Elucubratie 47- cand mintea-mi e in cusca

Zgomotul imi vibreaza in vertebre;

M-am trezit claustrat intr-o colivie

Pe care nu o mai inteleg.

Sunt prea batran pentru lumea asta.

Am prea multe cearcane

Si prea multe nopti nedormite

Ca sa pot macar empatiza cu

Distractia lor.

Muza mea, contrar asteptarilor,

E prezenta si aici

Prin scarba pe care o port in gat,

In stomac, in plamanii prea plini de

Gudronul de evadare pe balcon,

Unde e ceva mai liniste.

Filosofia nu are sens aici.

Oricat de mult incerci, sub orice forma

O pui...

In van!

Nimeni nu mai asculta,

Nimeni nu mai gandeste,

Mintile lor sunt mintea colectiva...

Adica neantul.

Sunt eu un elitist,

Sunt eu nebun?

Gresesc eu profund?

Nu stiu...

Nu stiu...

Nu stiu...

***

Nici macar cei despre care credeam

Ca au ceva in ei,

Despre care credeam ca nu sunt

Putini cu firea,

Nici macar ei nu mai au nimic.

Sunt mai goi decat sticlele de bere

De pe mese;

Mai goi decat paharele manjite

De rujul prea-dezbracatelor dame

Si de amprentele degetelor care au

Atins prea multe epiderme

Si de parul in care prea multi

Cocosati de ignoranta si-au

Infipt degetele.

Privirea mi-e intetosata de lascivitate,

De lubric,

De vulgar,

De prostitutie sentimentala,

De pornografie vopsita

In culori care nu se potrivesc,

Dar care pun sanii in evidenta.

Rasete ascutite,

Fara continut...

Masculi demasculinizati isi freaca

Burtile.

Femele in calduri isi expun

Ce au mai pretios-trupurile-

Pentru a atrage eventuale

Scurte

Neinteresante

Nevaloroase

Perechi temporare,

Porcos hedoniste.

Forme se preling ca la Dali.

Totul curge, mai putin timpul meu. 

Fiecare minut aici

(Din datorie)

Pare o eternitate.

***

Eu tot visez 

Ca intr-o buna zi

Ma voi putea muta

Intr-o casuta

De la marginea unui sat.

O casuta cu subsol,

Cu biblioteca,

Cu muzica buna

Si cu liniste.

O casuta cu aer.

O casuta cu dragoste.

O casuta cu mine

Neimpartit.

O casuta in care

A ma vinde

Catusi de putin

E imposibil.

Nu stiu daca e posibil,

Dar trebuie sa ma agat

De ceva

Ca sa pot continua.

Altfel as cadea,

Altfel m-as pierde in

Perversiunea descrisa de Jean J.,

Iar eu

Am o teama absoluta:

De a nu mai putea gandi

Cu Mintea Mea...

O tâmpenie estetică

Îngerii îndurerați zbiară după Dumnezeu. 
Arhanghelii sunt așezați pe iarba pătată de sânge. Zac morți, maltratați de cuvinte și de explicații.
Apostolii închid porțile împărăției; Petru e grav rănit. Cu ultimele puteri rostește ultimele cuvinte ale lui Bacovia. Câțiva îngeri încearcă să treacă în împărăție, renunțând la luptă. Săbiile lor îngheață în fața armelor de acum. Limbile de foc se sting. Se sting și cuvintele lor de îndreptare. Porțile rezistă. Cei mai importanți membri ai împărăției sunt momentan în siguranță. Dar porțile sunt zguduite! Precum un berbec în flăcări, flăcările furate de la tot ce a fost sfânt, capul unui nou profet izbește ultimul zid. Alături de el, alți mulți. Săgeți- cuvinte ascuțite- pătrund. Cei puțini care mai susțineau porțile sunt uciși. Berbecul sparge poarta!
Alături de el... mulți, prea mulți. Nu mai există șansă, nu mai există speranță. Timpul a permis ca într-o secundă să treacă mai bine de o sută de ani. Profetului i se alătură toți cei vechi și toți cei după el. Știința, noua dialectică și toate celelalte noi se unesc și se făuresc într-o sabie infinită. Ceilalți apostoli sunt sugrumați și arși în fața Lui. Toți sunt uciși, până și cei care nu s-au născut încă. Se vor naște morți. 
Sabia din mâna voluntaristului îl pătrunde pe Dumnezeu până în abis. Vidul se deschide. Neantul acoperă totul. Întunericul a venit.
Dumnezeu a murit...

