Ce iarnă-mi ești, tu, fără zăpadă?
Ești doar frigul, doar iluzia unei
Ierni autentice.
Tu nu ești iarnă, dar eu te văd,
Când ochii mi se tulbură,
Ca pe cea mai frumoasă dintre toate
Iernile care s-au scurs prin
Fața ochilor mei.
Dar... tu nu ești iarnă,
Tu ești doar o proiecție,
Ești soluția emisă de angoasă
Pentru a mă conserva,
Ești soluția prin minciună,
Prin viclenie.
Căci omul e neputincios,
E slab
Și preferă să vadă ceea nu este,
Să fie orb la ceea ce este.
Ca să supraviețuiesc durerii nemărginite
Am vrut
Să-ți prind în păr doi fulgi,
Dar până să-ți dau fulgii mei de nea,
Ei s-au topit când i-am rupt din mine.
Pentru că tu nu ești rece,
Dar nici caldă.
Tu ești o briză liniștitoare,
O gură de aer,
Dar nu ești iarnă.
Și dacă nu ești iarnă, ce pot eu să fac
Din noi?
Dacă îmi rup din neaua mea
Pentru tine,
Nu fac decât să mă distrug în van.
Dacă te las să vii mai aproape,
Dincolo de piele,
Risc să îmi topești zăpada
Și să îmi anihilezi frigul,
Iar eu fără frig și fără zăpadă
Nu mai vreau să fiu deloc.
Căci nu aș mai fi o iarnă
În așteptarea unei ierni
Cu zăpezi eterne.
***
Iarna mea minunată
Vine și se retrage
În același timp.
Proporțional cu venirea și
Retragerea mea din
Această lume.
Noi, iernile adevărate, venim
Din frig
Și nu putem trăi
Decât în frig.
Iar aici, la voi, e toropeală.
D-asta venim și plecăm mereu,
(Când suntem aici ne ținem respirația)
Uneori simultan, suprapus,
Ca să ne căutăm unele
Pe altele.
Doar că de când cu încălzirea globală
Suntem din ce în ce mai rare,
Noi, iernile adevărate,
Și ne găsim din ce în ce mai rar.
Unele ierni rămân mereu singure.
Poate că asta mi-e soarta.
Dar măcar pot să mă bucur,
În frigul propriu care-mi crapă
Pielea în beznă,
De căderea fulgilor de zăpadă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Pentru orice fel de impresii, vă rog să respectați regulile decenței.