Elucubrație 72- Pedepse transgresive

Se spune că în imaginație pot să fac ce vreau,
Iar acum vreau să fac dreptate.
Nu mie. Vreau să fac dreptate
Întregii lumi!
Iubiți oameni, iată dreptatea!

Criminalii, violatorii și alte scursuri
Să fie obligați să sape gropi
Și apoi să le astupe
Pentru a primi o bucată de pâine și
O cană cu apă.
După ce mor de la absurd
Sau de la epuizare,
Să fie puși pe fundul unei gropi
Și pentru 3 zile, orice
Virgină care vrea
Să se elibereze de lichide
Pe ei
Are tot dreptul, ba chiar se recomandă.
La final li se dă foc.
Politicienii corupți și coruptibili,
Adică aproape toți,
După ce vor fi parcurs
Un lung circuit obositor
(cu grele cruci în spate)
Și după ce vor fi suportat
Pietrele și flegmele
Oamenilor,
Vor fi spânzurați în fața
Instituțiilor pentru care au lucrat.
Oamenii care perturbă ordinea publică
Vor fi castrați
Pentru a nu mai produce replici.
Niciodată chimic.
Artiștii... va trebui să fie biciuiți
Pentru eșecurile lor
Și pentru ceea ce au făcut
Pentru inspirație sau pentru muze.
Profesorii incompetenți
Vor fi exilați.
Bârfitoarelor, bârfitorilor
Și de fapt, oricărei specii de țață,
Indiferent de vârstă,
I se va tăia cel puțin (inițial)
Limba.
Erudiților care se închid în turnurile lor
De fildeș,
Enciclopediștilor cu aer de mireasă
Și de fapt tuturor intelectualilor
Care se cred sau care s-au crezut vreodată
Zei ori net superiori celorlalți
Vor fi scuipați de orice inferior
Dorește să facă asta și
Li se vor retrage toate drepturile asupra
Scrierilor.
Și le vor fi arse toate publicațiile.
Și vor fi transformați în anonimi.
Nu vom uita să le oferim
Săpun și funie
Ca să ne asigurăm că vor pleca
La fel de interesant și de înfumurat din scenă.
Oamenii care au făcut bani
Nejustificați
Vor fi repartizați în industria grea.
Dacă se opun,
Vor fi împușcați
Întâi într-o mână,
Apoi în cealaltă,
Apoi în picioare.
Vor muri de la sângerare, nu de la glonț.
Pedofilii vor fi chinuiți
În mijlocul orașelor
Până când vor zbiera precum
Copiii.
Afaceriștilor profitori sau afaceriștilor
Care au exploatat oameni
Li se va confisca totul
Și li se vor tăia degetele
Și organele genitale sau sânii.
Și prostovanii vor fi sterilizați.
Falșii, mincinoșii și cei care au înșelat
Vor fi dezbrăcați
Și expuși timp îndelungat
În piețe.
Nimeni nu îi va apăra de
Publicul însetat de sânge,
Pâine și circ.
Cârtitorii și alți vorbitori de prostii
Vor fi bătuți cu nuiele.
Cei agresivi în pat,
Care își rănesc partenerii,
Vor fi deposedați de lucrurile lor
Preferate.
Oamenii fără speranță vor fi arși.
Depresivii exilați succesiv.
Nebunii vor fi linșați în secret.
Toți cei care se lasă ispitiți
Și cei care ispitesc
Vor fi otrăviți, dar nu letal,
Ci suficient cât să se chinuie.
I-am uitat pe mulți, dar
Sunt cu toții trecuți
În cartea sufletului fiecăruia.
Sufletul omului vrea dreptate,
Iar noi i-o vom da!

E bine, nu? Să fie dreptate!
Am uitat să spun ceea ce e cel
Mai important...
Ipocriții, da, ipocriții
Și toți ceilalți niciodată vinovați
Vor fi legați pe tronuri de bronz,
Încoronați cu spini
Și vor fi răniți ziua întreagă
Cu instrumente
Care provoacă dureri cumplite.
Seara, după ce leșină, vor fi tratați
Și vindecați.
Pedeapsa lor trebuie,
Pentru a fi dreptate,
Să nu fie întreruptă
Niciodată!

