De fapt, e mereu foarte greu,

Căci și dacă mai e cineva

Care să îmi spună ce să fac,

Tot eu trebuie să îl scot.

Pentru că doar mâinile mele

Îl pot apuca.

Oamenii nu știu cum e să ai

Un glonț din ăsta în piept.

Ce dureri, ce bubuituri,

Ce curenți, ce valuri,

Ce sufocări, ce sperieturi,

Ce amețeli, ce cutremure,

Ce schimbări ale realității!

Și, mai mult,

Oamenii nu știu cum e să

Îți tragi singur un glonț

În piept

Fără să vrei.

Toți, fără doar o mână de oameni

Înțelepți,

(care își zic și „înțelepții satului”)

Cred că cei care ajung să se împuște

În piept

Cu gloanțe

Psihice

Fac asta pentru că așa vor,

Dintr-un soi de perseverență

În dispariție,

În auto-anulare.

Uită faptul că anumite corpuri

Sunt populate de mai multe

Suflete. 

Un corp populat de mai multe suflete

Se poate trezi

Împușcat

De cel puțin un suflet

Cu cel puțin un glonț,

În cel puțin o zonă a corpului.

Pe de altă parte,

Atâta vreme cât există

Cel puțin un suflet care nu vrea să tragă,

Putem spune că, per total,

Individul nu vrea să își tragă

Gloanțe în piept.

Stau întins. Glonțul ăsta s-a contorsionat

Cumva

Tocmai în partea stângă.

Deși mi se pare că se teleportează

De plictiseală

Și în dreapta. 

Uneori chiar e ubicuu.

Am impresia, a mia oară

În ultimele luni,

Că iarăși voi muri,

Deși sunt destul de sigur

Că proiectul sinucigaș la care

Complotează cel puțin un suflet

(Speriat, bolnav și neînțeles)

Nu se va împlini.

Rămâne mereu dubiul, totuși,

Care strică somnul.

Somnul stricat înseamnă

Fără chef de muncă.

Dacă n-ai chef de muncă

Nu ești productiv.

Astăzi, și de fapt în toată istoria

Omenirii,

Neproductivitatea este rea,

Urâtă, murdară, demnă de dispreț.

Nefiind productiv, te simți vinovat.

Vinovăția te face și mai neproductiv.

Această simbioză parazitară pentru individ

Îl obosește și îl aneantizează.

Oboseala de acest tip,

Oboseală dublată de angoasă,

Contrar credinței populare,

Strică somnul.

Dacă somnul se strică...

Știți povestea.

Până la urmă am scos glonțul.

De fiecare dată parcă e altfel. 

D-asta nu pot să elaborez o metodă.

Ce mi-ar fi plăcut

Să am o metodă.

Scriam o carte de succes.

Deveneam și eu vânzător de fericire.

Bogat.

Cu cabinet.

Liniștit. Îmi făceam viața o vacanță.

Dar nu am.

Tot ce poate învăța omul,

În privința asta cel puțin,

Este curajul.

Curajul de a nu înceta niciodată

Să scoți glonțul din piept.

Niciodată.

Nici chiar atunci când trebuie

Să scoți un glonț vechi

Care ți-a infectat corpul

(Și alte țesuturi mai fine

Decât cele palpabile)

Până la cele profunde

Straturi.

Elucubrație 142- Somatizări

Uneori,

Mă simt de parcă

Dumnezeu,

Atunci când a cusut 

Cap la cap 

Sănătatea minților 

Oamenilor,

A rămas fără ață

Tocmai la mine.

Așa că m-a peticit.

Avea alte suluri,

Sigur,

Dar nu voia să arunce

Resturile.

Așa am ajuns artist.

Singura problemă 

E că s-a încurcat în prea

Multele

Ațe fragile

Încât a uitat de tot

Să tragă 

O cusătură

La somatizare.

Acolo, oricum,

De obicei,

Se coase la mașină, 

Și pe față, și pe dos,

Tocmai ca să nu

Doară mintea niciodată. 

La mine... ce să vezi?!

Dumnezeu nici măcar nu m-a peticit.

Și, iată cum,

De fiecare dată când mă doare

Vreun gând 

Mă dor și organele,

De fiecare dată când mă obosește 

Vreo idee,

Fac febră musculară, 

De fiecare dată când mă bagă la colț

Vreun conținut mental,

Hopa și mușchii, 

Se strâng, tare-tare,

Tare-tare,

De am impresia că doi

Elefanți beau ceai

Așezați pe pieptul meu

Și doi copii monstruoși

Cresc în plămânii mei

Care parcă nu mai au loc

În mine.

Muzica emoțiilor negative

Este frecvența durerilor

Și intensitatea lor.

Uite, un gând de absurd

Se poate traduce 

Într-o durere ca de pumnal

Otrăvit 

Înfipt în piept...

Și, nu uita, se simte 

Cum se propagă,

Precum cerneala în apă, 

Otrava în țesuturi. 

Doare, da, doare.

Am uitat să menționez,

Dar v-ați dat seama...

Multe petice s-au rupt...

Elucubrație 141- Poeții

Poeta minte.

Poetul minte.

Poeții mint.

Poeții se iubesc

Ca Poeții. 

Orice iubire împlinită 

Nu e Iubire.

Iubirea trebuie să rămână 

Ideal.

Dar, poeto,

Eu nu sunt vreun

Hyperion,

Așa că iubește-mă 

Din când în când 

În afara poeziei.

Iubește-mă cu buzele tale,

Cu părul tău, 

Cu sexul tău. 

Limba poetului nu e bună 

Doar la recitat. 

Degetele poetei nu sunt bune

Doar la scris.

Pielea poeților nu e bună

Doar la ținut sufletul

Înăuntru. 

De ce să ne fie teamă să ne

Mânjim și noi, Poeții, 

Din când în când, 

Dar fără să ne murdărim.

Noi, poeții, ne putem

Săruta în cuvinte

Fără să ne rămână ruj

Pe buze sau

Pe gât 

Sau pe abdomen.

Poți să te speli

Cu lacrimile mele. 

Când trupul meu te va

Umple,

Golindu-te de tine însăți,

Vărsă-te în mine.

Violent!

Lovește-te de mine

Precum se lovește 

Un "te iubesc" 

De inimă. 

Să stăm, apoi, să stăm 

Să ne bucurăm de ecoul 

Iubirii noastre,

Poeto,

Cum se bucură eminul

De cântecul cornului

Care se aude

Din ce în ce mai

Departe. 

Elucubrație 140- Anxietate de Paris

Transpirația fierbe sub piele. 

Deasupra pielii nu pătrunde 

Sudoarea, 

Ci un fel de abur,

Un fum

Care îmi întră în ochi

Și-mi fură vederea.

Fără imagini clare

Mă pierd.

Nici nu mai aud

Altceva

Decât un țiuit,

Nu mai simt decât o

Presiune pe cap

În cap,

Sub cap.

