Vreau să încap în mâna ta,
Iubito,Spune-mi...
Dacă Dumnezeu ar stinge stelele,
Ești departe,
Dar un fragment din sufletul tău,
E prizonier voluntar în sufletul meu.
Așa că ești aici, în mine,
Adânc.
Mă înconjori ca o teacă de mielină.
Te-ai prea subțiat de la atâta distanță.
Simt prăpastia demenței,
Mai e doar un pas până la lacul
Care vrea să mă înghită.
Te-aș elibera, dar nu pot.
Cu prețul morții mele te-aș elibera,
Dar nu pot.
Căci deja
Mi te-ai amestecat în ființă,
M-ai contaminat cu mintea ta.
Și nu mai pot avorta acum
Copilul iubirii noastre
Care îmi crește printre gânduri.
Ți-am prins între coaste pânze de păianjen,
Cu mătase de aur.Mă hotărâsem să mă fac păstor de nori.
Mi-am imaginat cum îi duc
Comentariu
Dincă Radu-Alexandru
Fragment 2:
„This kind of entrenchment process can help
explain the slide in the culture of authenticity. The self-centred forms
are deviant, as we saw, in two respects. They tend to centre fulfilment on the
individual, making his or her affiliations purely instrumental;
they push, in other word, to a social atomism.
And they tend to see fulfilment as just of the self, neglecting or
delegitimating the demands that come from beyond our desires or aspirations, be
they from history, tradition, society, nature, or God; they foster, in other
words, a radical anthropocentrism. [...] In addition, our technocratic,
bureaucratic society gives more and more importance to instrumental reason.
This cannot but fortify atomism, because it induces us to see our communities,
like so much else, in an instrumental perspective. But it also breeds
anthropocentrism.”
Charles Taylor, The
Ethics of Authenticity, Harvard University Press, 1991, pp. 58-59
Acest pasaj din „Etica
Autenticității” de Charles Taylor rezumă una dintre temele fundamentale
prezente în această lucrare, anume problema alunecării în subiectivism pe
fondul a două elemente (care sunt concepte cheie la Taylor): atomismul social, cauzat,
în parte, de către rațiunea instrumentală, și antropocentrismul. Teza lui
Taylor, după cum reiese și din acest pasaj, este că oamenii au în vedere un
sens „pervertit” al autenticității, contaminat de individualism, de un simț
exagerat al eficienței, i.e. de
instrumentalism absolut (în sensul că se propagă până la relațiile umane).
Taylor prezintă această situația actuală pentru a ne îndrepta atenția, la
finalul lucrării, spre un schița unui sens al autenticității greu de
implementat, cu ecouri aristotelice și arendtiene – autenticitatea nu exclusiv
prin sine, ci prin celălalt, prin comunitatea în cadrul căreia există niște
orizonturi de semnificație și niște orizonturi axiologice. Voi încerca să
analizez pe scurt pasajul, iar apoi voi pune în evidență câteva aspecte care ar
putea genera discuții.
„Acest tip de proces de
înrădăcinare poate ajuta la explicarea alunecării culturii autenticității.
Formele egocentrice sunt deviante, așa cum am văzut, din două puncte de vedere.
Ele tind să centreze împlinirea pe individ [să o pună în puterea sa], făcând din
afilierile sale ceva pur instrumental; ele împing, cu alte cuvinte, spre un
atomism social. Și tind să vadă împlinirea ca fiind doar a sinelui, neglijând
sau delegitimând cerințele care vin de dincolo de dorințele sau aspirațiile
noastre, fie că acestea provin din istorie, tradiție, societate, natură sau
Dumnezeu; ele favorizează, cu alte cuvinte, un antropocentrism radical.” –
Taylor vorbește aici despre formele egocentrice care duc la alunecarea culturii
autenticității. Înainte de toate, e vorba despre o alunecare, adică despre ceva
nedorit, ceva ce trimite la imaginea zăpezii care fuge de sub picioarele
schiorului. Spre ce alunecă autenticitatea? Spre subiectivism, adică spre
validarea a orice de către oricine, spre situația în care fiecare subiect este
făcător de micro-universuri pe care le poate popula singur, comunitatea
devenind în aparență realmente opțională, dacă nu ar fi nevoia de anumite
produse și servicii care să susțină existența – oricum scopul ei este în
această situație unul pur instrumental. Semenii mei nu există, în termenii lui
Kant, ca niște scopuri în sine pentru mine, ci doar ca niște mijloace. Ceea ce
pentru Taylor e foarte grav, întrucât acest gen de comportament conduce, spre
exemplu, la „delăsarea politică” a agenților, i.e. colaps al adevăratei
democrații, deci instalarea unor tiranii camuflate pe care nimeni sau prea
puțini le vor combate.
