O temă la Filosofie Contemporană - Charles Taylor, The Ethics of Authenticity

 

Comentariu 

Dincă Radu-Alexandru

Fragment 2:

„This kind of entrenchment process can help  explain the slide in the culture of authenticity. The self-centred forms are deviant, as we saw, in two respects. They tend to centre fulfilment on the individual, making his or her affiliations purely instrumental; they push, in other word, to a social atomism. And they tend to see fulfilment as just of the self, neglecting or delegitimating the demands that come from beyond our desires or aspirations, be they from history, tradition, society, nature, or God; they foster, in other words, a radical anthropocentrism. [...] In addition, our technocratic, bureaucratic society gives more and more importance to instrumental reason. This cannot but fortify atomism, because it induces us to see our communities, like so much else, in an instrumental perspective. But it also breeds anthropocentrism.”

Charles Taylor, The Ethics of Authenticity, Harvard University Press, 1991, pp. 58-59

Traducere: "Acest tip de proces de înrădăcinare poate ajuta la explicarea alunecării culturii autenticității. Formele egocentrice sunt deviante, așa cum am văzut, din două puncte de vedere. Ele tind să centreze împlinirea pe individ [să o pună în puterea sa], făcând din afilierile sale ceva pur instrumental; ele împing, cu alte cuvinte, spre un atomism social. Și tind să vadă împlinirea ca fiind doar a sinelui, neglijând sau delegitimând cerințele care vin de dincolo de dorințele sau aspirațiile noastre, fie că acestea provin din istorie, tradiție, societate, natură sau Dumnezeu; ele favorizează, cu alte cuvinte, un antropocentrism radical. [...] În plus, societatea noastră tehnocratică și birocratică acordă tot mai multă importanță rațiunii instrumentale. Acest lucru nu poate decât să fortifice atomismul, pentru că ne induce să ne vedem comunitățile, ca multe altele, dintr-o perspectivă instrumentală. Dar generează, de asemenea, antropocentrism."

            Acest pasaj din „Etica Autenticității” de Charles Taylor rezumă una dintre temele fundamentale prezente în această lucrare, anume problema alunecării în subiectivism pe fondul a două elemente (care sunt concepte cheie la Taylor): atomismul social, cauzat, în parte, de către rațiunea instrumentală, și antropocentrismul. Teza lui Taylor, după cum reiese și din acest pasaj, este că oamenii au în vedere un sens „pervertit” al autenticității, contaminat de individualism, de un simț exagerat al eficienței, i.e. de instrumentalism absolut (în sensul că se propagă până la relațiile umane). Taylor prezintă această situația actuală pentru a ne îndrepta atenția, la finalul lucrării, spre un schița unui sens al autenticității greu de implementat, cu ecouri aristotelice și arendtiene – autenticitatea nu exclusiv prin sine, ci prin celălalt, prin comunitatea în cadrul căreia există niște orizonturi de semnificație și niște orizonturi axiologice. Voi încerca să analizez pe scurt pasajul, iar apoi voi pune în evidență câteva aspecte care ar putea genera discuții.

            „Acest tip de proces de înrădăcinare poate ajuta la explicarea alunecării culturii autenticității. Formele egocentrice sunt deviante, așa cum am văzut, din două puncte de vedere. Ele tind să centreze împlinirea pe individ [să o pună în puterea sa], făcând din afilierile sale ceva pur instrumental; ele împing, cu alte cuvinte, spre un atomism social. Și tind să vadă împlinirea ca fiind doar a sinelui, neglijând sau delegitimând cerințele care vin de dincolo de dorințele sau aspirațiile noastre, fie că acestea provin din istorie, tradiție, societate, natură sau Dumnezeu; ele favorizează, cu alte cuvinte, un antropocentrism radical.” – Taylor vorbește aici despre formele egocentrice care duc la alunecarea culturii autenticității. Înainte de toate, e vorba despre o alunecare, adică despre ceva nedorit, ceva ce trimite la imaginea zăpezii care fuge de sub picioarele schiorului. Spre ce alunecă autenticitatea? Spre subiectivism, adică spre validarea a orice de către oricine, spre situația în care fiecare subiect este făcător de micro-universuri pe care le poate popula singur, comunitatea devenind în aparență realmente opțională, dacă nu ar fi nevoia de anumite produse și servicii care să susțină existența – oricum scopul ei este în această situație unul pur instrumental. Semenii mei nu există, în termenii lui Kant, ca niște scopuri în sine pentru mine, ci doar ca niște mijloace. Ceea ce pentru Taylor e foarte grav, întrucât acest gen de comportament conduce, spre exemplu, la „delăsarea politică” a agenților, i.e. colaps al adevăratei democrații, deci instalarea unor tiranii camuflate pe care nimeni sau prea puțini le vor combate.