Elucubrație 71- Economia dragostei

Draga mea, hai să punem pe hârtie
Cerințele și nevoile fiecăruia.
Putem să facem planuri cincinale,
Semestriale,
Ca să evidențiem prioritățile,
Să minimizăm costurile
Și să creștem beneficiile.
Să fim economici, draga mea!
Desființăm proprietatea privată
A caracterului fiecăruia
Pentru că e neprofitabilă
Și produce spontaneități
Greu de acceptat
Din cauza costurilor mari
De negociere.
Trebuie să cuantificăm totuși niște
Spontaneități, care sunt "draguțe",
Dar pentru a nu apărea surprize
Neplăcute,
Trebuie să le măsurăm și să le numărăm.
În ceea ce privește luarea deciziilor
Trebuie neapărat să ne sacrificăm
Din bugetul emoțional
Și din bugetul temporal
Și din bugetul nervilor
Pentru a angaja un comitet
De experți
Din care să nu facă parte
Poeții și filosofii
Care sunt inconsecvenți.
Avem nevoie de coerență!
Maximă!
Totul trebuie să decurgă conform
Planului nostru
Care de fapt nu e al nostru,
Ci copiat,
Dar nu contează.
Funcționează și deci e cel mai bun.
Diferențele trebuie să fie nivelate
Cât mai repede.
Alegem doar un set de păreri
Pe care o să le considerăm universale
Chiar dacă sunt contingente.
Evoluția noastră trebuie să țină cont
Cu necesitate
De mersul general al lucrurilor.
Particularitățile sunt greu de gestionat.
Managementul contrastelor este o meserie
Care a expirat
Mai înainte decât
Romantismul.
Acum se caută și se recomandă
Enunțarea, discutarea fără criterii obiective,
Intoleranța și planurile.
Ele sunt principiile după care trebuie să
Funcționăm pentru a atinge
Cel mai înalt randament!
Pentru a impresiona prin
Rezultate!
Pentru a avea succes deplin
În toate domeniile de activitate.
În cazuri excepționale vom recurge
La cenzură ontologică
Și emoțională
Ca să eliminăm
Forme diverse de contradicții.
În ultimă instanță putem apela și la
Asasinate
De suflete din noi
Înșine.
Cine știe ce idei anarhiste,
Controversate și periculoase
Ar putea avea?!
Trebuie să păstrăm controlul
Cu orice preț!
E bine?
Mai negociem...

Draga mea, eu deși sunt de centru-stânga,
Cred cumva în mâna invizibilă
Și poate chiar și în Viclenia Rațiunii
Și în poezie
Și în filosofie
Și în Iubire cu "I" mare,
Chiar dacă e incorect
Din punct de vedere formal.
Cred în frumusețea absenței
Și în farmecul incoerenței
Și în splendoarea stângăciei.
Oricât de atrăgător pare
Idealul din prima strofă,
Aleg să fiu revoluționar
Până la moarte!
Nu din orgoliu,
Ci din dragoste
De tine, de oameni,
De mister!

Elucubraţie 70- cvasi-minuta discuției cu un alt Om de graniță (1)

- Crezi că sunt un om care caută mereu justificări ca să aibă mereu dreptate?

- Toți oamenii reacționează așa, ca impuls. Își justifică acțiunile pentru a se apăra psihologic, cel mai probabil de ei înșiși. Se justifică, în primul rând față de ei înșiși. Diferența în cazul tău este că tu îți faci mereu procese de conștiință, îți analizezi acțiunile, ai vise și coșmaruri, îți dai seama de ce ai făcut. Nu rămâi la impuls. Deci nu cred că la nivel profund vrei să ai mereu dreptate, nu. Nu cred că te căiești, dar cred că te eliberezi într-un fel prin analizarea primului impuls. Te vezi mai bine. Nu e nimic greșit în a te justifica, atâta timp cât analizezi ce ai făcut. Și cred că tu mereu ai analizat. Nu ai susținut până la capăt că ai dreptate pentru că ai dreptate.

