co-autor - Diana Andreea Ilie
Te chem la mine în nopțile albe
Ca să mă scapi de absurdul zilelor negre.
Ca să mutăm mobilele care nu-și au locul în ordine
Am angajat toți demonii coșmarurilor noastre;
Îi plătim în chibrituri aprinse
Și-n chiștoacele de la îngerii decepționați de lumină.
Dacă vii, vino-mi, dar lasă lumea la ușă.
Te las totuși încălțat cu amintirile tale,
Oricum, știi, nu am încălțătoare.
Ia loc, fă-te comod, aprinde-ți o țigară -
Dor pus la uscat și-mpăturit într-o foiță.
Lasă-mă să-ți umplu cupa cu vin și cu viitor!
Din palme, până pe tălpi,
Îmi port drumul spre tine
Și hartă-mi e doar vocea-ți însetată de numele meu;
Cânt munți de singurătate
Cu buzele care-ți pun sărutu-mi pecete pe piele.
De aici, până unde doare?
De ce taci? De ce-mi taci
Într-o muzică bizară și intimă?
Tăcerea-ți mi-e portativ. Lasă-mă...
Să te recompun din tine,
Fără să imit nici măcar o piesă din ceea ce ai fost.
Și-apoi să mi te fac oglindă
Și să te întreb: care e cel mai adevărat vis al neființei.
Începe acolo unde te naști
Și speri că nu se termină acolo unde mori.
Sau unde te naști din nou.
Fără iubire, nu doar că nu sunt nimic, ci...
Sunt tot ceea ce ești -
O poezie vie ce-așteaptă să fie prinsă în hârtie
de penița stiloului tău.
Lasă-mă, deci, să-ți fiu om!...