Amețeala mă face să bat

Și mai tare

Și mai des

Și mai tare

Și mai des

Și mai tare

Și mai des.

La orizont doar îndoială.

Dacă nu doar mintea e bolnavă?

Dacă doctorii nu au săpat 

Destul

De adânc 

În mine

Și în sângele meu.

Să ies afară? Sau să rămân 

Aici, la întuneric?

Poate afară mă găsește cineva

Dimineața,

Sau poate am șansa să fiu găsit 

Când încă mă pot resuscita.

Poate apuc să bat la vreo ușă

De samaritean, 

Că doar nu m-o răpune așa, 

Fără drept de apel la șansă.

Sau poate doar o să întorc 

Degerat

Sub plapumă 

În vreo 20 de minute,

Umilit de teama 

Care își bate joc de mine

Precum îți bați joc de o târfă

Tristă

Pe care nu o plătești

Din banii tăi...

Dar, auzi, Doamne,

De ce o fi toată impresia asta de

Moarte

Tocmai pe inimă-mi?

O fi de la iubire?!

Iubesc sau sunt iubit prea mult?!

Și de ce

"De ce eu? De ce tocmai eu?"

Are ecou tot în inimă 

Și nu în minte?

Doamne... tot stoicismul,

Tot platonismul,

Tot creștinismul, 

Chiar și budismul

Și hinduismul

Sunt melete thanatou.

De-ar știi băieții ăștia 

Cu idei mărețe 

Că eu mă antrenez intens,

Și de trei ori pe zi,

Și tot nu mă prind

Cum trebuie să se moară, 

Cum se moare bine...

De fapt, Doamne, 

Cum se face, 

Că prin exercițiul simulării, 

Atât de prețuit de toate metodologiile,

Eu devin din ce în ce mai

Nepregătit?!

Revoltă partea 1

    Chiar dacă mă aflu în Paris doar pentru un semestru (grație programului Eramus), cred că mă pot considera fără probleme „student la Paris” cu acte în regulă. Student în afara României înseamnă emigrant. Înseamnă departe de țara ta. Înseamnă, pentru unii într-un sens mai puternic, iar pentru alții într-un sens mai slab, a te simți singur. 

Am făcut multe sacrificii ca să ajung aici. Și, mai mult decât mine, alți oameni care mă prețuiesc, i.e. familia mea și unchiul meu (S.), au făcut și fac sacrificii ca eu să pot sta aici timp de 5 luni. E foarte costisitor să stai în Paris și, moneywise, se resimte enervant de mult pentru un român care provine dintr-o familie din clasa (economică) medie. Și e o diferență destul de mare de confort (garsoniera din București vs co-locație într-un apartament cu 4 camere alături de o studentă din Iran extrem de politicoasă și motivată și 2 studenți de originari din Africa, studenți care mi-au scos peri albi). Toate merită, desigur, pentru că Parisul este unul dintre cele mai frumoase orașe din lume (pentru mine este cel mai frumos). 

    Eu sunt unul dintre oamenii care a idealizat Franța ca întreg - cultura franceză, francezii, arhitectura de aici etc. Șocul a fost pe măsură. Am ajuns la o universitate care mă face să mă simt cel puțin la fel de singur din punct de vedere intelectual precum mă face să mă simt Universitatea din București. Nu, nu sunt student la Sorbona (deși, din câte am auzit din surse „directe”, i.e. studenți români, francezi, italieni etc. care au studiat și/sau care studiază acolo, NU este vorba de vreo diferență colosală, ci doar despre faptul că, firește, procesul de selecție facilitează formarea unui colectiv de studenți care sunt într-o proporție mai mare interesați de domeniul lor de studiu, prin comparație cu proporțiile de la alte universități), ci la UPEC (Université Paris-Est Créteil). Aici am dat de studenți foarte inimoși, „de treabă” (în proporție mult mai mare decât în România), dar m-am cutremurat, pe de altă parte, de întrebările barbare care s-au tot pus pe la cursuri și pe la seminarii. În anul III de licență să întrebi profesorul la curs - „dar care sunt cele patru cauze la Aristotel?” este pentru mine ceva foarte greu de digerat. E ca și cum ai întreba ca student la fizică „ce e aia forță nucleară slabă?”. E ridicol. E rușinos! E de-a dreptul vomitiv (mai ales când te gândești la standardele pe care le avea Noica, de exemplu, pe vremea când era profesor). Și e dureros pentru aceia care sunt interesați de subiect. M-am lovit și de problema programelor de aici. Seminarul la universitatea asta e tot un fel de curs. Și fiecare profesor, respectiv seminarist, face exact ce poftește. Spre pildă, la un seminar de Filosofie Morală, eu studiez un semestru întreg concepții anti-capitaliste, anti-liberale. Marx, Sartre, Lukacs și toată echipa. NU are absolut nici măcar o legătură discursul conducătorului de seminar cu filosofia morală. Și totuși înghit. Căci mă gândesc că sunt la Paris. Căci știu că am sacrificat multe pentru a ajunge aici. Căci știu că mi-am dorit foarte mult aproape toată viața să studiez la Paris. Căci știu că familia mea și unchiul meu s-au dat peste cap pentru mine. Și am o responsabilitate față de ei și față de propria-mi persoană să nu îmi bat joc de experiența academică de aici, fie ea așa ridicolă cum pare.

    La vreo 2000 de km de aici, la București, am prins terorile terorilor, dar și experiențe sublime. Mi-a predat, pe de-o parte, un om internabil în secțiile de psihiatrie (și au mai fost și câțiva anoști lipsiți de simțul umorului, dar puțini), dar pe de altă parte m-am bucurat de cursurile unor profesori magistrali - V. Vizureanu, O. Șerban, C. Iftode, M. Dumitru, B. Mincă, P. Sandu, I. Dascălu sunt doar câteva nume ale unor „supereroi” academici pentru mine. Mai sunt și alți oameni extrem de bine pregătiți, dar nu mi-a plăcut neapărat materia pe care au predat-o (A. Mărășoiu e un exemplu; nu mi-a plăcut logica, dar Andrei e o tânără somitate). Academic vorbind, online sau fizic, școala românească de filosofie depășește multe școli din vest, chiar dacă nu e bine cotată. Nu e bine cotată și pentru că este frecventată de oameni neinteresați și neinteresanți deopotrivă (dar asta e altă problemă). Studiul filosofiei, ca și cel al matematicii, ca și aproape orice alt domeniu în afară de cele cu o pronunțată componentă practică (de exemplu medicina și artele plastice), necesită studiu individual. Mult! Foarte mult! Altfel... degeaba. Mi-am dat seama că în medie, peste 50% din studenții care pleacă din România pentru studii în afara granițelor nu fac nimic altceva, din punct de vedere academic, decât să consume banii părinților. Atât! Ba chiar în afară trebuie uneori să faci multe sacrificii pe plan academic pentru a putea și lucra spre a te întreține. Și totuși mulți pleacă și le merge bine, mult mai bine decât le-ar fi mers dacă rămâneau în România, deși din punct de vedere al pregătirii sunt cam la fel. Nota bene!- Mulți dintre cei care laudă sistemul educațional din afară și condițiile și multe altele să știți că fac asta și pentru că au fost incapabili să profite de avantajele pe care le ai în România. Fac asta și ca un fel de auto-sugestie, să nu le pară rău de investiție. Eu chiar cred că în oceanul de neajunsuri din România, pe plan academic, există și multe beneficii.