Și încă ceva. Tu nu poți înțelege un lucru până nu treci prin propriile-ți filtre de analiză și experiență acel lucru. Pentru tine nu te convinge calea pe care ți-o dă altcineva. Tu funcționezi mai ales prin autocunoaștere, prin convingere proprie. Ți-e greu să ții cont de ghidajul altora sau de experiențele altora.

- Crezi că sunt un om demn de iubire/ de afecțiune?

- Da. Sunt convins că da. 

- De ce?

- Ești groaznic. De ce?! Pentru că... nu știu... sunt foarte multe motive pentru care ar trebui să fii iubit. Pentru felul în care ești.

- Deci felul în care sunt este "iubibil"? Şi dacă da, conform căror standarde/ pentru ce fel de tipologie umană?

- Cu siguranță o tipologie umană... deschisă la minte, deci... un om care să aibă răbdare să te cunoască.

- Sunt cognoscibil? Și dacă da, cum?

- Este posibil să fii cunoscut. Niciodată în totalitate. Nici tu nu te cunoști în totalitate, dar... Cum?!... cred că din toate unghiurile, adică trăind cu tine, vorba lui Platon.

- Crezi că oamenii în general trăiesc cu mine (realmente) sau firea mea îi face într-un fel să trăiască alături de o idee/o proiecție de-a lor despre mine?

- O capcană a ta, într-adevăr... și a oamenilor ca tine. Mai ales pentru cei care nu sunt pregătiți mental, afectiv, spiritual. Nu sunt pregătiți să te accepte ca întreg. Sunt doar fascinați inițial de tine. Descoperă un defect apoi. Dacă nu e prea mare, rezistă. Dar dacă ei descoperă un defect pe care nu îl pot suporta, renunță. Renunță să te cunoască. Majoritatea oamenilor, în cazul tău, sunt puși în fața contrastului dintre imaginea pe care tu o oferi și imaginea pe care ei și-au făcut-o despre de tine.

- Și cum sunt eu?

- Tu vrei să îți răspund la o întrebare la care nici tu nu îți poți răspunde? Hai că încerc să îți răspund... ești un Om, cu O mare. Ești complex. Te complici mereu, teribil, în toate! Apreciezi lucrurile simple doar după ce ai trecut prin experiențe complicate. Contaminezi realitatea cu mintea ta. Îți faci miliarde de proiecții asupra oamenilor. Asta te face să suferi. Mai ales că faci mai multe proiecții asupra aceluiași om. Asta te distruge. Te macină. Îți viciază relația cu tine însuți. Dar ești așa din cauza lipsei, mă rog... a... faptului că îți lipsești ție însuți și încerci să cauți în alți oameni ceea ce nu găsești la tine. Apoi... te dezamăgești. Iar suferi. Trăiești în extreme, dar de fapt, în câte-o extremă  mai bine spus. Foarte rar între. Spre deosebire de mulți oameni, în ciuda obstacolelor exterioare, ajungi până la urmă la tine pentru scurte momente cel puțin. Apoi iar te depărtezi... Dacă nu ai refula un timp atât de lung ai putea să suferi mai puțin. 

- Altceva?

- Cum să caracterizezi un om într-un răspuns la o întrebare? Mai ales un om ca tine.

- Cred că asta face de cele mai multe ori diferența dintre Oameni și oameni. Faptul că noi, ăștia de mai la graniță, cu sute de pașapoarte, false sau veritabile, încercăm să nu caracterizăm oamenii și lumea în câteva cuvinte. Da, cred că inevitabil facem asta inițial, dar la fel de inevitabil ne sforțăm de fiecare dată să nu întrerupem descrierea și procesul de cunoaștere. Și d-asta iubim și ce nu trebuie și urâm și ce nu trebuie. D-asta suntem noi la granița cu noi înșine. Pentru că suntem destinați condamnării poetice a vieții de a nu pune punct la finalul propoziției. Nouă nu ne place punctul. Cel mult de place varianta cu "puncte-puncte", dar mai mereu rămânem la virgulă. Mai mereu rămânem însetați. Flămânzi. De ceva, de orice de multe ori. Și asta ne face să suferim des de indigestie...