Elucubratie 46- Imposibilitatea finalului cu finalitate

Iti inchin tie, ideal, un imn al decadentei,

O elegie lugubra- portret al cimitirului

Din mintea mea.

Iti inchin tie cupa cu venin

Pe care o beau in fiecare dimineata

Si al carei gust persista in corpu-mi toata viata.

Iti inchin tie paharul de raceala,

De nemurire mortificatoare.

Iti inchin toate cupele scarbei,

Toate cupele raului.

Tie, ideal, iti inchin pocalul raului!

Caci tot ce mi-e rau

E provocat de tine.

Tot ce mi-e trist, din pantecele tale

A emers.

Tot ce mi-e lacrima, prin ochiul tau

S-a plans;

Ochiul tau care e ochiul meu.

Deci lacrimi mea nu e lacrima mea.

Lacrima mea este si nu este,

E fiinta, e nefiinta.

Lacrima din ochiul meu, care e ochiul tau,

Care e lacrima mea, care e lacrima ta,

E sinteza!...

Lacrima-i devenirea.

Eu devin tu, proces fara sens,

Caci devenind tu, eu n-o sa mai exist,

Nedevenind tu, oricum o sa mor.

***

Otrava persista,

Inundandu-mi fiinta...

***

Ce acum pe lumea asta

Bun imi e,

Maine se va preschimba-n desertaciune.

Ce maine mi-e bun,

In ziua urmatoare-mi va fi insuficient.

Alerg fara fuga

Dupa ceva ce nu exista,

Lasand in urma-mi

Urme de regret.

Nu am putinta de a apuca

Certitudinea,

Caci idealul meu se schimba,

Se imbunatateste

Si se inrautateste

Dureros de constant.

Ramane un joc de cuvinte,

De emotii, de ganduri

Si de sensuri

Al unui tanar

Pe care noaptea il cuprinde

Teama de a nu muri

Nelamurit...

Elucubrație 45- După poetul lui Nichita

Dacă mă vei atinge îți promit că nu ți se va întâmpla nimic

Carnea asta e foarte bună. Calitate excepțională.

Oamenii pot să mă atingă, unii oameni mă pot îmbrățișa

Și câțiva m-au și sărutat

Fără să moară.

Atinge-mă și tu, acum, cât încă mai poți!

Lipește-ți buzele de ale mele,

Pielea-ți de epiderma mea,

Ca să te simt cât mai departe posibil.

Nu-ți lipi gândul de gândul meu!

Știu că oricum ar fi foarte greu, aproape imposibil,

Dar oricum nu merită, chiar nu merită,

Să cazi în cea mai adâncă groapă- în tine.

Gândul ce-mi străbate mintea

Mă împinge să cad în mine.

Căderea e teribilă și venerabilă

În același timp, doar că uneori vrei să

Ajungi la fund cu riscul de a muri. Dar nu e fund.

Și acum că am lămurit cu mintea și cu gândurile,

Trebuie să te avertizez,

Deși oricum nu știu cine ar putea să încapă

Prin fisura cuantică din mine,

Să nu pui mâna pe ce e dincolo de minte.

"Ceva"-ul nu trebuie atins!

Mi-e frică să îi spun numele

Pentru că nu vreau să îl limitez;

Mi-e frică să îl analizez prea tare

Pentru că dacă aflu că nu e acolo

Sau că nu e nicăieri

O să mă termin.

Adică nu o să mai fiu proces.

Adică o să fiu o piatră.

Nu, dragă, nu îndrăzni să pui mâna

Pe "Ceva"-ul meu!

Nu doar că nu are rost,

Ci nu are sens...

Cel mai bine, pentru că restul pentru voi

Oricum nu există, ci doar pentru mine,

Ia-mi trupul la dans,

Sărută-mi buzele și mâinile,

Ridică-ți rochia,

Închide ochii

Și nu-mi pune mâna pe

Emoție...

Elucubraţie 44

Eram ancorat atât de bine în realitate
Încât nici măcar eu nu aş fi fost în stare
Să destabilizez fiinţa mea.
Şi totuşi am fost destabilizat de 
Periatul pe dinți. 

