Dacă până acum oamenii îmi spuneam să mă duc la altă masă să vorbesc despre absurdul existenței (că nu aveau mărunt pentru considerațiile mele filosofice), acum cred că discuțiile despre finalul fără finalitate își au rostul mai mult decât niciodată. Sper că ați prins antiteza „rost-absurd”.
Cum spuneam: „viața nu are sens! Viața nu are scop! Viața e absurdă!”. Mi se spunea că sunt nebun. Că am ingerat prea multă literatură. Că am lipsă de ocupație. Că ar trebui să renunț la filosofie și la literatură și să mă apuc de ceva serios. Doar că acum, iată că majoritatea oamenilor sunt somați să se confrunte cu absurdul, cu lipsa de scopuri particulare. Nu mai merg la serviciu, sunt obligați să își petreacă ziua alături de familie, sunt amorsați către sedentarism fizic și mental. Sunt forțați deci să prindă absurdul de coarne, absurdul pe care l-au negat până acum, l-au privat de importanța-i covârșitoare. Și acum sunt pur și simplu șocați! Au „rămas interziși”, tetanizați, paralizați psihologic și ontologic. Iată un regres în ființă! Iată dovada că filosofia este o armă bună, o armă necesară, unica armă împotriva maladiilor spiritului (ar mai fi și religia, dar nu face obiectul acestor câteva rânduri).
Când omul este pus în fața propriei contradicții cu sine și cu lumea... el se confruntă cu nebunia. Devine transgresiv, traversează hotare de care habar nu avea și e confuz. Abătut. Depresiv. Tragic. E vai de existența lui! Dacă nu au vrut să se obișnuiască cu ideea... eu ce să le fac?! Atunci când omul nu mai are nimic de făcut, atunci când omul pierde contactul cu realitatea lui aparentă (vezi Platon, „Mitul Peșterii”), e aruncat într-un deșert al crizei autenticității, într-un ocean al incertitudinii, într-o prăpastie a frustrării și a panicii. Luați cu polonicul acum. Masca nu ne protejează în fața ratării noastre! Mănușa e inutilă atunci când trebuie în sfârșit să te apuci pe tine! Acum îți dai în sfârșit seama că ești fie coroziv, fie otrăvitor, fie veninos, fie... fie ce vrea fiecare să fie. Poți să fii cine vrei, cum vrei, atâta vreme cât te suporți. Și nu prea te poți suporta dacă nu te cunoști (pentru că habar nu ai pe cine trebuie să suporți). Până acum te puteai ascunde de propria persoană prin sarcini. Acum trebuie să te confrunți cu tine! Ești împins în tine însuți. Și, dacă nu ai antrenament, e foarte posibil ca inevitabila cădere să te dezaxeze, să te rănească, să te omoare sau cel puțin să te demoralizeze. Cine nu știe că absurdul e o rană deschisă din naștere care vine la pachet cu cangrenă are de suferit. Dacă știai, mai luai un antibiotic, mai dădeai cu o betacamusină, cu o nietzscherină. Așa... dacă nu știai treaba asta, rămâi fără apărare.
Succes! Ne vedem.
Cândva....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Pentru orice fel de impresii, vă rog să respectați regulile decenței.