To be continued. Mi-au amorțit mâinile. Am scris foarte mult la calculator recent. Sper să revin curând cu noi rânduri pe care nu le va citi mai nimeni:))

Elucubrație 139 - Pariziană, amintiri

Mintea mi se oprise pentru o clipă. 

Se inundase cu tresăririle sufletului.

Nu am apucat să fac o arcă.

Așa că multe dintre gânduri pierit-au înecate.

Doar amintirile -o parte- au scăpat;

Astea sunt ușoare,umflate cu imaginație,

Au fost propriul lor

Colac de salvare.

Am pierdut toate gândurile bune

Despre viitor; quel dommage!

Sper să crească altele

Din piatră seacă. 

Spune-mi și mie, auzi, care e secretul zâmbetului.

Cum? Așa? Până la urechi? Să se vadă și dinții?

Întorc inelul ca să devin invizibil.

Dar eu de mine însumi nu mă pot ascunde...

Elucubrație 138 - Pariziană - să-mi scrii un poem pe piele

Poem pe pielea hârtiei

Spune-mi de ce

Inima mea strigă numele tău

La fiecare bătaie.

Mi te-ai scrijelit pe suflet!

Lasă-mi să îți scriu o poezie

Pe pielea-ți albă.

Lasă-mă să mă împărtășesc

Cu fericirea din zâmbetul tău

Copilăresc.

Cuprinde-mă și păstrează-mă în brațele tale

Și nu îmi da drumul;

În orice clipă pot dispărea.

Iubito, eu sunt doar o ceață,

Un vapor, un duh...

Și singure, buzele tale

Închise într-un sărut

Cu buzele mele de marmură topită

Îmi sunt lampă fermecată.

Închisoarea salvatoare.

Ele mă țin prins,

Captiv în propria-mi viață.

Oh, dar nu vreau să scap,

Nu îmi porunci să îți îndeplinesc 

Nicio dorință.

Vreau să fiu sclavul tău etern.

Iar tu, tu să tânjești pe veci

După tot ceea ce aș fi putut

Să îți ofer.

Elucubrație 137 - sunt prea bătrân ca să mor

Elucubrație 136 - Alt dans

Doi oameni dansează.

Strada se îngustează 

La fiecare pas greșit al ei.

Doi oameni dansează.

Ea nu prea știe să danseze.

Strada se dilată

La fiecare tentativă eșuată 

De sărut. 

Doi oameni dansează pe o stradă bizară. 

Timpul se curbează la fiecare

Strângere de mână. 

Doi oameni dansează. 

Ea se grăbește - nu prea știe să danseze.

Timpul se oprește când se sărută. 

Doi oameni se sărută.

Ea... a învățat să danseze.

Elucubrație 135 - La dans

Învață-mă să mă grăbesc, 

Să ard etape,

Să fiu direct -

Mai ales cu mine însumi-

Ține-mă de mână să nu cad în afara mea,

Te țin să nu cazi pe marmură de la prea multul vin.

Sărută-mă, minte-mă că mă mai iubești, 

Spune-mi că te-ai îndrăgostit de mine

Și umple paharul.

Te învăț eu cum sa dansezi

Viața. 

Elucubrație 134 - Sărut

Sărută-mă, să mă săruți 

Ca și cum ar fi prima dată. 

Dar chiar va fi primul sărut,

Căci nu știu dacă visam sau nu

Atunci când ne sărutam

Pe banca parcului mic,

Sub curcubeul de toamnă. 

Să mă săruți cum sărută 

Roua dimineții 

Iarba.

Și să mă săruți cum sărută 

O mamă pruncul

Nou-născut. 

Și să mă săruți cum

Sărută valurile oceanului 

Țărmul 

În furtună. 

Violent...

Frânge-mi buzele

Cu zâmbetul tău. 

În părul tău găsi-voi

Leagănul dorințelor mele.

Privește-mă, priveste-mă

Până când nu o să mai știm

Dacă ochii mei sunt

Privirea ta sau dacă 

Privirea ta e-n ochii mei.

Elucubrație 133 - Omizi

Dragostea noastră e ca un copac

Plin de omizi.

Uneori ne târâm și lăsăm în urmă 

Doar angoase, moarte și spleen.

Așa creștem.

Alteori stăm, tăcem, nu existăm 

Unul pentru celălalt,

Dar visăm la împlinirea androginului.

Așa ne metamorfozăm.

Alteori devenim fluturi

Și ne luăm zborul.

Așa trăim viața nebunește, 

În euforie și grabă, 

De parcă am cunoaște 

Că moartea e aproape.

Elucubrație 132 - Nu mă lăsa

Spune-mi despre tine,

Spune-mi despre cărți, 

Spune-mi despre iubitul tău, 

Sau despre iubiții tăi, 

Spune-mi despre toate problemele

Care nu mă interesează absolut

Deloc.

Spune-mi, spune-mi ceva,

Doar spune-mi,

Vorbește, 

Să nu taci, să nu taci!

Nu te opri,

Chiar dacă îți fac semn,

Sărută-mă,

Fă dragoste cu trupul meu,

Vorbește, să nu taci,

Căci dacă mă lași acum să cad

Din mine cel de-acum,

În mine cel dintotdeauna ,

Voi muri...

Și-am să-mi fac din gânduri 

Ștreang, 

Din amintiri

Scaun,

Din poezie cârlig în tavan,

Din tine

Vinul scump de dinainte, 

Iar din speranțe 

O să-mi croiesc nimicul de după...

Elucubrație 131- Viața/ Palpitații

Orologiul meu nu are cuc,

Nici cocoș,

Ci armăsar. 

La început, 

Când era nou,

Calul ieșea doar în anumite

Zile

Să galopeze.

Ca să-mi amintească 

De faptul că am orologiu.

Ah, și ce frumos era

Când ieșea calul

La galop în 

Fața timpului,

Pe potecile vremii.

Acum, după 21 de ani,

Poate o fi rămas fără baterii

Sau  de fapt l-o fi trăsnit fulgerul

În limbile-i de neoprit.

Armăsarul iese la galop

Când nu are rost sa iasă 

Și, e atât de obosit când ar trebui

Să galopeze,

Că stă acolo tăcut. Aleargă 

În el însuși. 

Am mers la toți 

Ceasornicarii.

Români, 

Elvețieni, 

Francezi.