Da, periatul pe dinți e un proces extrem de 
Periculos
Pentru orice minte filosofică.
Trebuie să ai grijă să nu-ți fugă
Mintea în analiză.
Și trebuie să ai și mai mare grijă
Să nu-ți alunece mintea
În auto-analiză.
Eu m-am încurcat în sarcinile pe care
Le aveam de făcut în ziua respectivă
Și, lovit fiind și de profunda solitudine
Imposibil de disipat,
Am alunecat din mine.
Mi s-a părut că într-un moment
Am traversat două mii de ierni
Și un miliard de căderi 
De frunze uscate.
Important e că am căzut din mine.
Sună ciudat, dar chiar asta mi s-a 
Întâmplat; nu am schizofrenie.
M-am găsit, sau o parte din mine
S-a găsit,
În afara mea, observându-mă pe mine.
Parcă eram doi eu
Și o conștiință confuză care nu știa
În care să intre,
Dar care voia neapărat să nu mai stea
Descoperită în lume.

În fine, nu îmi amintesc prea multe
Pentru că mi se făcuse,
Sau ni se făcuse
(Mai putin eului care se spăla 
Liniștit și mecanic
Pe dinți)
Foarte frică.
Cert e că acel eu care era calm,
Concentrat,
Ancorat în realitatea actului său,
Bine orientat,
Normal,
Sigur, veridic și aparent ireductibil,
Parcă avea niște sfori cusute în el,
Care duceau undeva departe în sus,
Dar și în jos.
Și parcă era mișcat de ceva sau cineva.
Nu înțelegem prea multe.
Nu vedem prea multe.
Ceva teribil, totuși, s-a întâmplat.
Viziunea a venit și s-a retras,
Precum zeul grec.
Am rămas singuri, 
Foarte singuri
Și confuzi.
Și doar paginile cărților
Ne mai țin de cald,
Cu prețul creșterii riscului
De a aluneca iarăși și iarăși
În afara noastră,
Până când vom ajunge la un Răspuns,
La ceva-ul care trăgea sforile.

Dar, oare, se poate ajunge acolo?...

Citat

Cel mai crud lucru pe care il poti face este sa ii rapesti cuiva credinta si nadejdea...

R.D.

Gând motivațional despre nou

În mintea mea apare destul de clar un lucru pe care l-am mai discutat și la lansările de carte ("Până la capătul abisului") și anume: imposibilitatea contemporanilor (după 1950) de a mai crea ceva nou. Îmi vine în minte o vorbă de-a lui Heidegger care spunea că după Nietzsche nu a mai existat vreo modulație (în sensul că nimic totalmente nou și autentic nu a mai fost spus *aici excludem evident descoperirile științifice). 
Asta e o realitate totalmente sumbră și angoasantă. Nu mai pot să fac nimic nou, nu pot inventa nimic, nici în filosofie, nici în literatură, nici în artă. Geniile apuse ale acestei lumi au abordat deja toate subiectele, toate punctele de interes, toate metaforele, toate blocurile de marmură, toate pânzele și tehnicile. 
Ce mai pot eu să fac?! Să dau o nouă interpretare a unui subiect deja abordat? Oare pretențiile mele nu sunt absurde? Eu nu dau o interpretare, ci o coroborare interpretativă se dă prin mine, pentru că eu sunt ceea ce s-a acumulat în timp ca fiind eu. Eu pot să redactez un eseu în care să comentez X operă a lui Y, mare filosof, dar pentru ca mintea mea să producă acel eseu, ea a ordonat întreaga mea experiență culturală și intelectuală--- deci tot ceea ce am citit și văzut, acestea fiind lucruri făcute NU de mine, ci de alții care m-au precedat cu 200 sau cu 2000 de ani. Pare extrem de dezarmant. Și chiar e. Inautenticitatea este o mare durere, care se prelungește la infinit, în oamenii care au sclipire, care vor să se depășească, care vor să se creeze, nu să devină (industrialicește vorbind, cum oțelul devine jantă pentru mașină sau cum plasticul devine pungă etc.) ceea ce sunt determinați în mod clasic să fie (în funcție STRICT de mediul din care provin, nivelul de educație, înzestrarea genetică etc.). Pentru "nefericiții" cu aspirații de depășire a speciei și cu idealuri de transformare prin exersarea și perfecționarea continuă a abilităților, imposibilitatea-de-nou e precum cancerul. Ceva ce urmărește să te distrugă din interior, ceva ce nu te lasă în pace, ceva ce pune în imposibilitate. Dar există și învingători.
Ca să nu transform acest text într-un eseu filosofic despre tema menționată și în titlu (deci ca să rămân la gând) ideea pe care vreau să o transmit este că există o cale controversată (pentru care pot fi criticat din multe puncte de vedere, dar nu îmi pasă) de a produce nou. Prin exerciții de creație! Se poate spune că opera ta poetică e produsul influenței stănesciene, dacă tu nu ai citit nimic de Nichita și nimic despre șaizeciști? Se poate spune că eseul tău sistematic revoluționar despre voință și devenire este produsul coroborativ al experienței de lectură dacă nu te-ai intersectat cu filosofii care au abordat această temă? Nu chiar... Vedeți? Creați (nu prostește și nu doar de dragul de a crea ceva, indiferent de calitate)! Există o cale pentru a "produce" nou, un nou semi-autentic, dar suficient pentru a ne face și pe noi, condamnații la contemporaneitate, să supraviețuim și să ne dăm puțin sens în oceanul acesta magnific de idei ale geniilor lumii (care este din ce în ce mai poluat de literatura de consum, dar asta e o altă discuție...).