-Două cuvinte despre ochii mei ai?

- Doar două?

- Nu neapărat.

- Ochii tăi sunt mici. Dar știi de ce? Pentru că sunt întorși spre tine însuți.

- Sunt ipocrit și/ sau mincinos?

- Nu. Nici una, nici alta. Dar asta din punctul de vedere al unui om care nu te cunoaște doar la suprafață. Dar fără cunoașterea asta pare că ești și ipocrit și mincinos, dar nu pentru că dai tu realmente impresia, ci pentru că oamenilor le pare mai ușor să te clasifice așa când ceea ce faci tu contravine așteptările lor.

- Și nu sunt justificate deprecierile pe care mi le acordă mai devreme sau mai târziu oamenii care aparent mă cunosc doar la suprafață?

- Dacă tu ai provocat o dezamăgire cuiva și persoana aia te condamnă... e o prejudecată. Pentru că fiecare om e capabil de a produce dezamăgiri și de a înșela așteptări. Și mulți chiar o fac des, doar că au parte de oameni cu buni simț sau de oameni care îi prețuiesc cu adevărat... oameni care nu le atrag atenția de fiecare dată când sunt ofensați de ceva. Plus că... aprecierile unei persoane care nu te cunoaște nu valorează nimic nici pentru tine și nici pentru oamenii pe care îi vei mai întâlni. Un om care nu e pe aceeași lungime de undă cu tine nu te va înțelege niciodată cu adevărat. Mai rău e că pretind că te cunosc (asta mi se întâmplă și mie des), dar ei nu au făcut niciodată un efort real de a te cunoaște. Doar s-au bucurat de vârfurile tale până când ți-au văzut și prăpastiile. Când le descoperă pe cele din urmă, majoritatea renunță. Cel mai probabil pentru că nu înțeleg ceea ce văd...

- Crezi că mi-aș putea păstra starea de bine (cam mult spus fericire) mai mult de 24 de ore?

- Dacă o să continui cu toate cuantificările tale, nu. Fericirea, știi bine, nu se măsoară în timp. Plus că dacă ar fi doar bine, nu ai mai putea să te bucuri de starea de bine. Oricum oamenii ca noi nu pot trăi decât în contraste. 

- De ce oamenii au intoleranță latentă la contrast?

- Pentru că ei nu sunt nici într-o stare de bine, nici într-o stare de rău. Sunt în gri. În iluzie. Contrastele adevărate îi scot din zona de confort și pierd controlul pentru că nu sunt obișnuiți să trăiască așa. A, și pentru că poate că le-ar deschide o fisură, o crăpătură spre ei înșiși. Și asta i-ar speria foarte tare. Și frica declanșează un mecanism primitiv de apărare care se aplică și acum în relațiile inter-umane. 

- Știi că eu, deși am incurabilul obicei de a critica omenirea pentru a mă biciui pe mine însumi de fapt, eu cred că trebuie să încercăm să recuperăm oamenii din "normalitatea" lor generatoare de iluzii. Tu ce zici?

- Și eu cred că oamenii trebuie salvați de banalitate și de comun pentru că în fiecare ființă umană sălășluiește un potențial imens. Doar că unii nu au avut parte de condițiile favorabile transformării potențialului în act. Mulți au avut nenorocul de a nu fi întâlnit un om rațional, profund cum ai putea să fii și tu, dacă ai deveni mai didactic. Tu vrei să îi salvezi, dar nu vrei să îți dai seama că oamenii trebuie să fie mai întâi dispuși să te cunoască, să învețe de la tine. Au multe de învățat de la tine, dacă s-ar deschide și ar accepta să își sacrifice lumea în care misterul nu-și mai găsește locul. 

- Mă supraevaluezi.

