Dacă Tristețea ar avea
Voce,
Mi-ar striga numele,
Din fundul pădurii,
Din adâncul mării,
Din piscul munților,
Din intestinele orașului,
De oriunde...
Ea m-ar striga,
Ba nervoasă,
Ba amărâtă de singurătate,
Ba îmbătată de iluzii.
Ea nu mă abandonează
Niciodată.
Ea nu e ca tatăl care te
Uită,
Nu e ca muza care nu te mai
Iubește,
Nu e ca îngerul care nu te mai acoperă,
Nu e ca fericirea care te amăgește,
Nu...
Ea e ca o mamă bună,
Gata să mă nască de fiecare dată,
Nu mă lasă să îmi înfig degetele
În nicio iluzie de euforie -
"Nu, nu te las să te curentezi" - îmi spune,
"O dată e de-ajuns să te bucuri cu adevărat
Ca după să tânjești toată viața
După fericire și liniște!".
Săraca Tristețe, săracă
Această mamă naivă.
Ea nu știe că eu deja mi-am pierdut puritatea
Când am ales, eu, fulgul de nea,
Să mă cobor din noru-mi nemuritor
Ca să văd cum se trăiește.
Când am devenit Eu
M-am prins în jocul morții.
Trebuia să rămân nimic.
Măcar am această mamă bună,
Care nu ezită să mă resusciteze cu lacrimi
După orice râset prea pericolos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Pentru orice fel de impresii, vă rog să respectați regulile decenței.