Dă-mi mâna ta
Ca să mă pot prinde
De mâna Lui;
Să calc peste moarte
Fără să o ating,
Fără să mă picur
Vreun strop
În ea.
Dă-mi mâna ta
Ca să nu mai tremur
De frică,
Să scap de frica de
Trecere.
Trecerea e atât de departe
În ora verde jad.
Mai e mult până ce va veni
Toamna...
Dă-mi mâna ta
Ca sa mă prind
De mâna Lui,
Să nu-i mai dau drumul
Niciodată,
Ca să nu mă mai tem
De ceasul
Căderii frunzelor.
***
Dă-mi brațele tale...
Ba nu!
Dă-mi îmbrățișarea ta
Ca să pot să mă rog
Cu lacrimi care
Șterg boala,
Care spală suferința,
Care liniștesc mintea
Și organele atente la ele
Însele...
Dă-mi iubirea ta
Și plinătatea înțelegerii
Ca să pot să cred...
***
Credința e singura cale
Către Adevăr
Care poate fi parcursă
Într-o viață de om.
Dar ca să crezi,
Nu ca un bezmetic
Și nici ca un prost,
Trebuie să fii deja fericit.
Căci fericirea nu e răsplata
Virtuții,
Ci virtutea însăși.
Așa că dă-mi iubirea ta
Hrănitoare
Și voi putea nădăjdui
La credință.
***
(Și tu... tu te vei mântui...
Salvându-mă de mine însumi
Prin jertfa iubirii
Ce mi-L va picura pe
Dumnezeu
În suflet)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Pentru orice fel de impresii, vă rog să respectați regulile decenței.