Comentariu Foucault
Fragment 1:
„Or, mărturisirea este un ritual discursiv în care subiectul care vorbește
coincide cu subiectul enunțării; este, de asemenea, un ritual care are loc în
interiorul unui raport de putere, deoarece nu mărturisim fără prezența, măcar
virtuală, a unui partener care nu este pur și simplu un interlocutor, ci o
instanță care reclamă mărturisirea, o impune, o apreciază și se amestecă pentru
a judeca, a pedepsi, a ierta, a consola, a împăca; un ritual în care adevărul
își arată autenticitatea datorită obstacolului și a rezistențelor pe care
trebuie să le învingă spre a se exprima; un ritual, în sfârșit, în care simpla
enunțare, indiferent de consecințele sale externe, are efectul de a produce în
cel care mărturisește transformări intrinseci; îl disculpă, îl răscumpără, îl
scapă de povara greșelilor sale, îl eliberează, îi promite mântuirea.”
Michel Foucault,
Istoria Sexualității, Vol. I, București: Univers,
2004, p. 61
Pasajul de mai sus din
Volumul I din „Istoria Sexualității” de Foucault reprezintă o alegere
strategică pentru un comentariu, întrucât acesta conține conceptul central al
volumului, i.e. conceptul de
mărturisire (confesiune) și alte concepte cheie pentru lucrare, precum cel de
subiect (care la Foucault are două sensuri, acela de subiect ca agent și acela
de subiect ca supus; de la sujet din
franceză), cel de putere (puterea se află la Foucault într-un cuplu inseparabil
cu ceea ce numim generic cunoaștere;
este vorba de perechea savoir-pouvoir, care formează în cele
din urmă o triadă la Foucault, întrucât acestor două concepte li se alătură
subiectul, astfel că vorbim în genere despre savoir-pouvoir-sujet) și cel de ritual (care poate fi asociat cu
domeniul produselor și determinațiilor culturale, atunci când vorbim despre
cele două sfere: natură vs cultură; întrucât ritualul este un
construct social, este ceva ce se întâmplă îndeobște în cadrul unei relații
dintre 2 sau mai multe persoane). Pasajul citat expune, la limită, ideea
centrală a întregii lucrări (din motivul acesta l-am și ales), anume că în lume
există doar relații de putere (nu există exterioritate la putere), care sunt de
multe ori camuflate (puterea este, de altfel, cea mai eficientă atunci când nu
este fățișă, ci ascunsă, subtilă), care au ca scop declarat cunoașterea ce se
obține prin intermediul mărturisirii, aceasta din urmă poate lua numeroase
forme, dar are o specificitate – ea a devenit o rutină și, chiar mai mult, o
necesitate ritualică, care produce efecte transformatoare la nivelul
individului care se mărturisește; prin folosirea reflexivă am în vedere tocmai
puterea actului mărturisirii, care pătrunde până la cele mai profunde structuri
individul, transformându-l nu doar la nivelul exterior, i.e. la nivelul comportamentelor, ci și la nivel interior (de fapt
aici e Foucault genial), întrucât celui care se mărturisește îi sunt livrate
finalmente dorințele și motivațiile, gândurile și discursurilor, astfel că în
cadrul actului mărturisirii este produsă continuu o nouă ființă, iar aceasta
este produsă mereu în termenii puterii, așa cum dorește puterea.
Acum, să aruncăm o privire
asupra fiecărui rând de text, având în minte butada lui Foucault – „L’homme, en
Occident, est devenu une bête d’aveu” („Omul, în Occident, a devenit un animal
mărturisitor”) – care ne trimite tocmai la dimensiunea ritualului discursiv în
cadrul căruia cel care mărturisește, în fapt se mărturisește, și mărturisindu-se produce cunoaștere și se
subiectivează în ambele sensuri – devine „supusul” în raportul de putere și
devine subiect în termenii pe care îi livrează puterea. Încă din început – „mărturisirea
este un ritual discursiv în care subiectul care vorbește coincide cu subiectul
enunțării” – ni se spune că mărturisirea, care s-a înrădăcinat în ființa umană
până la punctul în care a ajuns un ritual (dimensiunea ritualică sugerează
totodată că mărturisirea în forma ei contemporană este ceva care ajunge până la
structurile noastre intime/profunde, aidoma ritualurilor religioase; și acest
lucru se observă în cursul lucrării, întrucât atunci când omul se mărturisește
cu privire la sexualitate, care este un produs cultural, ea neexistând ca atare
în natură, el mărturisește ceva cu privire la „esența sa”, la ceva prin
excelență al lui, intim), are forma unui discurs în care agentul mărturisitor
și subiectul mărturisirii sunt unul și același. Cu alte cuvinte, omul nu
mărturisește cu privire la ceva exterior lui, ci mereu cu privire la el însuși.
