Când casa nu-mi mai e casă,
Când acasă e atât de departe
Încât nu pot ajunge acolo
Nici cu gândul,
Nici cu imaginația...
Acasă e atât de departe
Încât nu pot ajunge acolo
Nici cu emoția, nici cu poezia.
Nici cu muzică, nici prin muzică...
În seara asta, ca în multe alte seri,
Nu arde focul în cămin,
Nici vinul fiert nu e vin fiert,
Ci băutură cu venin.
Atât de mult mi-am dorit să fiu
Singur.
Să nu mă atingă nimic,
Să nu rănesc pe nimeni,
Să nu mă rănească nimeni,
Dar iată-mă acum
Mânjit de propriile-mi aspirații,
Înecându-mă în ele,
Măzgălindu-mă din umbrele a ceea
Ce trebuia să fiu
Sau din ceea ce era bine să fiu
Sau din ceea ce puteam
Pur și simplu
Să fiu.
De ce ești atât de departe, Acasă?
Atât de departe...
Încât nu te pot ajunge
Nici cu piciorul,
Nici cu mintea,
Nici cu imaginația,
Nici cu emoția,
Nici cu poezia?
Nu pot, pur și simplu nu pot
Să accept că eu nu am
O Acasă.
Chiar dacă asta mi-e soarta
Implacabilă.
Nu o pot accepta.
Și cumva știu că nu pot
Să schimb nimic din ceea ce sunt
Și nici din ceea ce voi deveni.
Și toată această apăsare,
Această menghină a realității
Îmi strânge sufletul fragil
Între două plăci triste
De oțel
Invincibil.
Și sufletul meu atât de tare strigă
Încât nu-l aude nimeni.
Da, da,
Când sufletul meu strigă cel mai tare
Nu-l poate auzi nimeni.
Doar eu.
Doar eu.
Doar eu și cu mine.
Nimeni altcineva nu îl aude.
E ca un copil.
Și restul de „Eu”
Îl ține în brațe
Și nu știe ce să îi facă.
Ar vrea să-l ajute, dar nu poate,
Nu știe cum,
Nu-l înțelege.
Doar îl simte.
Și în rest...
Bach și neputință
Și măzgâliturile virtualităților
Pe toți pereții
Ființei mele...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Pentru orice fel de impresii, vă rog să respectați regulile decenței.