Au analizat fiecare piesă a 

Orologiului,

Dar nu au găsit nicio problemă. 

Așa că, 

În loc să schimbe piesele

Sau măcar să le ungă,

Sau barem să mă mintă 

Că or să schimbe ceva,

M-au trimis cu armăsarul

La terapeut.

Elucubrație 130 - Trandafirului/Daimonului

Te-am anunțat din timp că te dau afară

Din sufletul meu.

Cu poliția vin, îți spun,

Cu poliția vin!

Ce păcat însă,

Ce păcat,

Că de fiecare dată când 

Încerc să sun garda,

Telefonul mă anunță

Că nu am semnal.

***

Vin și cu pompierii

Să stingă focul din inima mea.

Vin și cu ăștia de la mediu,

Să prevină dezastrul total

Al ecosistemului sufletului meu.

Vin cu armata, fantomă,

Vin cu armata,

Să bombardez toate imaginile

Cu tine.

Te voi anihila.

Ca să fiu liniștit.

***

Și așa am făcut. 

Te-am ucis, dar vai!

Am uitat complet

Că tu îmi intrasei de mult timp

În sânge,

Că numele tău era scris

Pe fiecare perete de celulă.

Și deci,

Ca să renunț la tine,

Trebuie să renunț la mine însumi.

Definitiv.

Irevocabil.

***

Am vrut să o dau eu afară,

Dar, iată,

M-a dat ea pe mine.

Elucubrație 129 - Co-creație (cu IDA)

                                                                                                             co-autor -  Diana Andreea Ilie

Te chem la mine în nopțile albe

Ca să mă scapi de absurdul zilelor negre.

Ca să mutăm mobilele care nu-și au locul în ordine

Am angajat toți demonii coșmarurilor noastre;

Îi plătim în chibrituri aprinse

Și-n chiștoacele de la îngerii decepționați de lumină.

Dacă vii, vino-mi, dar lasă lumea la ușă.

Te las totuși încălțat cu amintirile tale,

Oricum, știi, nu am încălțătoare.

Ia loc, fă-te comod, aprinde-ți o țigară - 

Dor pus la uscat și-mpăturit într-o foiță.

Lasă-mă să-ți umplu cupa cu vin și cu viitor!

Din palme, până pe tălpi,

Îmi port drumul spre tine

Și hartă-mi e doar vocea-ți însetată de numele meu;

Cânt munți de singurătate

Cu buzele care-ți pun sărutu-mi pecete pe piele.

De aici, până unde doare?

De ce taci? De ce-mi taci

Într-o muzică bizară și intimă?

Tăcerea-ți mi-e portativ. Lasă-mă...

Să te recompun din tine,

Fără să imit nici măcar o piesă din ceea ce ai fost.

Și-apoi să mi te fac oglindă

Și să te întreb: care e cel mai adevărat vis al neființei.

Începe acolo unde te naști

Și speri că nu se termină acolo unde mori.

Sau unde te naști din nou.

Fără iubire, nu doar că nu sunt nimic, ci...

Sunt tot ceea ce ești - 

O poezie vie ce-așteaptă să fie prinsă în hârtie

de penița stiloului tău.

Lasă-mă, deci, să-ți fiu om!...

Elucubrație 128 - Pilot - viața mea e un zbor fără parașută

Nu mă mai grăbi!

Nu mă mai împinge!

Oricum toți sărim, nu?

Sau voi mă păcăliți?!

O fi vreun coridor secret

Pentru ăia mai prudenți cu viața.

Sau vreo parașută de salvare.

Dar stai, stai, stai!

Decât să rămân aici singur

Într-o lume de supraviețuitori

Efemeri și nătângi,

Mai bine luați-vă și cheia

de la ușa secretă

Și parașuta blestemată

Și lăsați-mă să zbor

Spre perenitate

Cu toți „naivii” mei 

Care au sărit înaintea-mi,

Nevrând să accepte

Că viața omului

 E doar facticitate.

Paris--- după din ce în ce mai mult vin.

Elucubrație 127 - Filosofică pariziană

Pe buza paharului

Se plimbau două iluzii.

Prima o întreabă 

Pe a doua:

„Cum e să fii trecătoare?”

A doua îi spune primei:

„E ca atunci când bei,

Bucurându-te de vin,

Fără să bagi de seamă

Împuținarea ireversibilă,

Imposibil de evitat”.

A doua o întreabă 

Pe prima:

„Cum e să fii eternă?”.

Prima îi răspunde

Celei de-a doua:

„E ca atunci când,

În funcție de cât de 

Atent ai fost,

Savurezi sau deplângi

Gustul stins, dulce-amărui,

Al ultimei sticle de vin

Din univers...”.

Elucubrație 126 - De dragoste de la Paris 3

Ninge-mi niște amintiri

Și, poate-poate,

Se va răci atât de tare inima mea

De zăpadă,

Încât voi putea reînvia

(Ca pasărea Xineohp).

Știi că eu sunt doar un fulg de nea,

Și trebuie să-mi fie frigul meu,

Să-mi fie răul meu,

Să-mi fie viscolul meu,

Să mă acopăr cu gerul meu.

Când toți ceilalți mor de frig

Eu înfrunt curajos viața ca un Adam

Care a primit a doua șansă.

Elucubrație 125 - De dragoste din Paris 2

Privirea ta mă privește

Fără ca ochii tăi

Să se îndrepte spre mine.

Strângerea mâinilor tale

Îmi încălzește pumnii strânși

Fără să mă atingi.

Buzele tale îmi mângâie

Buzele însetate

Fără ca noi să ne sărutăm.

Gura ta îmi alină 

Sufletul

Cu vorbe dulci,

Fără a-mi rosti nici măcar

Un cuvânt.

Brațele tale îmi sincronizează

Bătăile inimii

Cu bătăile inimii tale

Fără ca noi să ne fi îmbrățișat.

Dar cum se face,

Cum se face, iubito,

Că ochii mei spală

Cu lacrimi de dor

Paharele de vin

În fiecare noapte?

Poate pentru că

Sufletul tău vrea să iasă

Din mine

La plimbare,

Spre trupul tău,

Lăsând goală carcasa

Bolnăvicioasă.

Poate pentru că...

Trupurile rămase temporar

Fără suflet

Plâng lacrimi de isop

Spre a se albi ca neaua.

Paris--- după și mai mult vin 

Elucubrație 124 - De dragoste de la Paris 1

Precum lumina semilunii

Pătrunde în privirea-mi

Umplându-mi mintea 

De imaginea lumii,

Tot așa,

Tot așa, iubito,

Dragostea ta îmi

Penetrează pereții inimii

Săturându-mi viața de sens.

Dar de ce, de ce, iubito,

Dragostea ta

E mai acoperită de 

Absențe

Decât e luna de 

Nori.

--Paris, într-o noapte de dor, după pahare de vin...