Sigur, putem spune că oamenii mărturisesc și cu privire la alți oameni sau
fapte din lume, dar această obiecție poate fi evitată de Foucault în două
feluri: în primul rând prin respingere, întrucât se abate de la sensul dat de
F. mărturisirii și, în al doilea rând, prin faptul că orice narațiune, orice
discurs pe care îl oferim ne conține într-o mai mică sau mai mare măsură,
contaminăm inevitabil ceea ce în mod ideal am numi „un discurs obiectiv” cu
subiectivitatea noastră și astfel suntem oricum prinși în raportul de putere.
Mai departe, „este, de asemenea, un ritual care are loc în interiorul unui
raport de putere, deoarece nu mărturisim fără prezența, măcar virtuală, a unui
partener care nu este pur și simplu un interlocutor, ci o instanță care reclamă
mărturisirea, o impune, o apreciază și se amestecă pentru a judeca, a pedepsi,
a ierta, a consola, a împăca” – ce face F. aici? Își reenunță în stil
franțuzesc[1]
una dintre teze, anume cea potrivit căreia există un raport inevitabil de
putere în cadrul mărturisirii, iar acesta se stabilește între cel care se
mărturisește și cel care, ascultând mărturisirea, nu poate rămâne pur și simplu
precum un obiect, ci devine o instanță împuternicită de cunoașterea pe care o dobândește
asupra celui care se mărturisește și de poziția pe care acesta o ia (în sensul
în care își supune interioritatea unei instanțe din exterior, deci e vorba de supunere
în „dialectica” foucauldiană). Urmează întărirea, întrucât F. susține că acest
raport de putere presupune implicarea activă a celui care ascultă, acesta din
urmă amestecându-se în discursul celui care se mărturisește cu propriul discurs
(care poate fi de încurajare, de dojană, de pedepsire etc.), deci îi livrează
celui ce se supune termenii în care acesta să își definească ființa. Raportul
de putere de aici produce ființa,
cum spuneam. Este implicată și ideea că puterea vrea putere și prin urmare cere
putere. Cât mai simplu spus, cel căruia mă mărturisesc vrea să știe mai mult,
iar acest lucru se observă atunci când sunt puse întrebări. Întrebarea este
semnul voinței puterii de putere.
Lucrurile devin din ce în
ce mai interesante – „un ritual în care adevărul își arată autenticitatea
datorită obstacolului și a rezistențelor pe care trebuie să le învingă spre a
se exprima”: în numele adevărului merită să fie luptată orice bătălie. Adevărul
din noi vrea să iasă la lumină și de aici nevoia de a ne mărturisi. Noi vrem să
ieșim la lumină, de fapt, și ieșim mereu într-un raport de putere ca subiecți
supuși. E interesantă imaginea care seamănă cumva cu mersul Spiritului lui
Hegel prin istorie – Adevărul ca o acumulare primordială a interiorității
noastre (la limită inexistente, întrucât „esența” e un produs al exteriorului) care
își ia determinațiile necesare tocmai din stânjenelile individului, din rușine,
din nodul în gât, din transpirația de pe mâini, din dificultatea de spune
lucrurilor pe nume, din sentimentul de vină etc. Fără acestea Adevărul care se
vrea mărturisit, i.e. care vrea să se
încarneze în discurs, nu ar avea suflu vital. Valoare actului mărturisirii e
dată, în parte, de travaliul exprimării adevărului, asemănător travaliului nașterii
copilului – copilul trebuie să se nască, din moment ce travaliul a început,
chiar dacă se va naște mort, el trebuie să se nască.