Revenim la formele
egocentrice – împlinirea individului ține doar de individ și numai de el.
Fiecare este propriul lui guru. Ironia își are rostul în măsura în care
autovalidarea vine la pachet în mod inevitabil cu un soi de banalitate
spirituală. În momentul în care individul își dă sieși legi fără a ști cum să
își dea sieși legi, acesta poate cădea în ridicol pentru cineva care înțelege
autenticitatea într-un sens taylorian (am în minte americanii care manifestă
exuberanță pentru rochițele sau papucii blănoși care îi fac să se simtă „fulfilled
and accomplished in life”). În orice caz, dacă nu e nevoie de alți oameni
pentru a valida standardele mele de excelență și scopurile mele în viață și
sistemul meu axiologic (altfel spus, dacă eu sunt măsura tuturor lucrurilor,
trimit la o simplistă interpretare a vorbelor lui Protagoras), atunci
comunitatea în care trăiesc, care nici nu se mai poate numi o comunitate
(pentru că asta ar presupune comunicare de dragul comunicării, cel puțin într-o
minimă măsură), este ceva care servește exclusiv ca mijloc pentru atingerea
unor scopuri pe care eu le stabilesc (deși aici i se poate reproșa lui Taylor
că acordă o mult prea mare importanță capacității indivizilor, în sensul în
care oamenii doar au impresia că idealurile lor personale sunt ale lor,
majoritatea celor care îmbrățișează sensul aiurit al autenticității se
încadrează în categoria Foucault mai degrabă, adică sunt doar niște produși ai
puterii care le-a livrat un anume discurs; dar asta e altă discuție).
Alteritatea este doar un instrument. E o oglindă oarbă, de pe care pot doar să
mănânc. Singura reflexie în cazul acesta e doar imaginea mea de pe propriul iris,
nici măcar imaginea din apa lacului în care privesc. Efectul imediat este
atomizarea socială. Metafora nici nu este o metaforă neapărat, dar imaginea e
foarte bună – oamenii devin ca niște atomi care nu se pot uni în molecule.
Antropocentrismul radical
presupune anularea autorității pe care o are comunitatea, Dumnezeu sau istoria (tradiții
etc.) la nivelul sistemului axiologic. Presupune anularea influenței.
Presupune, în cazul ultim, anularea totală a alterității. Oamenii rămân doar cu
iluzia faptului că s-au ales pe ei înșiși așa cum trebuie, conform standardelor
lor de autocreație. Scenariul pare destul de sumbru. Mai ales în contextul în
care comunicarea din ziua de astăzi permite un paradox – formarea unor
comunități autiste de autocreați care promovează autocreația, propunând totuși
niște termeni comuni de discuție (de aici și lutul din care construiește Taylor
plosca pentru călătoria prin deșertul inautenticității actuale), care sunt un
fel de kitsch generalizat la nivelul valorilor. Mai adaugă Taylor faptul că „societatea
noastră tehnocratică și birocratică acordă tot mai multă importanță rațiunii instrumentale.
Acest lucru nu poate decât să fortifice atomismul, pentru că ne induce să ne
vedem comunitățile, ca multe altele, dintr-o perspectivă instrumentală. Dar
generează, de asemenea, antropocentrism.”. Altfel spus, nu doar că la nivel
micro sunt propagate antropocentrismul și individualismul și rațiunea
instrumentală, ci este vorba despre un cerc vicios, întrucât societatea
tehnocratică (deci „anti-politikă” în sens arendtian) și birocratică
(anti-dialog) în care trăim favorizează elementele dăunătoare menționate mai
sus. În absența unor schimbări la nivelul asimilării unei „autentice culturi a
autenticității”, lucrurile nu pot să meargă decât din rău în mai rău.
Alunecarea absolută în subiectivism ar putea arăta ca o societate distopică
formată din indivizi care nu au nimic altceva de făcut decât să se supună puterii. Cum? Nu pare
contradictoriu? Autocreații să se supună?! Da, întrucât având iluzia puterii de
autocreație, lor le poate fi livrat un discurs al autocreației cât mai
favorabil sistemului. Cum câștigă puterea? Simplu, cel puțin dintr-o
perspectivă: din moment ce discursul a fost livrat corect, cine mai poate pune
la îndoială bagajul valoric și afectiv livrat dacă individul are impresia că el
este singurul în măsură să evalueze? Nimeni. Șah mat.