Elucubrație 123 - Dor

Mă umplusem de atâta dor

Încât toate izvoarele

Privirii 

Țâșniseră

Precum țâșnește căldura din

Soare. 

Inima ta s-a așternut în mine

Precum o pană 

La început, 

Iar apoi,

Cu și fără voia mea,

Precum o picătură de cerneală 

Ama Iro

Într-un potir cu apă. 

Încet m-am pătruns 

Cu tine.

Și doar după ce devenisem

Albastru

Am înțeles că sunt apă. 

Pană atunci credeam că sunt

Doar

Interiorul potirului.

Mi-a luat mult să mă obișnuiesc

Cu mine

Albastru

Pe dinăuntru. 

Cam cât îi ia înțeleptului 

Să se obișnuiască 

Luminii soarelui

La ieșirea din peșteră-

O viață întreagă 

Nu-i de-ajuns...

Elucubrație 122

Ia-mă de mână, 

Ține-mă bine, strâns, dar 

Să nu doară. 

Să nu-mi dai drumul,

Să strigi dacă sunt prea greu,

Hai, te rog,

Amice, 

Prietene, 

Iubite,

Mai rabdă-mi un strop de abis,

Un pahar de cădere, 

O scrumieră de vertij,

Un cazan de durere.

Ține-mă bine, strâns,

Mai e puțin și vin pompierii

Să monteze trambulina.

Atunci când îmi dai drumul

O să cad, o să cad,

O să cad adânc, 

Dar o să sar

Acrobatic și circăresc

Tot în mine însumi. 

Nu te teme.

Nu te teme.

Mi-a ieșit din prima fără repetiții. 

Nu se încearcă pierderea proprie. 

Nu poți încerca să cazi din tine.

Doar cazi.

(La fel cum nu poți încerca să fii.

Doar ești.)

Și vii înapoi. Neapărat. 

Altfel, cine dracului să termine pachetul

Omului care s-a lăsat de fumat?

Elucubrație 121 - E crucea mea

E crucea mea,

E crucea mea

Să mă port pe mine însumi 

Pe suflet,

Ca pe-un palton 

Matlasat

În mijlocul unei veri

Deșertice...

Așa îmi sunt de

Potrivnic.

E crucea mea,

E crucea mea

Să nu dorm nopțile,

Să cercetez în întuneric 

Fiecare centimetru de cearșaf,

Fiecare fir de ață, 

Fiecare scamă insignifiantă.

Așa îmi spune mama...

Ea crede că 

Neodihna

E în natura

Celor ce simt

Mai mult.

Așa mă îmbărbătează, 

Ca să nu mai tremur de teama

Neantului. 

Teama nu se stinge,

Nu se estompează deloc,

Ci persistă tainică,

Dar dragostea o lămurește 

Într-un chip și mai tainic.

O lămurește sufletului

Care nu vorbește limba

Minții. 

Altfel cum aș putea să mă 

Liniștesc?!

E crucea mea,

E crucea mea

Să mă cuprindă din senin

Hăul.

Abisul urcă,

Se escaladează pe sine 

Pe măsura căderii tale.

De fiecare dată când mă 

Ademenește 

Mă opun, desigur, dar

Ceva mă trage acolo, 

Ca atunci când te uiți peste

Balustradă, 

În jos...

Ceva te trage.

Ceva te atrage...

Dar te ține mâna curentă. 

Eu nu mai am nici măcar 

Nuiele împletite la hău.

Nici măcar vreun semn cu

"Nu te lăsa înghițit".

Nu.

E crucea mea,

E crucea mea să rezist

Voinței hăului de a mă stăpâni.

Trebuie să stau deasupra, 

Trebuie să învăț 

Să-mi țin echilibrul pe

Buza abisului.

Trebuie, Doamne! Trebuie!

E crucea mea!

E crucea mea!

E crucea mea să le ridic altora

Balustrade

Și garduri și ziduri

Dacă e nevoie;

Semne și semnale,

Tot ce pot eu să fac

Să nu-i las

Să-și piardă echilibrul

Și să alunece în ei înșiși. 

Elucubrație 120 - Niciodată singur

Dacă Tristețea ar avea

Voce,

Mi-ar striga numele, 

Din fundul pădurii, 

Din adâncul mării, 

Din piscul munților, 

Din intestinele orașului,

De oriunde...

Ea m-ar striga,

Ba nervoasă, 

Ba amărâtă de singurătate, 

Ba îmbătată de iluzii. 

Ea nu mă abandonează 

Niciodată. 

Ea nu e ca tatăl care te

Uită,

Nu e ca muza care nu te mai

Iubește, 

Nu e ca îngerul care nu te mai acoperă, 

Nu e ca fericirea care te amăgește, 

Nu...

Ea e ca o mamă bună, 

Gata să mă nască de fiecare dată, 

Nu mă lasă să îmi înfig degetele

În nicio iluzie de euforie -

"Nu, nu te las să te curentezi" - îmi spune, 

"O dată e de-ajuns să te bucuri cu adevărat 

Ca după să tânjești toată viața 

După fericire și liniște!".

Săraca Tristețe, săracă

Această mamă naivă. 

Ea nu știe că eu deja mi-am pierdut puritatea

Când am ales, eu, fulgul de nea,

Să mă cobor din noru-mi nemuritor

Ca să văd cum se trăiește. 

Când am devenit Eu

M-am prins în jocul morții. 

Trebuia să rămân nimic.

Măcar am această mamă bună, 

Care nu ezită să mă resusciteze cu lacrimi

După orice râset prea pericolos.

Elucubrație 119- Parcul

Parcul, parcul,

Domnișoarelor și doamnelor,

Dar mai ales domnișoarelor,

Parcul din marele oraș 

Este precum tăvița cu apă rece

Din colivia canarului. 

Precum mingiuța

Din cușca hamsterului.

Parcul ăsta, 

Banca asta,

Sunt o amăgire. Să mă facă să 

Uit

Cât de liber puteam să fiu.

Sau cât de constrâns, 

Depinde - 

După caz.

Degeaba libertatea casei de la

Marginea satului, 

Dacă sunt prins cu zgarda

Lipsei de dialog,

Constrâns de propria-mi

Putere absolută 

Asupra universului meu îngust. 

De ce, Doamne,

Dar de ce nu se poate

Să le ai pe toate?!

Să ai și casa la sat

Și grădina 

Și sala de lectură 

Și galeria de artă 

Și partenerii de dialog?!

De ce, Doamne, de ce

M-ai făcut pe mine

Tocmai așa...

Stricat... să le vreau

Pe toate.

Elucubrație 118 - Viață ultra-hegeliană

Nu înțeleg unde încape atâta panică...

Nu-i de-ajuns că stejarul e în ghindă;

La mine, întreaga pădure e într-o sămânță 

Tare firavă, 

Firavă ca o aripă de pasăre

Colibri.

Oricând există riscul

Să mă lovesc de vreun

Fir de praf

Și atât îmi trebuie.

