Elucubrație 154 - Păstor de nori

 Mă hotărâsem să mă fac păstor de nori.

Mi-am imaginat cum îi duc
De pe un orizont pe altul,
Acolo unde e cerul mai
Gras.
Și mai albastru.
Îmi luasem toiag,
Fluier,
Câini,
Cușmă.
Aveam tot ce îmi trebuie.
Mai puțin...
Mai puțin
Curajul de a zbura.
Renunțasem să mă fac păstor de nori.
Mi s-a părut tare greu.
Apoi,
Mi s-a părut prea târziu.
Cine se mai face păstor de nori
La vârsta mea?!
M-am depărtat prea mult de copilărie
Ca să mai pot să-mi iau aripi.
Pe împrumut... s-ar da, dar sunt deja
Împrumutat în prea multe părți.
Și la Dumnezeu, și la prieteni
Și la îngeri.
Așa că... m-am făcut om.

Dar într-o zi, un tânăr înțelept mi-a zis
Să-mi desfac lanțul
De pe suflet.
I-am spus că am și uitat că sunt legat.
Oricum am pierdut de mult cheile.
Iar el mi-a zis că lacătul e deschis.
Lanțul stă agățat doar în câteva amintiri.

M-am uitat la nori.
M-am scuturat.
Și mi-am luat zborul după ei.
Să nu se ducă departe, să se adune,
Că poate se fac furtună
Și vine potopul...