-Nu. Shh! Mai am ceva să spun. Sunt mulți oameni care nu rezistă să stea mult timp lângă oamenii care îi pot învăța, pentru că, din nou, i-ar îndrepta spre ei înșiși. Unii oameni sunt paralizați spiritual, nu vor să învețe.

- Și nu crezi că ei nu vor să învețe de la noi pentru că totuși nu au mare brânză de învățat? Ce naiba îi putem învăța noi? Eu, că tot vorbeam despre mine. Ce aș putea eu să-i învăț pe oameni până la urmă?! Să le spun că Dragostea este singura putere capabilă de a transforma firea, dar că Dragostea înseamnă sacrificiu, înțelegere rațională și toleranță până la lacrimi?! Să le spun că viața e despre Viață? Să le spun să privească existența în ochi, până în adânc? Ce folos au pentru ei metaforele noastre?

- I-ai putea învăța despre ei în primul rând. Tu le poți fi o oglindă sufletească. Ei între ei nu își reflectă sufletul de cele mai multe ori. Nu cred. Pentru că cei mai mulți sunt legați de normele lor, de cenzurile lor pe care le consideră atât de necesare, dar care sunt dăunătoare pentru suflet. Îl lasă să putrezească acolo în ei. Ei cred în legile și normele lor, dar nu doar așa, personal. Ci universal. Cred că ei dețin realitatea, dar sunt cel mai departe de ea... Legile lor, cutumele lor, mentalitățile lor le împăienjenesc privirea spre ei înșiși. Noi nu le putem oferi realitatea, dar le putem reda posibilitatea de a vedea, cred... Dar ca să tai țesuturile alea orbitoare, trebuie să curgă sânge. Mult sânge. Și oamenii sunt speriați de ceea ce curge din ei.

- Concluzii?

- Am ajuns noi vreodată la vreo concluzie?!...

Elucubratie 69- Despre conditia omului de granita IV

Toata viata m-am intrebat cum sta treaba cu dragostea. Bag de seama ca si fratii si surorile mele s-au aflat de mai multe ori in fata acestei problemele cu rang de aporie. E foarte greu sa impaci toate elementele din aceasta pictura. La noi dragostea are multe, foarte multe culori, care trebuie sa ajunga pe panza. Nu ne prea pricepem nici sa pictam si nici sa imbinam culorile si, prin urmare, ii suparam de cele mai multe ori pe oamenii. Spun ca si-au pierdut vremea in galeriile noastre. Ca se asteptau la ceva cu adevarat spectaculos sau macar la ceva digerabil din punct de vedere estetic. S-au lovit de combinatiile noastre dezastruase si au fost dezgustati, confuzia despre structura noastra li s-a intiparit in minte. Iarasi, eterna noastra problema- nu bate casa cu masa sau mai exact, ceea ce spunem, ceea ce facem, ceea ce simtim si ceea ce gandim sunt patru elemente neomogenizabile pentru ei. Noi ne-am cam obisnuit cu noi insine si cu imposibilitatea de a ne schimba in functie de cerintele lor rezonabile...

Inainte de a continua, vreau sa mentionez un lucru relevant pentru toti oamenii pe care noi, astia de la granita, ii suparam cand nu le primim\acceptam "ajutorul". Nu avem nevoie de cuvinte dragute, de incurajare- ele ne fac rau, pentru ca nu credem in vanzarea de fericire. Crizele noastre, diurne sau nocturne, nu vor fi niciodata (sau aproape niciodata) anulate de ceva ce le puteti oferi si altora. Daca insistati, o sa ne plesneasca venele si o sa ni se umfle pungile de sub ochi si o sa fumam si mai mult (si o sa va si blestemam sa ne aveti pe constiinta). Nu avem nevoie nici de discutii despre vreme- pentru ca ne dau impulsuri vomitive, iar noua ne este frica de astfel de fenomene fiziologice. Nu avem nevoie de "ce mai faci?"- uri de complezenta si uneori nici de "ce mai faci-uri"-uri sincere. Asta nu inseamna ca pe cele din urma nu le apreciem, ba da, dar discutiile care ar rezulta de acolo ar avea de fiecare data aceeasi finalitate- o incercare inutila din partea dvs., exasperant de repetitiva, de a ne incuraja sa traim. Combustibilul vietii noastre nu se gaseste nici in imbarbatari si nici in vorbe bune. Nici de discutii despre carti nu avem nevoie de cele mai multe ori. Suntem uituci si supararea in singuratatea noastra neintrerupta ne toceste mintea. Si da, evident ca ne enerveaza sa citim si sa gandim si sa aparem (si mai mult, sa fim chiar) tot nestiutori. Si nici nu va puteti abtine din a ne spune ca "ma gandeam ca stii treaba asta" sau "dar nu ai citit?..." sau "dar chiar tu mi-ai zis candva despre cutare ca a zis nu stiu ce". Concluzia e ca va salvam de o dezamagire conversationala prin tacerea si refuzul pe care vi le acordam cu aparenta nonsalanta. Dar ne pasa, sa nu va indoiti. Si apreciem.