Elucubrație 43

Intre noi e o mare de oameni,

Un desert de detalii,

Un lac de incompatibilitati,

Un abis de centimetri.

Dar intre mine si tine

E un pod de dorinta.

Intre tine si mine,

E un curcubeu de mister.

Imi amintesc mici gesturi

De-ale tale, mici atingeri,

Mici vorbe.

Totul este atat de mic

Incat trebuie sa le

Rememorez cu microscopul.

Ce sa fac, daca nu imi amintesc

Ceea ce nu s-a intamplat?

Ce sa fac daca nu pot sa imi

Imaginez inimaginabilul?

Hai sa ignoram oceanul nesfarsit

De norme, de reguli,

De "bun-simturi"!

Hai sa traversam sarma subtire

A limitelor sociale

Si sa ajungem pe o plaja

Imaginara,

Ca sa ma pot juca

In parul tau prins cu versuri.

Elucubrație 42 (despre bufonul-cel mai liber din cetate)

Viata, printre altele,
E o suma de rateuri,
De erori de functionare.
Ma ratez profund
In fiecare moment in care ma
Insel,
In fiecare clipa in care ma
Mint si ma deziluzionez
Cu himere inutile,
Cu standarde preluate,
Pe care nu le simt,
Cu ganduri de-ale lor
Si nu de-ale mele.
Pe hartia alba din fata mea
Mi-as scrie dorintele
Ca sa rad de ele.
Mi-as scrie opiniile
Ca sa ma amuz
De proria-mi prostie.

Cine a bagat lumea in mine?
Cine m-a bagat in lume?
M-as scrie pe-o hartie
Ca sa ma pot privi.
M-as dedubla intr-un bufon,
Ca sa pot sa fiu liber
Sa spun orice,
Oricat de brutal,
Oricat de revelator,
Despre cine si ce sunt.

Elucubrație 41- Miezonoptică Prințului

Uite-ma, mama, cum plang
De dorul Intelegerii,
As vrea atat de tare
Sa ma cuprind,
Sa cuprind exteriorul
Si simbioza ego-alter
Si sa le bag pe toate
Inghesuite, ingramadite,
In mine.
Sa ma umplu de sensurile
Lumii;
Sa am de unde sa-mi aleg
Si eu un sens.

Of, mama, de-ai putea sti
Cat de ravasitoare e clipa
Interminabila
A constientizarii
Neputintei mele.
Eu, Printul Neputintei,
Ma vad ingenuncheat
In fata foilor pline de notite,
Pe care eu cu mana mea
Le-am scris;
In fata filelor cartilor
Si textelor si fragmentelor
Pe care eu, cu ochii mei,
Le-am citit;
In fata amintirilor, trairilor,
Sentimentelor, experientelor,
Locurilor, oamenilor,
Vorbelor, momentelor,
Pe care eu, mama, eu,
Cu fiinta mea le-am fiintat.
Mama, mama, ma doare,
Ma sfasie, ma distruge
Neputinta!
De ce nu pot sa le cuprind,
Sa le revad, sa le resimt,
Sa le am pe toate?!
Mama, vreau sa le am inapoi,
In mine,
Sa ma umple pana la refuz,
Sa fiu un izvor nebun
Care se varsa tot in mine!
De ce? De ce?
De ce timpul mi le-a luat
Dandu-mi doar acest fior
Rece si neiertator,
Constiinta neputintei?!

Lasa-ti, lume, vocea sa imi umple
Urechile,
Chipul sa imi umple
Ochii,
Fiinta sa imi inunde
Fiinta.
Ca sa mor, in acea clipa de absolut
Plin de tot ceea ce este,
Tot ceea ce-a fost si va fi,
Muscand, in travaliul facerii proprii,
Din infinit, ca dintr-un căluș...