Acum, pentru
problematizare… soluția lui Taylor la acest scenariu sumbru este implicarea
politică a cetățenilor pentru o democrație adevărată pe fondul unor orizonturi
comune de valori. Sună foarte bine, dar pare foarte greu de implementat,
întrucât democrația funcționează cu aceeași oameni care sunt gata oricând să
renunțe la comunitate pentru promisiunea autocreației. Cred, prin urmare, că o
soluția care se bazează pe indivizi, pe colectiv, pe populații este, eufemistic
vorbind, cel puțin inocentă. Probabil că soluția ar trebui să urmeze strategia
propagării răului. Poate că singurele arme împotriva inautenticității sunt
tocmai armele pe care le folosește sistemul care vrea să genereze autocreați
individualiști radical antropocentrici (e un pleonasm intenționat). Voi da un
exemplu: să presupunem că o comunitate de oameni care dețin atât know-how-ul,
cât și know-that-ul autenticității vor să producă o schimbare de proporții în
tensiunea dintre autenticitate și inautenticitate. Vor fi eficienți dacă se vor
adresa maselor în termenii în care se prezintă îndeobște discursul despre
autenticitate, ca un discurs cu obiect volatil (autenticitatea nu poate fi
găsită și păstrată, ci trebuie mereu căutată)? Sau vor fi mai eficienți dacă se
vor folosi de TikTok și de alte platforme, vorbind pe înțelesul tuturor și, la
limită, manipulând spre o direcție mai dezirabilă masele, astfel încât să
stimuleze o mică parte din ființele lor să chestioneze mediul înconjurător și
sistemul de valori după care funcționează? Ceea ce vreau să spun este că o
soluție care mi se pare mult mai fezabilă este cea a bunei politici. Schimbarea
de proporții, schimbarea profundă a proporțiilor raportului dintre
autenticitate și falsă autenticitate, nu cred că se face în primul rând prin
efortul fiecărui individ, ci prin politici publice, printr-o politică menită să
genereze căutarea autenticității… adică o politică atât de bună încât să motiveze oamenii în
ultimă instanță să urmărească ceva ce scapă imediatului, nevoii, securității,
ceva ce se proiectează și rămâne mereu o virtualitate.
Deși soluția lui Taylor nu
apare în fragment, mi s-a părut interesant să problematizăm puțin aici. De
asemenea, anunțând și încheierea, vreau să adaug încă două aspecte: în primul
rând, antropocentrismul radical și rațiunea instrumentală care generează
atomism social poate că se prăbușesc sub propria lor greutate într-un discurs
filosofic, după cum arată și Taylor în cursul lucrării. Dar ele nu se prăbușesc
în mințile agenților care căută un cămin din ce în ce mai călduț. În al doilea
rând, Taylor propune faptul că „our technocratic,
bureaucratic society gives more and more importance to instrumental reason”, ceea ce din nou mi se pare inocent. Pentru că
societatea nu acordă din ce în ce mai multă importanță rațiunii instrumentale,
ci funcționează din ce în ce mai
mult, până la exclusivitate, conform rațiunii instrumentale. Nu este o problemă
de atenție, ci o problemă de funcționalitate, întrucât indivizii care nu
acționează conform rațiunii instrumentale au, în genere, 2 variante de viață –
excluderea totală sau în micro-comunități și/sau sărăcia sau antreprenoriatul
de succes non-exploatativ, dar acesta din urmă este o raritate. Altfel, pentru
a putea să te situezi undeva la mijloc, trebuie să te supui rațiunii
instrumentale, pentru că ea livrează termenii discursului.
Pentru a încheia în
manieră tayloriană, stropind cu nădejde, adaug doar următorul lucru: nu este
nici pe departe imposibil ca lideri de seamă și de valoare să se unească pentru
a pune în mișcare, sub steagurile orizonturilor comune de valori, oameni care
se alienaseră în capitalismul instrumentalist. Este extrem de dificil, pentru
că este vorba și despre politică și despre educație și despre administrație
locală și despre multe alte domenii care ar trebui să funcționeze convergent
spre un ideal just de autenticitate, dar… „sed
omnia praeclara tam difficilia quam rara sunt”.