Bun... Revenind.

Noi suntem, si recunoastem asta, cei nerezonabili, cei care nu pot argumenta pe intelesul oamenilor nevinovati. Neputinta noastra, care la inceput ii fascina, acum ii lasa reci. Probabil ca se plictisesc sau cine stie. Crezul nostru ne spune ca trebuie sa incercam sa nu vorbim despre naturile pe care nu le cunoastem. Ei vorbesc despre noi tot in termenii lor. Monismul lor metodologic ne uimeste si ne inspaimanta in acelasi timp. Dar ne asezam in bancile noastre, tacuti. Si tacerea noastra ii supara. Aparent, daca argumentam pentru ceva nu e bine pentru ca argumentele noastre nu se sustin in sistemul lor de gandire. Daca ne manifestam prin diverse acte, vom da rateuri in mod inevitabil, fie ca radem sau ca plangem (noua ne este foarte greu sa ne dezicem de extreme) vom fi persecutati sau, si mai rau, umiliti. Ne vor ataca folosindu-se de propriile noastre arme. Daca tacem, inseamna pentru ei ca ne resemnam si deci ca nu ne pasa. Deci suntem indiferenti si ipocriti. Adica mincinosi. Nici asa nu e bine.

Singura solutie apare in coltul mintii pe acorduri de elegie. Trebuie sa disparem pentru a nu le mai provoca fel de fel de probleme oamenilor. Dar si aici sunt 2 dificultati conexe. 1) Ne e foarte greu sa renuntam pur si simplu la ceva sau la cineva fata de care, in modul nostru propriu (indezirabil pentru ei), simtim o forma de iubire. 2) Chiar daca am putea sa depasim aceste dificultati personale, brutala rupere totala  (in act doar, pentru ca din minte nu te poti hotari pur si simplu sa scoti sau sa bagi pe cineva) ne-ar distruge, iar distrugerea noastra va fi interpretata fie ca lasitate, fie ca sfidare, fie ca lipsa de recunostinta fata de atentia pe care oamenii ne-au acordat-o mai mult sau mai putin. "Oricum ai da-o, tot nu e bine".

Concluzia imi pare uneori clara, anume ca pe omul de granita mai bine il eviti daca nu esti pregatit sa suferi alaturi de el. Relatia cu un OG e cel mai bine descrisa de cuvantul "contrast": alb-negru, prezenta totala-absenta absurda, exuberanta-dezamagire, placere-durere, orgasm-dysphorie post-coitale etc. Omul de granita nu stie cum sa picteze cu sentimente sale panze pentru oamenii pe care ii iubeste, dar incearca. El vrea sa iubeasca si sa fie iubit, dar se impiedica de intrebari, de suparari, de absente, de lacrimi, de tot felul de stari si nu tine pasul cu omul alaturi de care se plimba prin viata. Lasati-l deci sa se plimbe singur de la bun inceput sau va rog ajutati-l sa se ridice atunci cand cade. Si tineti minte bine ce va spun: va cadea de foarte multe ori si uneori va trebui chiar sa il luati in brate daca vreti sa-l tineti pe langa voi. E ca o cruce grea. Si nu duce la mantuire pentru ca omul de granita e sortit damnarii. Nu stiu unde duce, daca duce undeva, daca "merita", dar ideea ramane aceeasi. Pentru binele speciei noastre pe cale de disparitie (in curand vor ramane doar savanti si idioti) va rog sa nu uitati ce v-am zis.  