Elucubratie 40- (Zeului)

Zeule, Zeule, stapan a toata firea

Asculta-mi ruga, primeste-mi venirea

Inaintea ochilor tai cuprinzatori;

Visului meu, ce nu te lasa sa mori...

Inmulteste-mi smerenia, sa ma feresc

De ceea ce ma departeaza de Cunoastere.

Creste-mi taria, sa ma pazesc de inclinatii

Si sa-mi depasesc specia.

Fa-ma, Zeule, sa imi urasc caderea!

Ajuta-ma sa inteleg Calea,

Sa invat sa respir si sa imi fac

Mintea sa taca.

Ajuta-ma, Zeule, sa cred in speranta,

In Bine, in Principiu,

Nu ma lasa sa ajung in adancurile

De unde nu ma mai pot recupera.

Transforma "Vanitas"-ul in Rabdare,

Raul meu in Prudenta si cercetare.

Prostia metamorfozeaz-o-n lectii

Si pacatul in Indreptare!

Fereste-ma de mana fina si ademenitoare

Care usuca tesutul sufletului.

Lasa-mi ochiul sa planga,

Dar scoate-mi privirea cea rea!

Iarta-ma, zeule, ca iti cer atatea,

Dar asculta-mi ruga fierbinte,

Da-mi ce-i de pret, da-mi virtutea!

Si scapa-ma de gandul cu pacat!

Plec capul in fata vointei Universului

Si incerc sa-l inteleg in fiece clipa.

Rogu-te, Zeule, apleaca urechea ta

La rugamintea mea!

Da-mi vointa cea buna, menirea cea drepta,

Destinul cel pur, viata cercetata,

Cugetarea curata, mintea limpede.

Si mai da-mi, Zeule, inima sincera si puternica

Care sa stapaneasca firea-mi,

Spre a ma indrepta, fara sa cad ireversibil, 

Spre Absolut.

"Piara-mi ochii tulburatori din cale"

Amo 11 (d-abia am găsit-o)

Noi doi suntem două eșecuri
Cu valori precise.
Nici măcar n-avem habar
De cât de nepotriviți suntem
Și totuși... te iubesc.
Pentru că undele tale
Se contopesc, nu știu cum,
Cu ale mele.
Pentru că lacrimile tale
Se unesc, nu știu cum,
Cu ale mele
Născându-ne tot pe noi.
Și totuși... Deși nu avem
Legături firești
Unul cu altul.
Și totuși... Deși eu rămân
Pe piscul rece și obscur,
Privindu-mi abisul
Pe care, dedublat, îl traversez
Pe sârmă,
iar tu cauți frăguțe
Dezbrăcată, pe potecile
Pădurilor pline de luminișuri...
*N-am termen de legătură*
Și totuși aleg să te privesc,
Să te las să mă tragi în jos,
Să te trag după mine pe culmile
Brăzdate de râpe și stânci tăioase...
În fine, fetițo cu frăguțe,
Bătrânul vultur cu ochi demonici
Și aripi arse
Totuși te iubește.

Elucubratie 39- Iubito, spune-mi

Priveste-ma in ochi si spune-mi

Ca mai avem doar o secunda,

Un vis, o fractiune de vis,

Spune-mi daca mai am doar

O fractiune din fractiunea visului

Ca sa mi-o pot dedica tie...

Priveste-ma in psyche

Si spune-mi cate dureri

Mai trebuie sa indur,

Cate cearcane si

Cate si mai cate

Ore de nesomn,

Spune-mi, rogu-te,

Cand se vor termina ispitele

Si necesitatile

Ca stiu cand sa ma apuc

Sa construiesc o casuta

Pentru noi.

Am putea sa avem casuta noastra

La mine in minte-

Tu oricum esti acolo mereu

Cerandu-mi imbratisari,

Saruturi, atingeri si

"Te iubesc"-uri spontane.

Priveste-ma acolo, in adanc,

Si spune-mi ce e Binele,

Ce e Adevarul,

Ce e justa Morala,

Spune-mi si mie, te rog,

Ca sa nu mai alerg dupa intelesuri

Cu gandul.

Sa pot si eu sa-mi tin gandul

La un singur lucru,

Sa ma pot gandi la tine,

Fara sa ma gandesc in acelasi timp

La atatea si atatea nelamuriri.