Comentariu Foucault
Fragment 1:
„Or, mărturisirea este un ritual discursiv în care subiectul care vorbește
coincide cu subiectul enunțării; este, de asemenea, un ritual care are loc în
interiorul unui raport de putere, deoarece nu mărturisim fără prezența, măcar
virtuală, a unui partener care nu este pur și simplu un interlocutor, ci o
instanță care reclamă mărturisirea, o impune, o apreciază și se amestecă pentru
a judeca, a pedepsi, a ierta, a consola, a împăca; un ritual în care adevărul
își arată autenticitatea datorită obstacolului și a rezistențelor pe care
trebuie să le învingă spre a se exprima; un ritual, în sfârșit, în care simpla
enunțare, indiferent de consecințele sale externe, are efectul de a produce în
cel care mărturisește transformări intrinseci; îl disculpă, îl răscumpără, îl
scapă de povara greșelilor sale, îl eliberează, îi promite mântuirea.”
Michel Foucault,
Istoria Sexualității, Vol. I, București: Univers,
2004, p. 61
Pasajul de mai sus din
Volumul I din „Istoria Sexualității” de Foucault reprezintă o alegere
strategică pentru un comentariu, întrucât acesta conține conceptul central al
volumului, i.e. conceptul de
mărturisire (confesiune) și alte concepte cheie pentru lucrare, precum cel de
subiect (care la Foucault are două sensuri, acela de subiect ca agent și acela
de subiect ca supus; de la sujet din
franceză), cel de putere (puterea se află la Foucault într-un cuplu inseparabil
cu ceea ce numim generic cunoaștere;
este vorba de perechea savoir-pouvoir, care formează în cele
din urmă o triadă la Foucault, întrucât acestor două concepte li se alătură
subiectul, astfel că vorbim în genere despre savoir-pouvoir-sujet) și cel de ritual (care poate fi asociat cu
domeniul produselor și determinațiilor culturale, atunci când vorbim despre
cele două sfere: natură vs cultură; întrucât ritualul este un
construct social, este ceva ce se întâmplă îndeobște în cadrul unei relații
dintre 2 sau mai multe persoane). Pasajul citat expune, la limită, ideea
centrală a întregii lucrări (din motivul acesta l-am și ales), anume că în lume
există doar relații de putere (nu există exterioritate la putere), care sunt de
multe ori camuflate (puterea este, de altfel, cea mai eficientă atunci când nu
este fățișă, ci ascunsă, subtilă), care au ca scop declarat cunoașterea ce se
obține prin intermediul mărturisirii, aceasta din urmă poate lua numeroase
forme, dar are o specificitate – ea a devenit o rutină și, chiar mai mult, o
necesitate ritualică, care produce efecte transformatoare la nivelul
individului care se mărturisește; prin folosirea reflexivă am în vedere tocmai
puterea actului mărturisirii, care pătrunde până la cele mai profunde structuri
individul, transformându-l nu doar la nivelul exterior, i.e. la nivelul comportamentelor, ci și la nivel interior (de fapt
aici e Foucault genial), întrucât celui care se mărturisește îi sunt livrate
finalmente dorințele și motivațiile, gândurile și discursurilor, astfel că în
cadrul actului mărturisirii este produsă continuu o nouă ființă, iar aceasta
este produsă mereu în termenii puterii, așa cum dorește puterea.
Acum, să aruncăm o privire
asupra fiecărui rând de text, având în minte butada lui Foucault – „L’homme, en
Occident, est devenu une bête d’aveu” („Omul, în Occident, a devenit un animal
mărturisitor”) – care ne trimite tocmai la dimensiunea ritualului discursiv în
cadrul căruia cel care mărturisește, în fapt se mărturisește, și mărturisindu-se produce cunoaștere și se
subiectivează în ambele sensuri – devine „supusul” în raportul de putere și
devine subiect în termenii pe care îi livrează puterea. Încă din început – „mărturisirea
este un ritual discursiv în care subiectul care vorbește coincide cu subiectul
enunțării” – ni se spune că mărturisirea, care s-a înrădăcinat în ființa umană
până la punctul în care a ajuns un ritual (dimensiunea ritualică sugerează
totodată că mărturisirea în forma ei contemporană este ceva care ajunge până la
structurile noastre intime/profunde, aidoma ritualurilor religioase; și acest
lucru se observă în cursul lucrării, întrucât atunci când omul se mărturisește
cu privire la sexualitate, care este un produs cultural, ea neexistând ca atare
în natură, el mărturisește ceva cu privire la „esența sa”, la ceva prin
excelență al lui, intim), are forma unui discurs în care agentul mărturisitor
și subiectul mărturisirii sunt unul și același. Cu alte cuvinte, omul nu
mărturisește cu privire la ceva exterior lui, ci mereu cu privire la el însuși.