            Revenim la formele egocentrice – împlinirea individului ține doar de individ și numai de el. Fiecare este propriul lui guru. Ironia își are rostul în măsura în care autovalidarea vine la pachet în mod inevitabil cu un soi de banalitate spirituală. În momentul în care individul își dă sieși legi fără a ști cum să își dea sieși legi, acesta poate cădea în ridicol pentru cineva care înțelege autenticitatea într-un sens taylorian (am în minte americanii care manifestă exuberanță pentru rochițele sau papucii blănoși care îi fac să se simtă „fulfilled and accomplished in life”). În orice caz, dacă nu e nevoie de alți oameni pentru a valida standardele mele de excelență și scopurile mele în viață și sistemul meu axiologic (altfel spus, dacă eu sunt măsura tuturor lucrurilor, trimit la o simplistă interpretare a vorbelor lui Protagoras), atunci comunitatea în care trăiesc, care nici nu se mai poate numi o comunitate (pentru că asta ar presupune comunicare de dragul comunicării, cel puțin într-o minimă măsură), este ceva care servește exclusiv ca mijloc pentru atingerea unor scopuri pe care eu le stabilesc (deși aici i se poate reproșa lui Taylor că acordă o mult prea mare importanță capacității indivizilor, în sensul în care oamenii doar au impresia că idealurile lor personale sunt ale lor, majoritatea celor care îmbrățișează sensul aiurit al autenticității se încadrează în categoria Foucault mai degrabă, adică sunt doar niște produși ai puterii care le-a livrat un anume discurs; dar asta e altă discuție). Alteritatea este doar un instrument. E o oglindă oarbă, de pe care pot doar să mănânc. Singura reflexie în cazul acesta e doar imaginea mea de pe propriul iris, nici măcar imaginea din apa lacului în care privesc. Efectul imediat este atomizarea socială. Metafora nici nu este o metaforă neapărat, dar imaginea e foarte bună – oamenii devin ca niște atomi care nu se pot uni în molecule.

            Antropocentrismul radical presupune anularea autorității pe care o are comunitatea, Dumnezeu sau istoria (tradiții etc.) la nivelul sistemului axiologic. Presupune anularea influenței. Presupune, în cazul ultim, anularea totală a alterității. Oamenii rămân doar cu iluzia faptului că s-au ales pe ei înșiși așa cum trebuie, conform standardelor lor de autocreație. Scenariul pare destul de sumbru. Mai ales în contextul în care comunicarea din ziua de astăzi permite un paradox – formarea unor comunități autiste de autocreați care promovează autocreația, propunând totuși niște termeni comuni de discuție (de aici și lutul din care construiește Taylor plosca pentru călătoria prin deșertul inautenticității actuale), care sunt un fel de kitsch generalizat la nivelul valorilor. Mai adaugă Taylor faptul că „societatea noastră tehnocratică și birocratică acordă tot mai multă importanță rațiunii instrumentale. Acest lucru nu poate decât să fortifice atomismul, pentru că ne induce să ne vedem comunitățile, ca multe altele, dintr-o perspectivă instrumentală. Dar generează, de asemenea, antropocentrism.”. Altfel spus, nu doar că la nivel micro sunt propagate antropocentrismul și individualismul și rațiunea instrumentală, ci este vorba despre un cerc vicios, întrucât societatea tehnocratică (deci „anti-politikă” în sens arendtian) și birocratică (anti-dialog) în care trăim favorizează elementele dăunătoare menționate mai sus. În absența unor schimbări la nivelul asimilării unei „autentice culturi a autenticității”, lucrurile nu pot să meargă decât din rău în mai rău. Alunecarea absolută în subiectivism ar putea arăta ca o societate distopică formată din indivizi care nu au nimic altceva de făcut  decât să se supună puterii. Cum? Nu pare contradictoriu? Autocreații să se supună?! Da, întrucât având iluzia puterii de autocreație, lor le poate fi livrat un discurs al autocreației cât mai favorabil sistemului. Cum câștigă puterea? Simplu, cel puțin dintr-o perspectivă: din moment ce discursul a fost livrat corect, cine mai poate pune la îndoială bagajul valoric și afectiv livrat dacă individul are impresia că el este singurul în măsură să evalueze? Nimeni. Șah mat.