Priveste-mi trupul si spune-mi

Cand o sa-si gaseasca odihna

Cand nu o sa ma mai doara

Venele umflate

Si pielea

Si oasele si maduva cu toti

Nervii ei.

Ia-mi fasciculul nervos

Si rupe-l!

Rupe-l ca pe un manunchi

De paste.

Poate asa nu o sa mai doara

Toate expunerile la realitate

Si toate brutalitatile lumii.

Spune-mi, dupa ce m-ai privit

Indelung,

Daca merita sa mai lupt

Cu secundele, cu sperantele,

Cu idealurile si cu dezamagirile,

Spune-mi, sa stiu si eu de ce

Ma trezesc in diminetile

Reci si intunecate.

Spune-mi, spune-mi ceva,

Da-mi o farama de sens

Sau cel putin, te implor,

Ia-mi absurdul de pe umeri

Pana cand trag si eu in piept

O gura de aer...

Elucubratie 38- Menire

Iata-ma intins pe un pat

De idei nebunesti!

Nu pot sa adorm.

Nici sa respir nu pot,

Caci simt pe piept

Responsabilitatea menirii mele

Inchipuite.

Da, am o menire!

Eu, reinterpretatul Iona,

Eu, am o menire! 

Sa plasmuiesc un ideal,

Aici! De fapt, ceva mai departe.

Sa inalt o cetate a Ideii,

Acolo unde padurile nu se mai termina,

Unde exista aer, rabdare, 

Toleranta, pace! 

Nu are sens ce spun,

Dar ascultati bine!

Candva, daca am inteles eu bine

Universul,

O sa creez pe lumea asta 

Un loc ce doar in carti

Ai crede ca poate exista.

Elucubrație 37

Mă simt incapabil să mă integrez
Într-un sistem confortabil
Pe care îl acceptă oamenii.
Mă simt un termen ilogic
Într-o propoziție care are tot
Sensul pentru ei,
Dar care nu are sens pentru mine.
Ce chestiune, domnule?! 
Absurd în absurd.
Nonsens ilogic.
Poate, dar chiar poate,
Când lucrezi cum lucrez eu
Cu Viața mea,
Cu lucrarea asta vie despre
Decadență,
E posibil să ajungi 
La un Sens Nou.
Care chiar are sens,
Mai mult sens decât
S-ar aștepta amicii mei normali.

Domnule, în normalitate
Eu nu găsesc întrebări
Pentru unele răspunsuri
Nesfârșite.
***
Mă inspir dintr-un curs 
Plictisitor,
Dintr-una dintre apologiile 
Absurdului:
Cauzala gândire!
Ba chiar gândirea critică,
Argumentată. 
Se zice că totul trebuie să fie
Argumentat.
Aș ruga un specialist
Să îmi argumenteze o teză
A unei dintre "miezonopticele"
Mele diurne.
Să văd! I-aș construi
O statuie din lacrimi solide
Care d-abia își fac loc 
Prin glandele lacrimale.
Aș lipi aceste mici picături
Cu silogisme,
Cu reguli,
Cu inferențe
Și cu toate legăturile
Care nu ne folosesc după moarte.
***
Hei, tu, deșteapto,
Vrei să-mi raționalizezi inima?
Să-mi pui în formulă trăirea?
Să-mi calculezi coeficientul de emoție?
Să-mi cuantifici moralitatea
Din perspectivele relativismului cultural?
Rămâi cu mine-n metafizic și-n absurd
Sau
Pleacă!

"Caute"- lat.

Dacă citești 2 poezii și spui că poetul nu se potrivește cu gusturile tale și că opera sa e o tâmpenie, s-ar putea să faci la fel cum am făcut eu cu Nichita Stănescu. Era să pierd un geniu...
Un lucru pe care l-am învățat destul de repede în facultate este că putem da interpretare multor lucruri aparent lipsite de sens. În marea majoritate a cazurilor, dacă nu putem acorda o interpretare, un sens, o simbolistică... ceva... unui lucru, e posibil să fie ceva greșit la noi.

O, Oh

O, Doamne,

Câte zâmbete

Idioate,

Înșirate pe asfaltul

Murdar!

Câți analfabeți

Trântind ușile

Mașinilor scumpe

Cumpărate cu bani

Nemunciți.

Câtă critică

Nespusă!

Câtă disperare

Ascunsă

În sufletu-mi

Obosit!

Câte lacrimi

Irosite

Pe păcatele

Mulțimii!

Nu au ei

Șervețele

Pentru

Lacrimile mele!...