Sigur, putem spune că oamenii mărturisesc și cu privire la alți oameni sau
fapte din lume, dar această obiecție poate fi evitată de Foucault în două
feluri: în primul rând prin respingere, întrucât se abate de la sensul dat de
F. mărturisirii și, în al doilea rând, prin faptul că orice narațiune, orice
discurs pe care îl oferim ne conține într-o mai mică sau mai mare măsură,
contaminăm inevitabil ceea ce în mod ideal am numi „un discurs obiectiv” cu
subiectivitatea noastră și astfel suntem oricum prinși în raportul de putere.
Mai departe, „este, de asemenea, un ritual care are loc în interiorul unui
raport de putere, deoarece nu mărturisim fără prezența, măcar virtuală, a unui
partener care nu este pur și simplu un interlocutor, ci o instanță care reclamă
mărturisirea, o impune, o apreciază și se amestecă pentru a judeca, a pedepsi,
a ierta, a consola, a împăca” – ce face F. aici? Își reenunță în stil
franțuzesc[1]
una dintre teze, anume cea potrivit căreia există un raport inevitabil de
putere în cadrul mărturisirii, iar acesta se stabilește între cel care se
mărturisește și cel care, ascultând mărturisirea, nu poate rămâne pur și simplu
precum un obiect, ci devine o instanță împuternicită de cunoașterea pe care o dobândește
asupra celui care se mărturisește și de poziția pe care acesta o ia (în sensul
în care își supune interioritatea unei instanțe din exterior, deci e vorba de supunere
în „dialectica” foucauldiană). Urmează întărirea, întrucât F. susține că acest
raport de putere presupune implicarea activă a celui care ascultă, acesta din
urmă amestecându-se în discursul celui care se mărturisește cu propriul discurs
(care poate fi de încurajare, de dojană, de pedepsire etc.), deci îi livrează
celui ce se supune termenii în care acesta să își definească ființa. Raportul
de putere de aici produce ființa,
cum spuneam. Este implicată și ideea că puterea vrea putere și prin urmare cere
putere. Cât mai simplu spus, cel căruia mă mărturisesc vrea să știe mai mult,
iar acest lucru se observă atunci când sunt puse întrebări. Întrebarea este
semnul voinței puterii de putere.
Lucrurile devin din ce în
ce mai interesante – „un ritual în care adevărul își arată autenticitatea
datorită obstacolului și a rezistențelor pe care trebuie să le învingă spre a
se exprima”: în numele adevărului merită să fie luptată orice bătălie. Adevărul
din noi vrea să iasă la lumină și de aici nevoia de a ne mărturisi. Noi vrem să
ieșim la lumină, de fapt, și ieșim mereu într-un raport de putere ca subiecți
supuși. E interesantă imaginea care seamănă cumva cu mersul Spiritului lui
Hegel prin istorie – Adevărul ca o acumulare primordială a interiorității
noastre (la limită inexistente, întrucât „esența” e un produs al exteriorului) care
își ia determinațiile necesare tocmai din stânjenelile individului, din rușine,
din nodul în gât, din transpirația de pe mâini, din dificultatea de spune
lucrurilor pe nume, din sentimentul de vină etc. Fără acestea Adevărul care se
vrea mărturisit, i.e. care vrea să se
încarneze în discurs, nu ar avea suflu vital. Valoare actului mărturisirii e
dată, în parte, de travaliul exprimării adevărului, asemănător travaliului nașterii
copilului – copilul trebuie să se nască, din moment ce travaliul a început,
chiar dacă se va naște mort, el trebuie să se nască.
