Elucubrație 121 - E crucea mea

E crucea mea,

E crucea mea

Să mă port pe mine însumi 

Pe suflet,

Ca pe-un palton 

Matlasat

În mijlocul unei veri

Deșertice...

Așa îmi sunt de

Potrivnic.

E crucea mea,

E crucea mea

Să nu dorm nopțile,

Să cercetez în întuneric 

Fiecare centimetru de cearșaf,

Fiecare fir de ață, 

Fiecare scamă insignifiantă.

Așa îmi spune mama...

Ea crede că 

Neodihna

E în natura

Celor ce simt

Mai mult.

Așa mă îmbărbătează, 

Ca să nu mai tremur de teama

Neantului. 

Teama nu se stinge,

Nu se estompează deloc,

Ci persistă tainică,

Dar dragostea o lămurește 

Într-un chip și mai tainic.

O lămurește sufletului

Care nu vorbește limba

Minții. 

Altfel cum aș putea să mă 

Liniștesc?!

E crucea mea,

E crucea mea

Să mă cuprindă din senin

Hăul.

Abisul urcă,

Se escaladează pe sine 

Pe măsura căderii tale.

De fiecare dată când mă 

Ademenește 

Mă opun, desigur, dar

Ceva mă trage acolo, 

Ca atunci când te uiți peste

Balustradă, 

În jos...

Ceva te trage.

Ceva te atrage...

Dar te ține mâna curentă. 

Eu nu mai am nici măcar 

Nuiele împletite la hău.

Nici măcar vreun semn cu

"Nu te lăsa înghițit".

Nu.

E crucea mea,

E crucea mea să rezist

Voinței hăului de a mă stăpâni.

Trebuie să stau deasupra, 

Trebuie să învăț 

Să-mi țin echilibrul pe

Buza abisului.

Trebuie, Doamne! Trebuie!

E crucea mea!

E crucea mea!

E crucea mea să le ridic altora

Balustrade

Și garduri și ziduri

Dacă e nevoie;

Semne și semnale,

Tot ce pot eu să fac

Să nu-i las

Să-și piardă echilibrul

Și să alunece în ei înșiși.