Repet, problema ramane pentru noi un fel de "aporie sufleteasca"...

P.S. Omul de granita spera ca iubirea adevarata exista, desi din punct de vedere rational, se dezice constant de ideea asta. Nu crede ca iubirea din povesti e posibila. Daca va place Omul de granita si credeti sau ati crezut ca Dragostea adevarata exista, noi, Oamenii de granita, va rugam sa-l ajutati si pe OG sa realizeze ceea ce in limbaj contemporan se numeste "a leap of faith". El e cam sceptic si neputincios de multe ori.

Elucubratie 68- Scurt dialog aproape miezonoptic

- Daca ai putea sa uiti ceva, ce ai uita?
- As vrea sa uit ca l-am uitat pe Dumnezeu. Sa-i uit uitarea... ca sa mi-l amintesc.

Elucubrație 67- Forgive me

Elegie...

My emptiness is a void

Or an abstract dimension 

Filled with minor notes.

An abstract dimension that

Abstracts itself further

And further

Until it remains something that

I can no longer understand.

But I can compare it to an

Elegy 

For cello and piano.

The absence of words,

The vacuum of absurdity,

The pain of passion,

The... lack of proper 

Description.

Everything is nothingness.

Nothingness is my entire

Being.

Look at me, look at me!

I order you

To look at me!

You, cold and sorrowful image

Of happiness and hope,

Of youth and imagination!

Look at me, but not with your

Anguished pity,

But with envy,

With a deadly envy...

For I have died.

And I have touched

The freedom of silence

And I have tasted

The drug of solitude...

***

I have nothing to tell the lovers,

Nothing to tell the parents,

Nothing to tell the children,

Nothing more to tell God.

I have, however, so much

To tell myself.

I have forgiven them all,

However, I cannot but hate myself.

For each sin, for each drop of vanity,

For each gaze into temptation,

For all the pain I have sown 

In others.

For all the... for everything!

I have condemned my being

At existing.

What more of a punishment is 

On this earth?

Nothing is worse than being

Without the possibility of

Living.

And I accept, I do accept by this

All the consequences of my

Imperfection.

Forgive me too, I beg,

So that the poet can

Write about the warmth of my tears

And so that the painter can

Picture me smiling...

Elucubrație 66 - În vreme de război

În vreme de război îți scriu aceste versuri,
Ridicând steagul alb
Sus, sus, foarte sus, cel mai sus,
Până în partea de sus a părții de sus
Ca să îl poți vedea de oriunde ai fi.
Nu știu însă dacă e steag de pace
Sau de-i steag de capitulare.
Nu știu dacă e steag de resemnare
Și nici dacă e de dor.
Știu doar că nu mai pot să duc
Lupta cu tăcerea, cu ordinea.
Ridic steagul sus, cel mai sus,
Ca să-l vadă și Viața!
Să nu mă mai asedieze,
Să nu mă mai zdrobească,
Să mă lase să înghit
Fără să oftez.

Mi-ai spus că nu sunt neputincios,
Dar iată-mă în genunchi
Cum strig,
Cum plâng,
Cum mă sufoc,
Cum tremur,
Cum mă topesc!
Dacă El e cel ce este,
Eu sunt cel ce nu este.
Dacă El e actul pur,
Eu am rămas doar potențial,
Căci fiecare impuls de a acționa
În orice fel
Îmi e răpus la pământ de apăsarea asta
Feroce,
Pe care nu o mai simt doar în piept,
Ci și în sânge, pe amintire,
Pe trăire, pe inspirație,
Pe fiecare celulă din mine.