Motorul se activează,

Produce lucru mecanic

Ca pentru a trece înot 

Canalul Mânecii.

Se mai liniștește-

Atunci am impresia că se va

Opri

De tot

Fix într-un moment esențial. 

Cui nu-i e frică să i se

Oprească motorul

Pe trecerea de cale ferată?

Și atunci... iar pornește de fiecare dată 

Și va tot porni,

Dar tot ca pentru un sportiv,

Pentru un alpinist care vrea

Să cucerească Everestul

(Că tot se rămâne fără aer);

Sau ca pentru un alergător la

Jocurile Olimpice

Care aleargă ca și cum viața lui

Ar depinde de cursa asta.

Ce-ti mai e, domnule, și cu spaimele

Astea...

Am uitat să spun, da, da,

După ce iar se liniștește 

Motorașul 

Mă cuprinde o oboseală - 

Ai spune că aseară am băut o farmacie

De ospiciu.

Îmi obosește până și 

Voința de a fi.

Dar nu, eu nu iau pastile,

Nici nu merg la doctori.

Dacă motorul merge, înseamnă că sunt

Viu.

Așa o fi viața, domnule, 

Cu multă panică, 

Cu frică de tot felul de inexistențe

La tot pasul.

Măcar dacă eram

Doar un stejar în sămânță asta firavă, 

Dar nu, eu sunt

O întreagă pădure...

Elucubrație 117 - Sănătatea tăcerii

Cioran avea dreptate, 

sănătatea chiar e 

tăcerea organelor. 

Nu te bucuri de ea 

tocmai pentru că nu face zgomot, 

nu atrage atenția, 

nu vrea să te cheme să țopăi. 

Dar când începe gălăgia... 

oh, suflete... 

tânjești după tăcerea 

pe care acum te-ai jura că știi 

s-o asculți cum tace. 

Doar-doar să tacă stomacul 

care cântă la gastrită, 

să tacă plămânii 

care cântă la răni, 

să tacă mai ales capul 

care cântă la migrenă, 

să tacă sângele din venele 

care cântă la insuficiențe de toate felurile, 

să tacă sufletul 

care bate tare la toba anxietății... 

Doamne, 

oprește chermeza asta gălăgioasă, te rog!

 Promit că nu mă mai vait 

niciodată 

de plictiseala liniștii...

Elucubrație 116 - Aș fi putut muri liniștit

În visul meu te vrăjisem

Să mă mai iubești 

O ultimă zi.

Ți-am legat vraja

Precum ți-aș lega o brățară 

Pe care tu o primești 

Fără întrebări. 

Erai... atât de neschimbată.

Memoria mea te-a conservat

Cu dinții tăi mari,

Cu unghiile tale cornoase,

Cu pielea ta fină,

Cu privirea ta...

Care îmi lichefia sufletul

Spre a-l bea nesățios.

Sufletul meu își amintește de tine

Ca de un monument închinat 

Cubului cu un colț ciobit.

Amintirea mea te-a păstrat 

Fără de doliu.

Amintirea mea te ține în brațe 

Nenăscută...

Tu ai fost creată din

Pământ din eden

Și tină de zei, iar duhul tău...

Duhul suflat în tine

A fost respirația mea

Dintru început...

Tocmai ca să nu suferi niciodată. 

Te-aș chema înapoi de-aș putea.

Știu, stiu,

Urechile tale nu mai aud

Glasul meu.

Demult m-au acoperit

Anatemele.

Demult a fost pecetea sărutului meu

Sfâșiată

De pe pielea ta. 

În genunchi aș veni să-ți sărut 

Tălpile. 

Târându-mă m-aș apropia de părul tău,

Tânjind să-l strang și să îi simt

Parfumul.

In visul meu... în visul meu

Am vrut să mor,

Să tai ața subțire care 

Îmi ține legat sufletul

În trup.

Am vrut să mor căci știam 

Că vraja se va rupe

Și nu voiam să trăiesc 

Neiubirea-ți...

Mai ții minte când ți-am ținut 

Mâinile în mâinile mele

Și ți-am șoptit că 

Acum aș putea să mor liniștit?

Eram atât de ușor,

Ca un bilă de plumb

În vid;

Eram mai ușor decât orice

Lacrimă de sfânt. 

Atât de mult te iubeam...

Mai mult decât ai putut tu

Înțelege vreodată.

Puteam să mor liniștit 

În brațele tale

Căci atunci fusesem

Ceea ce acum doar visez că am fost...

Cel mai fericit om din lume.

(Se repetă obsesiv)

În visul meu te vrăjisem

Să mă mai iubești 

O ultimă zi.

Ți-am legat vraja

Precum ți-aș lega o brățară 

Pe care tu o primești 

Fără întrebări. 

Erai... atât de neschimbată.

Memoria mea te-a conservat

Cu dinții tăi mari,

Cu unghiile tale cornoase,

Cu pielea ta fină,

Cu privirea ta...

Care îmi lichefia sufletul

Spre a-l bea nesățios.

Amintirea mea te-a păstrat 

Fără de doliu.

Amintirea mea te ține în brațe 

Nenăscută...

Tu ai fost creată din

Pământ din eden

Și tină de zei, iar duhul tău...

Duhul suflat în tine

A fost respirația mea

Dintru început...

Tocmai ca să nu suferi niciodată. 

Te-aș chema înapoi de-aș putea.

Știu, stiu,

Urechile tale nu mai aud

Glasul meu.

Demult m-au acoperit

Anatemele.

Demult a fost pecetea sărutului meu

Sfâșiată

De pe pielea ta. 

În genunchi aș veni să-ți sărut 

Tălpile. 

Târându-mă m-aș apropia de părul tău,

Tânjind să-l strang și să îi simt

Parfumul.

In visul meu... în visul meu

Am vrut să mor,

Să tai ața subțire care 

Îmi ține legat sufletul

În trup.

Am vrut să mor căci știam 

Că vraja se va rupe

Și nu voiam să trăiesc 

Neiubirea-ți...

Mai ții minte când ți-am ținut 

Mâinile în mâinile mele

Și ți-am șoptit că 

Acum aș putea să mor liniștit?

Eram atât de ușor,

Ca un bilă de plumb

În vid;

Eram mai ușor decât orice

Lacrimă de sfânt. 

Atât de mult te iubeam...

Mai mult decât ai putut tu

Înțelege vreodată.

Puteam să mor liniștit 

În brațele tale

Căci atunci fusesem

Ceea ce acum doar visez că am fost...

Cel mai fericit om din lume.

Elucubrație 115- Kierkegaardian-soresciană

M-am risipit,

M-am risipit precum

Zăpada pe care o îngroapă

Soarele

Până în venele

Pământului.

M-am adunat,

M-am adunat precum

Se adună sângele într-un cheag

De moarte;

M-am adunat într-un singur punct

Paralizându-mi întreaga ființă

Golită de sine.

