Ca două oglinzi
Între ele - o lumânare.
Lumina se reflecta
Ad infinitum.
Era atât de luminos
Încât până și Dumnezeu
Era gelos pe lumina noastră.
Ca orice combustibil,
Ceara s-a terminat
La un moment dat.
Noi doi - oglinzi,
Deci din siliciu,
Nu din ceară...
Dureros! Agonie!
Blestem al naturii!
După ce s-a terminat
Lumânarea
Am început să reflectăm
La infinit
Întunericul.
Cel mai aneantizant
Întuneric posibil.
Reflectăm atâta întuneric
Încât Dumnezeu s-a baricadat
În paradis
De frică...
***
O scânteie ne-ar trebui
Să ni se aprindă
Ramele.
Și ce frumos
Am arde
Noi doi,
Reflectând
Fotonii
Dizolvării noastre
În universal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Pentru orice fel de impresii, vă rog să respectați regulile decenței.