Încât nici măcar eu nu aş fi fost în stare
Să destabilizez fiinţa mea.
Şi totuşi am fost destabilizat de
Periatul pe dinți.
Da, periatul pe dinți e un proces extrem de
Periculos
Pentru orice minte filosofică.
Trebuie să ai grijă să nu-ți fugă
Mintea în analiză.
Și trebuie să ai și mai mare grijă
Să nu-ți alunece mintea
În auto-analiză.
Eu m-am încurcat în sarcinile pe care
Le aveam de făcut în ziua respectivă
Și, lovit fiind și de profunda solitudine
Imposibil de disipat,
Am alunecat din mine.
Mi s-a părut că într-un moment
Am traversat două mii de ierni
Și un miliard de căderi
De frunze uscate.
Important e că am căzut din mine.
Sună ciudat, dar chiar asta mi s-a
Întâmplat; nu am schizofrenie.
M-am găsit, sau o parte din mine
S-a găsit,
În afara mea, observându-mă pe mine.
Parcă eram doi eu
Și o conștiință confuză care nu știa
În care să intre,
Dar care voia neapărat să nu mai stea
Descoperită în lume.
În fine, nu îmi amintesc prea multe
Pentru că mi se făcuse,
Sau ni se făcuse
(Mai putin eului care se spăla
Liniștit și mecanic
Pe dinți)
Foarte frică.
Cert e că acel eu care era calm,
Concentrat,
Ancorat în realitatea actului său,
Bine orientat,
Normal,
Sigur, veridic și aparent ireductibil,
Parcă avea niște sfori cusute în el,
Care duceau undeva departe în sus,
Dar și în jos.
Și parcă era mișcat de ceva sau cineva.
Nu înțelegem prea multe.
Nu vedem prea multe.
Ceva teribil, totuși, s-a întâmplat.
Viziunea a venit și s-a retras,
Precum zeul grec.
Am rămas singuri,
Foarte singuri
Și confuzi.
Și doar paginile cărților
Ne mai țin de cald,
Cu prețul creșterii riscului
De a aluneca iarăși și iarăși
În afara noastră,
Până când vom ajunge la un Răspuns,
La ceva-ul care trăgea sforile.
Dar, oare, se poate ajunge acolo?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Pentru orice fel de impresii, vă rog să respectați regulile decenței.