În sfârșit, „un ritual […]
în care simpla enunțare, indiferent de consecințele sale externe, are efectul
de a produce în cel care mărturisește transformări intrinseci; îl disculpă, îl
răscumpără, îl scapă de povara greșelilor sale, îl eliberează, îi promite
mântuirea.” – cazul spovedaniei este mai evident: credinciosul se confesează
preotului, acesta din urmă punând cât mai multe întrebări, pentru a afla cât
mai multe, cât mai în detaliu, astfel propagând dominația sa asupra celui ce se
spovedește în cadrul raportului de putere. Ce face spovedania? Modifică, prin
judecățile, evaluările și sfaturile și chiar canoanele pe care le presupune,
structura internă a individului, i.e. dorințele și înclinațiile sale, deci îl
transformă. La final, precum un câine care s-a supus dresajului primește o
recompensă pentru obediență, la fel și cel care se mărturisește se simte
eliberat de adevărul care îl apăsa. În schimbul supunerii, omului îi este
oferită șansa la mântuire, purificarea spiritului etc. Similar este și în cazul
mărturisirii în fața prietenilor – individul se simte eliberat după ce a
împărtășit ceea „avea pe suflet”. Dar dând ceea ce avea pe suflet, a rupt o
bucată din sufletul lui, iar aceasta se așează ca o nestemată pe sceptrul
invizibil al celui ce ascultă. Cazul cel mai banal este cel în care partenerul
de viață, căruia i te-ai mărturisit, într-un moment de furie, invoca secretul
tău împotriva ta, îngenunchindu-te. Interesant e că la F. îngenuncherea și
mărturisirea nu sunt într-o tensiune vizibilă, ci într-o curgere, un fel de
panta rei al imposibilității de a ieși din cadrul raporturilor de putere. Foucault
nu ne spune să nu ne mai confesăm, ci doar prezintă ceea ce se întâmplă în
cadrul mărturisirii.
Pentru problematizare (un
caz de filosofie „aplicată”, ceva simplu, ca pentru un student aspirant la
înțelepciune), aș vrea să arunc o privire la cazul psihoterapiei, care este
ceva mai problematic din punctul meu de vedere, pentru că el se deosebește de
spovedanie prin faptul că nu livrează o recompensă eternă și prin faptul că
terapeutul nu este un instrument al divinității, ci un agent cât se poate de
pământean. Și se deosebește și de prieteni, întrucât terapeutul este un
specialist pe care îl plătești pentru a îți asculta mărturisirea. Mi se pare
interesant acest caz pentru că puterea este aici în mod egal și fățișă
(clientul știe că relația de încredere e fundamentală și el vine tocmai pentru
a se mărturisi) și ascunsă (clientul nu știe exact care e rostul mărturisirii
și al întrebărilor, dar se lasă ghidat). În plus, ideea din terapie este că nu
terapeutul, ci însuși pacientul se eliberează de greutățile sale. Iar
terapeutul nu are voie să facă judecăți sau să dea sfaturi, el poate doar să
pună întrebări (în teorie cel puțin). Terapeutul nu e un coach și nu ar trebui
să fie nici o voce interioară, ci, la limită, un factor declanșator, un
catalizator pentru vocea interioară. Ceea ce vreau să sugerez este că nu cred
că este foarte clar dacă „dialectica” lui Foucault reușește să acopere total
cazul psihoterapiei, întrucât actul terapeutic realizat corect conține un
paradox al puterii – instanța căreia i se mărturisește individul, într-o
situație de manual, nu promite nimic, nu dă sfaturi, nu pune întrebări de
dragul de a afla detalii, ci doar întrebări care au scopul de a declanșa
anumite situații afective sau cognitive în individ. Firește, un adept adevărat
al lui Foucault ar spune că inclusiv întrebările care se pun sunt de fapt un
discurs camuflat, pentru că terapeutul livrează soluția în cel mai camuflat mod
posibil, el fiind de fapt exponentul cel mai interesant al puterii, care face
puterea să fie un automaton, el fiind cel care înțelege cumva sau cel puțin
intuiește că puterea nu este ceva ce poți avea, ci ceva ce îți curge printre
degete, iar această cunoaștere este în sine dătătoare de putere. Întrebările
terapeutului, analog tăcerii care livrează un discurs tocmai prin absența
expunerii unui discurs, sunt puterea în instanța ei de infiltrare, de
pătrundere prin crăpături, prin cât mai multe și mai diverse capilare, până la
originile fiecărui individ.
Dar, pe de altă parte,
dacă suntem doar pasionați de Foucault și încercăm să vedem lucrurile în afara
sistemului său de gândire, putem vedea atât în cazul terapiei, cât și în cazul
tăcerii (sihastrul care se supune ascultării tăcerii din partea starețului
pentru a nu face voia sa), niște situații mai deosebite, care merită, cred eu,
o atenție sporită și care constituie un teren fertil pentru scrieri
studențești.
[1]
Am văzut că francezii au tendința să
spună același lucru de mai multe ori în feluri diferite, ceea ce nu e deloc
rău, ba chiar e frumos în sens propriu – e un prilej să își etaleze talentul de
„mânuire” a limbii.