În sfârșit, „un ritual […]
în care simpla enunțare, indiferent de consecințele sale externe, are efectul
de a produce în cel care mărturisește transformări intrinseci; îl disculpă, îl
răscumpără, îl scapă de povara greșelilor sale, îl eliberează, îi promite
mântuirea.” – cazul spovedaniei este mai evident: credinciosul se confesează
preotului, acesta din urmă punând cât mai multe întrebări, pentru a afla cât
mai multe, cât mai în detaliu, astfel propagând dominația sa asupra celui ce se
spovedește în cadrul raportului de putere. Ce face spovedania? Modifică, prin
judecățile, evaluările și sfaturile și chiar canoanele pe care le presupune,
structura internă a individului, i.e. dorințele și înclinațiile sale, deci îl
transformă. La final, precum un câine care s-a supus dresajului primește o
recompensă pentru obediență, la fel și cel care se mărturisește se simte
eliberat de adevărul care îl apăsa. În schimbul supunerii, omului îi este
oferită șansa la mântuire, purificarea spiritului etc. Similar este și în cazul
mărturisirii în fața prietenilor – individul se simte eliberat după ce a
împărtășit ceea „avea pe suflet”. Dar dând ceea ce avea pe suflet, a rupt o
bucată din sufletul lui, iar aceasta se așează ca o nestemată pe sceptrul
invizibil al celui ce ascultă. Cazul cel mai banal este cel în care partenerul
de viață, căruia i te-ai mărturisit, într-un moment de furie, invoca secretul
tău împotriva ta, îngenunchindu-te. Interesant e că la F. îngenuncherea și
mărturisirea nu sunt într-o tensiune vizibilă, ci într-o curgere, un fel de
panta rei al imposibilității de a ieși din cadrul raporturilor de putere. Foucault
nu ne spune să nu ne mai confesăm, ci doar prezintă ceea ce se întâmplă în
cadrul mărturisirii.
Pentru problematizare (un
caz de filosofie „aplicată”, ceva simplu, ca pentru un student aspirant la
înțelepciune), aș vrea să arunc o privire la cazul psihoterapiei, care este
ceva mai problematic din punctul meu de vedere, pentru că el se deosebește de
spovedanie prin faptul că nu livrează o recompensă eternă și prin faptul că
terapeutul nu este un instrument al divinității, ci un agent cât se poate de
pământean. Și se deosebește și de prieteni, întrucât terapeutul este un
specialist pe care îl plătești pentru a îți asculta mărturisirea. Mi se pare
interesant acest caz pentru că puterea este aici în mod egal și fățișă
(clientul știe că relația de încredere e fundamentală și el vine tocmai pentru
a se mărturisi) și ascunsă (clientul nu știe exact care e rostul mărturisirii
și al întrebărilor, dar se lasă ghidat). În plus, ideea din terapie este că nu
terapeutul, ci însuși pacientul se eliberează de greutățile sale. Iar
terapeutul nu are voie să facă judecăți sau să dea sfaturi, el poate doar să
pună întrebări (în teorie cel puțin). Terapeutul nu e un coach și nu ar trebui
să fie nici o voce interioară, ci, la limită, un factor declanșator, un
catalizator pentru vocea interioară. Ceea ce vreau să sugerez este că nu cred
că este foarte clar dacă „dialectica” lui Foucault reușește să acopere total
cazul psihoterapiei, întrucât actul terapeutic realizat corect conține un
paradox al puterii – instanța căreia i se mărturisește individul, într-o
situație de manual, nu promite nimic, nu dă sfaturi, nu pune întrebări de
dragul de a afla detalii, ci doar întrebări care au scopul de a declanșa
anumite situații afective sau cognitive în individ. Firește, un adept adevărat
al lui Foucault ar spune că inclusiv întrebările care se pun sunt de fapt un
discurs camuflat, pentru că terapeutul livrează soluția în cel mai camuflat mod
posibil, el fiind de fapt exponentul cel mai interesant al puterii, care face
puterea să fie un automaton, el fiind cel care înțelege cumva sau cel puțin
intuiește că puterea nu este ceva ce poți avea, ci ceva ce îți curge printre
degete, iar această cunoaștere este în sine dătătoare de putere. Întrebările
terapeutului, analog tăcerii care livrează un discurs tocmai prin absența
expunerii unui discurs, sunt puterea în instanța ei de infiltrare, de
pătrundere prin crăpături, prin cât mai multe și mai diverse capilare, până la
originile fiecărui individ.
Dar, pe de altă parte,
dacă suntem doar pasionați de Foucault și încercăm să vedem lucrurile în afara
sistemului său de gândire, putem vedea atât în cazul terapiei, cât și în cazul
tăcerii (sihastrul care se supune ascultării tăcerii din partea starețului
pentru a nu face voia sa), niște situații mai deosebite, care merită, cred eu,
o atenție sporită și care constituie un teren fertil pentru scrieri
studențești.
[1]
Am văzut că francezii au tendința să
spună același lucru de mai multe ori în feluri diferite, ceea ce nu e deloc
rău, ba chiar e frumos în sens propriu – e un prilej să își etaleze talentul de
„mânuire” a limbii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Pentru orice fel de impresii, vă rog să respectați regulile decenței.