M-am reîntors, m-am reîntors

În mine însumi

Precum se întoarce fiul risipitor

La tatăl care jertfește vițelul gras.

Doamne, câți talanți mi-ai dat,

Atâția vei cere înapoi...

Trebuia să mă înveți, mai înainte,

Să număr,

Ca să nu-ți rămân dator, Doamne...

Am înțeles că ai dobânda mare,

Mai mare decât la banca aia

Unde mi-am ipotecat spiritul.

Neodihnă absolută, neîntreruptă...

Mereu să mă aleg

Pe mine însumi

Prin fiecare gest,

Prin fiecare gând,

Prin fiecare cuvânt,

Prin fiecare mișcare a sufletului...

Nu vrei tu, Doamne, să mă mai alegi

Din când în când,

Ca să mă mai dau jos

Din propria-mi cârcă,

Să-mi mai îndrept spatele...

Elucubrație 114 - Fie-ți mâna mâna-mi

Dă-mi mâna ta

Ca să mă pot prinde 

De mâna Lui;

Să calc peste moarte

Fără să o ating,

Fără să mă picur

Vreun strop

În ea.

Dă-mi mâna ta

Ca să nu mai tremur

De frică, 

Să scap de frica de

Trecere.

Trecerea e atât de departe

În ora verde jad.

Mai e mult până ce va veni

Toamna...

Dă-mi mâna ta

Ca sa mă prind

De mâna Lui,

Să nu-i mai dau drumul

Niciodată, 

Ca să nu mă mai tem

De ceasul

Căderii frunzelor.

***

Dă-mi brațele tale...

Ba nu!

Dă-mi îmbrățișarea ta

Ca să pot să mă rog

Cu lacrimi care

Șterg boala,

Care spală suferința, 

Care liniștesc mintea

Și organele atente la ele

Însele...

Dă-mi iubirea ta 

Și plinătatea înțelegerii 

Ca să pot să cred...

***

Credința e singura cale

Către Adevăr

Care poate fi parcursă 

Într-o viață de om.

Dar ca să crezi,

Nu ca un bezmetic

Și nici ca un prost,

Trebuie să fii deja fericit.

Căci fericirea nu e răsplata 

Virtuții,

Ci virtutea însăși.

Așa că dă-mi iubirea ta

Hrănitoare

Și voi putea nădăjdui

La credință. 

***

(Și tu... tu te vei mântui...

Salvându-mă de mine însumi

Prin jertfa iubirii

Ce mi-L va picura pe

Dumnezeu

În suflet)

Elucubrație 113 - Anxietate 4

De ce mă doare?

De ce mă doare,

Domnișoară doctor?

Dacă e doar în capul 

Meu

De ce mă apasă?

De ce mă împinge 

În mine însumi, 

Mă înghesuie, 

De ce?

De ce mă doare,

Domnisoară,

Dacă e doar în capul meu

De ce simt

Cuțitul în piept,

Acul în timpan,

Loviturile în mușchi

Și, mai ales, dar mai ales...

Zvâcnirile din vene,

Fierberea sângelui, 

Pulsațiile care dor...

De ce, domnișoară

Doctor, de ce?

De ce sănătatea e tăcere 

Și boala zgomot?

De ce nu poate și

Fericirea să fie

Gălăgioasă,

Să ne pătrundă cum 

S-ar cuveni?

De ce un moment

De iubire

Nu se prelungește 

În exuberanță și 

Mângâieri, 

Precum se prelungește 

Pervers

O clipă de teamă,

Un gând de moarte?

Dați-mi ceva, vă rog,

Să mi se prelungească 

Sărutul 

Până la moarte,

Ca să estompeze

Toată măzgăleala

Ontologică

A durerii.

Dați-mi ceva, să mă 

Țină clipa de iubire

În brațe 

Până in ultima clipă 

Și încă multe

Clipe dup-aceea.

Elucubrație 112 - Lene de diacritice

Daca ai fi o farimitura

De paine

Te-as cauta pe toata

Fata de masa

Ca sa nu te risipesc.

Daca ai fi un ac

Mi-as da viata toata

(Cu toata placerea nebuna)

Cautarii tale

Un care cu fan.

Daca ai fi o pana

De scris, 

Cu tine as scrie

Cele mai frumoase 

Si cele mai bune 

Ganduri.

Daca ai fi un vis

M-as ruga sa te visez

In fiecare noapte

La nesfârșit 

Si te-as visa si ziua

Cu ochii deschisi

Fara sa ma plictisesc

Nici macar o clipa.

Daca ai fi

O pictura,

Te-as ascunde la mine

In camara inimii,

Sa nu te profaneze

Nimeni

Cu priviri desarte.

Daca ai fi un om...

Daca ai fi un om...

Te-as iubi fara rest.

Dar, vai, vai,

Ce minune!

Esti un om,

Omul meu,

Omuletul meu...

Trebuie sa nu te risipesc,

Sa nu te pierd,

Sa te scriu si sa te 

Pretuiesc,

Sa ma bucur de tine

Ca de o minune

De vis.

Si nu trebuie sa uit

Ca nu am voie

Sa profanez

Iubirea ta curata

Si nevinovata...

Elucubrație 111 - Lecție anxioasă

Fericirea mea

Invizibilă, 

Timidă,

Mută,

Dar adâncă, 

Mult mai profundă, 

E ființarea 

Revelației anxietății.

În negura obscură 

A durerii, a fricii

Și a absurdului

Găsesc aproape de fiecare dată 

Setea de viață, 

Pofta de fericire.

O fericire simplă. 

Pe care nu o poți 

Vedea 

Și nici accepta 

Până ce durerea

Nu te învață,

În cel mai fățiș 

Mod posibil,

Ce înseamnă să 

Trăiești și să suferi

Veritabil.

Elucubrație 110 - Anxietate 3

Prima dată 

Ignor.

Al șaselea episod

Îl resping.

A zecea oară

Rezist.

Când ajung 

Obosit

La al cincisprezecelea

Episod,

Îndoiala își vâră coada.

Dacă am ceva?

Dacă e ceva acolo?

Dacă viața asta

Amărâtă și fragilă, 

Absurdă, dar ispititoare,

Pe care vreau să o

Trăiesc 

În ciuda sisificității ei,

O să dispară 

Chiar acum?

Totul se face scrum, 

Nimeni nu își va mai

Aminti

În câțiva ani.

De ce am trăit?

De ce mi-am dat seama

Atât de târziu 

Că trebuia să mă bucur

Cât am avut ocazia?

De unde știu eu 

Că ceea ce mi se întâmplă,

Această metamorfoză

Fără metamorfozare

Vizibilă, 

E doar în capul meu?

Dacă se rupe vreun

Fir de ață în mine?!

Se duce de râpă,

Cât ai clipi,

Toată țesătura.

Știu, știu, nu aș fi

Nici primul 

Și nici ultimul.

Dar ce contează asta,

Cu ce mă alină?!