            Acum, pentru problematizare… soluția lui Taylor la acest scenariu sumbru este implicarea politică a cetățenilor pentru o democrație adevărată pe fondul unor orizonturi comune de valori. Sună foarte bine, dar pare foarte greu de implementat, întrucât democrația funcționează cu aceeași oameni care sunt gata oricând să renunțe la comunitate pentru promisiunea autocreației. Cred, prin urmare, că o soluția care se bazează pe indivizi, pe colectiv, pe populații este, eufemistic vorbind, cel puțin inocentă. Probabil că soluția ar trebui să urmeze strategia propagării răului. Poate că singurele arme împotriva inautenticității sunt tocmai armele pe care le folosește sistemul care vrea să genereze autocreați individualiști radical antropocentrici (e un pleonasm intenționat). Voi da un exemplu: să presupunem că o comunitate de oameni care dețin atât know-how-ul, cât și know-that-ul autenticității vor să producă o schimbare de proporții în tensiunea dintre autenticitate și inautenticitate. Vor fi eficienți dacă se vor adresa maselor în termenii în care se prezintă îndeobște discursul despre autenticitate, ca un discurs cu obiect volatil (autenticitatea nu poate fi găsită și păstrată, ci trebuie mereu căutată)? Sau vor fi mai eficienți dacă se vor folosi de TikTok și de alte platforme, vorbind pe înțelesul tuturor și, la limită, manipulând spre o direcție mai dezirabilă masele, astfel încât să stimuleze o mică parte din ființele lor să chestioneze mediul înconjurător și sistemul de valori după care funcționează? Ceea ce vreau să spun este că o soluție care mi se pare mult mai fezabilă este cea a bunei politici. Schimbarea de proporții, schimbarea profundă a proporțiilor raportului dintre autenticitate și falsă autenticitate, nu cred că se face în primul rând prin efortul fiecărui individ, ci prin politici publice, printr-o politică menită să genereze căutarea autenticității… adică o politică  atât de bună încât să motiveze oamenii în ultimă instanță să urmărească ceva ce scapă imediatului, nevoii, securității, ceva ce se proiectează și rămâne mereu o virtualitate.

            Deși soluția lui Taylor nu apare în fragment, mi s-a părut interesant să problematizăm puțin aici. De asemenea, anunțând și încheierea, vreau să adaug încă două aspecte: în primul rând, antropocentrismul radical și rațiunea instrumentală care generează atomism social poate că se prăbușesc sub propria lor greutate într-un discurs filosofic, după cum arată și Taylor în cursul lucrării. Dar ele nu se prăbușesc în mințile agenților care căută un cămin din ce în ce mai călduț. În al doilea rând, Taylor propune faptul că „our technocratic, bureaucratic society gives more and more importance to instrumental reason”, ceea ce din nou mi se pare inocent. Pentru că societatea nu acordă din ce în ce mai multă importanță rațiunii instrumentale, ci funcționează din ce în ce mai mult, până la exclusivitate, conform rațiunii instrumentale. Nu este o problemă de atenție, ci o problemă de funcționalitate, întrucât indivizii care nu acționează conform rațiunii instrumentale au, în genere, 2 variante de viață – excluderea totală sau în micro-comunități și/sau sărăcia sau antreprenoriatul de succes non-exploatativ, dar acesta din urmă este o raritate. Altfel, pentru a putea să te situezi undeva la mijloc, trebuie să te supui rațiunii instrumentale, pentru că ea livrează termenii discursului.

            Pentru a încheia în manieră tayloriană, stropind cu nădejde, adaug doar următorul lucru: nu este nici pe departe imposibil ca lideri de seamă și de valoare să se unească pentru a pune în mișcare, sub steagurile orizonturilor comune de valori, oameni care se alienaseră în capitalismul instrumentalist. Este extrem de dificil, pentru că este vorba și despre politică și despre educație și despre administrație locală și despre multe alte domenii care ar trebui să funcționeze convergent spre un ideal just de autenticitate, dar… „sed omnia praeclara tam difficilia quam rara sunt”.