Elucubrație 75- „Fără poezie, viața e pustiu”

Sa ne imaginam
Societatea perfecta!...
Politicienii sunt oameni cinstiti,
Inteligenti, altruisti.
Nu mai exista analfabeti.
Toata lumea are bani suficienti.
Toti calatoresc.
Toti citesc.
Toti se ajuta intre ei.
Si-a revenit stratul de ozon.
Padurile si animalele respira
Linistite.
Nimeni nu mai ucide.
Nu mai exista crime.
Toti spun adevarul.
Toata lumea e calma.
Toti se inteleg si se tolereaza.
Toti lucreaza cu drag.
Toata lumea zambeste.

Totul e bine, domnule!

Nu se mai vaita nimeni de nimic!
Se varsa doar lacrimi de fericire.
Doamne, d-abia pot sa-mi
Imaginez
Aceasta splendida imagine!

***
Doar ca e tragica, Doamne, de fapt...
Caci, dragii mei semeni,
Acolo unde nu exista suferinta,
Acolo unde nu este sufocare,
Acolo unde nu e transgresiune...
Acolo nu e nici adevarata poezie.
Si nici adevarata muzica.
Si fara poezie si fara muzica
Ne ingroapa absurdul in
Zambete idioate,
In banalitate...
Si e cel mai rau,
Catastrofal,
Sa vezi lumea
Cum moare
De placere, de fericire
Si de exces de ordine si armonie...

Elucubrație 74- Considerații „maladisiace”

    Dacă până acum oamenii îmi spuneam să mă duc la altă masă să vorbesc despre absurdul existenței (că nu aveau mărunt pentru considerațiile mele filosofice), acum cred că discuțiile despre finalul fără finalitate își au rostul mai mult decât niciodată. Sper că ați prins antiteza „rost-absurd”. 

    Cum spuneam: „viața nu are sens! Viața nu are scop! Viața e absurdă!”. Mi se spunea că sunt nebun. Că am ingerat prea multă literatură. Că am lipsă de ocupație. Că ar trebui să renunț la filosofie și la literatură și să mă apuc de ceva serios. Doar că acum, iată că majoritatea oamenilor sunt somați să se confrunte cu absurdul, cu lipsa de scopuri particulare. Nu mai merg la serviciu, sunt obligați să își petreacă ziua alături de familie, sunt amorsați către sedentarism fizic și mental. Sunt forțați deci să prindă absurdul de coarne, absurdul pe care l-au negat până acum, l-au privat de importanța-i covârșitoare. Și acum sunt pur și simplu șocați! Au „rămas interziși”, tetanizați, paralizați psihologic și ontologic. Iată un regres în ființă! Iată dovada că filosofia este o armă bună, o armă necesară, unica armă împotriva maladiilor spiritului (ar mai fi și religia, dar nu face obiectul acestor câteva rânduri).

    Când omul este pus în fața propriei contradicții cu sine și cu lumea... el se confruntă cu nebunia. Devine transgresiv, traversează hotare de care habar nu avea și e confuz. Abătut. Depresiv. Tragic. E vai de existența lui! Dacă nu au vrut să se obișnuiască cu ideea... eu ce să le fac?! Atunci când omul nu mai are nimic de făcut, atunci când omul pierde contactul cu realitatea lui aparentă (vezi Platon, „Mitul Peșterii”), e aruncat într-un deșert al crizei autenticității, într-un ocean al incertitudinii, într-o prăpastie a frustrării și a panicii. Luați cu polonicul acum. Masca nu ne protejează în fața ratării noastre! Mănușa e inutilă atunci când trebuie în sfârșit să te apuci pe tine! Acum îți dai în sfârșit seama că ești fie coroziv, fie otrăvitor, fie veninos, fie... fie ce vrea fiecare să fie. Poți să fii cine vrei, cum vrei, atâta vreme cât te suporți. Și nu prea te poți suporta dacă nu te cunoști (pentru că habar nu ai pe cine trebuie să suporți). Până acum te puteai ascunde de propria persoană prin sarcini. Acum trebuie să te confrunți cu tine! Ești împins în tine însuți. Și, dacă nu ai antrenament, e foarte posibil ca inevitabila cădere să te dezaxeze, să te rănească, să te omoare sau cel puțin să te demoralizeze. Cine nu știe că absurdul e o rană deschisă din naștere care vine la pachet cu cangrenă are de suferit. Dacă știai, mai luai un antibiotic, mai dădeai cu o betacamusină, cu o nietzscherină. Așa... dacă nu știai treaba asta, rămâi fără apărare.

Succes! Ne vedem. 

Cândva....

Elucubrație 73- Doar despre tine

Mi-ai spus că vrei o poezie doar

Despre tine

Că vrei să nu mă inspir din 

Nimic altceva

Și mai ales

Din nimeni altcineva.

Să minimizez

Influența lunii

Și razele soarelui

Și puterea vântului

Și melodia stropilor de ploaie

Și zgomotul lacrimilor mele

Și vâjâiala minții mele

Și toate celelalte individualități

Sau colectivități

Din univers

Și să maximizez

Tot ce ține de tine.

În acest efort cartezian

De a anula totul

Mi se impunea totuși

Concluzia (ne)clară și (in)distinctă.

Teribil! Cercul raționaliștilor

S-a crucit

Și lui Descartes însuși

I s-a prelins o lacrimă.

Dar eu, războinicul nebun,

Am încercat. 

Am închis ochii

Am anulat tot ce am văzut,

Tot ce am citit,

Tot ce am făcut, 

Tot ce mi s-a spus,

Tot ce am auzit în general,

M-am anulat mai ales 

Pe mine

Și, în urma travaliului acesta

Din cauza căruia mi s-a

Deshidratat sufletul

Și a intrat în comă,

Am reușit 

Să produc

Poezia în care ești doar

Exclusiv

Numai

Tu.

Nimeni altcineva

Și nimic altceva

În afară de tine.

Iată! Eu sunt primul om

Din univers

Care face așa ceva.

Trebuie să te așezi, căci s-ar putea 

Ca forța lirică să te izbească

Atât de puternic

Încât te va risipi definitiv.

Ține-te de scaun să nu-ți iei

Zborul ireversibil în uitare.

Leagă-te cu lanțurile-ți

De orice te înconjoară

Ca să nu te dizolvi,

Să nu te evapori,

Să nu ajungi în abisul

În care nici eu nu intenționez

Să cobor.

Acum vine poezia, 

Ești gata?

Iat-o!

.

.

.

.

.

.