Nu mai știu ce strategie să aplic,
Toate cedează, toate sunt în van.
Cad. Cad atât de jos
Că nu văd josul niciodată.
Acum mă uit și solul e aproape.
Închid ochii.
Îi deschid
Și iarăși e departe.
Și totuși îmi aud lacrimile
Cum se lovesc de el.
Da, îmi aud lacrimile
Pentru că e atâta liniște.
În lumea mea nu se aud
Vorbele de alinare
De care am nevoie.
Acum liniștea nu e pace, nu,
Ci asedierea ființei!

Nu vreți să mă faceți să sufăr,
Dar eu respir spleen
Și nu găsesc soluții.
Nicăieri.
Nădejdea mă consumă!
Ridic steagul alb
Sus, foarte sus, cel mai sus.
Să-l vezi.
Să-l vadă oricine.

Anulează-mi durerea.
Dă-mi viața acum ori niciodată!
Sau omoară-mă definitiv!
Accept orice,
Dar nu mă mai lăsa
La graniță...


De ascultat...

Cu toții știm că uneori
Se face
Prea târziu...

“Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă și-n salcâmul din fața casei.”- M.S.

Elucubrație 65

Cand Oamenii isi pun masti de oameni

Din ochii Infinitului curg lacrimi de piatra,

Impinse de un sange gros, plin de regret,

Coagulat de oboseala si de suferinte.

Unde esti? Te-am strigat, te-am tot strigat.

N-ai auzit?

Cum asa? Nu ai intrat la mine in minte

Ca sa auzi?!

Nu ai patruns in sufletul meu ca sa simti

Dorul, vibratia teribila a tuturor fibrelor

Fiintei mele?!

Oh, ti-am dat cheie! Ti-ai pus-o la ureche.

Sau poate la picior sau la nas.

Nu stiu unde e.

Deschide-te ca sa ma deschizi.

Nu cauta bezna si aneantizarea din spatele

Ordinii!

Nu cauta civilizatia care a nimicit

Buna noastra salbaticie!

Nu cauta norma care te leaga

Cu lanturi fierbinti!

Nu cauta durerea

Si nici dezamagirea...

Ele vin si singure, mereu.

Cauta fericirea, iubirea,

Iertarea si pacea.

Ele vin la noi doar daca le chemi.

La cei care nu poarta masti

Pentru a fi ei insisi

Vin singure,

Dar noi trebuie,

Noi trebuie...

Sa ne sfortam.

Elucubrație 64- Draga omule

Lasă-mă să îți omor măcar o clipă,

Dar lasă-mă să o omor cum vreau eu!

Lasă-mă să o sărut din primul moment,

Să râd și să plâng la un pahar de vin

Sau două sau trei sticle.

Lasă-mă să o privesc în ochi

Până când încep din nou să plâng.

Lasă-mă, lasă-mă să-i povestesc

O oră despre trecut, o oră despre viitor

Și o noapte întreagă despre splendoarea ei

De acum.

Lasă-mă să cânt cu ea,

Să compun,

Să mă descompun

O zi întreagă.

Și la final,

Lasă-mă să mă otrăvesc

Și să mă sărut cu ea

Fără să deschid ochii

Nici măcar pentru o clipă.

Să ne sfâșiem buzele

Și cuvintele

Și pielea

Și ființa.

Lasă-mă să mă arunc fatal cu ea 

În lacul de sânge trandafiriu

Înghețat!

Căci ce-i trebuie omului

Mai mult de-o clipă de absolut

Înainte de moarte?

***

Aș putea să mor liniștit după.

Căci aș vedea din nou, puternic,

Clar, total și imediat

Cât de sterilă e pasiunea,

Cât de profană e orbirea voită,

Cât de murdare sunt treptele

Pe care alesesem să le ling

Ca să le curăț în zadar de praful

Deșertăciunii!

O clipă îmi mai trebuie doar

Ca să mă redau mie însumi,

Ca să nimicesc, să șterg, să ard

Toată moartea protectoarei

Nepăsări.

Să pot reînvia...

Știi tu...

De fapt, nu cred că știi.

“Ca pasărea Phoenix”.