Să mă fi născut 

Pentru a fi suferit?

Doamne, Doamne,

Cum să nu mă revolt?!

Cum?

Mai ales pe tine!

Apoi pe toată 

Slăbiciunea 

Care mi s-a turnat

În ființă

Pe când nu știam 

Să aleg oasele de carne.

Atunci voiam să se termine

Și nu s-a terminat.

Acum vreau să continue

În forță, 

Dar mi-e teamă,

Atât de teamă,

Să nu se termine.

Și teama, 

Această vibrație 

"Nelalocul ei",

Îmi cutremură

Toate ațele din mine.

Acele se lovesc unele de

Altele,

Ghemele se iau alături 

Într-un dans nebun,

Au căzut iglițele

Din locurile lor sacre.

Uite câte noduri

S-au făcut în mine!

Toate glodesc,

Toate încurcă, 

Toate neliniștesc estetica.

Doamne, știi tu cât de mult

Costă 

Să desfac și să deznod

Toate nodurile?

Costă cel mai mult, Doamne.

Costă, 

Costă, 

Costă timp...

Nelinistea mi-a fost tulburată de

Frica de a nu muri.

Cât îmi plăcea neliniștea mea

Contemplativă.

Dați-mi înapoi neliniștea!

Alo! Alo! Alooo!

Dați-mi înapoi nemulțumirea!

Aloooo! Alooo!

Iau înapoi scepticismul!

Alooo! Va rooog! Alooo!

Dar luați tremurul ăsta 

Din ațele mele

Căci frica cea mai mare

E să nu se facă 

Un nod

De nedeznodat.

Elucubrație 109 - Anxietate 2

După sărut, 

Se pune pe suflet

Apăsare. 

Se presară 

Teama că totul

Se va duce

Într-o clipă. 

Se masează 

Sufletul 

Cu gânduri ca:

"Toată viața 

Mea

A fost de fire albe

La vârste fragede.

De ce nu,

Dar de ce nu,

Poate fi și ea,

De fire blonde

Măcar?!

Mai ales când am

Avut toate șampoanele 

Si toate balsamurile."

Se crestează sufletul

Încet si repede

Simultan.

Se pun în proaspetele

Vechi răni 

Căței de îndoială 

Și fire de deznădejde.

Mai presărăm 

Foame de sens

După gustul

Ironicului divin.

La final, introducem

Sufletul

În cuptor. 

Adică în om.

Lăsăm acolo

Până când 

Nu mai rezistă, 

Până când auzim gemete, 

Până când se zbate

În el însuși 

De frică, de furie,

De revoltă, de absurd.

Când cedează, 

Când cedează...

Când lesină sufletul

Atunci e gata.

Se servește 

Cu un pelin rosé

Și se poate manca

Avec les deux mains.

Barbarisim.

De către cine?

De către cine

A comandat.

Elucubrație 108 - Anxietate 1

Uite cum mă strânge,

Uite,

Ca o cravată. 

Inima o strânge

Gândul. 

Lacrima o picură 

Oboseala.

Uite cum dispare

Aerul

Si uite, uite,

Că pare ca nu mai

Vrea

Să reapară.

Plămânii îi sugrumă

Frica.

Frica se naște 

Din frica fricii.

Din gând, 

Din interpretare. 

Mi-e teamă, mi-e teamă, 

Mi-e teamă 

Să pun capul

Pe pernă.

Dacă nu mă 

Mai trezesc eu?

De trezit, cineva

Se va trezi,

Mi-au zis doctorii.

Dar daca nu voi

Fi eu?

Eu unde mă voi 

Fi pierdut

In mine însumi?!

Mamă, tată, 

Doamne!

Doamne!

Ce-am făcut să merit

Biciurile astea?!

De ce, de ce,

Cum de e permis?

Urechile,

Urechile îmi țiuie 

Pe ritmuri

Armonizate anxietății. 

Peste tot

Găsesc 

Refugii.

Orice refugiu e încă 

O sapă mai adânc.

Și nu,

Indiferent

De suferință,

Indiferent de

Teamă, 

De oboseală 

Și de disperare;

Oricât de greu va fi

Misiunea mea e să 

Nu las sapa

Să crape

Pojghita

Pe care stau.

Căci nu,

Nu se mai poate

Răsări 

Ca pasărea Phoenix...

Elucubrație 107 - Dacă ar fi să-mi fie ultimele clipe

 Dacă ar fi să-mi fie

Ultimele clipe
Acestea din fața
Ființei mele,
Aș scrie o poezie...
Ce-aș putea să fac mai mult?
Știu, ți-aș dicta-o ție
De-ai fi aici lângă mine.
Să mă simt și eu
Poet adevărat
Cu inimă de armăsar
De lumină.
Versul meu...
Versul meu de pe urmă
Nu ar fi furios,
Nici nu ar fi
Un blestem.
Iată că viața ne
Blesteamă pe toți
Într-un fel.
Pe unii mai devreme și mai
Puternic,
Pe alții - târziu, foarte târziu
Și chiar și atunci,
Lovitura e ca o mângâiere,
Nu ca un cutremur
În timpul unei furtuni
Ală cărei fulgere d-abia se văd,
Lucesc mistice,
Prin norii grei de fum
Vulcanic.
Nu... ultimul vers.
Ultimul vers e de lacrimă
De bucurie.
E de lacrimă
De inimă.
Am învățat greu să mă
Plâng
Mie însumi. M-am tot
Plâns
La oameni.
Of, Doamne...
De ce o fi așa?
Să le spui oamenilor lucruri
Mângâietoare
Doar când îți iei la revedere?!

***
Lacrima pentru părinți
Mi se varsă
Direct în sânge.
Și uite,
Uite,
Tensiunea parcă se domolește,
Ca să pornească din nou
Puternic
Ca un pendul absurd
Care măsoară ceva
Ce nu poate fi măsurat.
Lacrima pentru prieteni,
Cei puțini, dar plini
De raze de stele,
Se varsă dintr-un ochi
În altul.
Ce-aș vrea să-i mai privesc.
Să răd, să rădem.
Lacrima pentru soră
Se varsă, se varsă,
Se varsă,
Undeva în mine,
Undeva în mai multe locuri.
Simt o inundație peste tot,
O inundație blândă, de parcă
Aș ști să respir
Sub apă.
Lacrima pentru tine,
Iubito,
Se varsă din inima mea
Pe buzele tale.
De pe buzele tale,
Ea înoată încet,
Pe sângele tău.
Până la inima ta, iubito.
Tainic,
Își face cuib în ea
Și se topește
În suflet.
Oh, iubire, mai trăiesc și eu
În inima ta
Mare și tânără
Și puternică.
Mai trăiesc și eu puțin.
Te rog, te rog,
Cu ultimul vers, iubito,
Fii fericită. Fii fericită!
Să pot să fiu și eu fericit,
Să pot să fiu și eu bine,
În miezul sufletului
Inimii tale...