O altă elucubrație... Nebunia libertății în singurătate

Acum câteva zile, una dintre persoanele care mă fac să uit că sistemul universitar din România are cel puțin la fel de multe probleme ca sistemul preuniversitar, drd. Cristina C., mi-a spus că a citit un eseu  (al unui  student) care discuta despre ce i se întâmplă omului când este singur. Autorul susținea că în condițiile presupuse de singurătate, pe om "îl apucă" nebunia libertății. Și acest lucru mi-a dat de gândit. Nu că aș fi adeptul filosofiei lui Sartre, "maestrul" meu fiind  (momentan) Spinoza, dar mi se pare interesant ce ne face potențialitatea câteodată, mai ales atunci când suntem singuri.
Mă aflu într-un continuu flux de activități din sfera rutinei. Îmi epuizez toate resursele de energie și motivație pentru a putea elabora și corecta niște eseuri filozofice (voi scrie cu "z", date fiind argumentele pe care mi le-a oferit un profesor spectaculos // argumente pe care nu le voi aminti aici). Îmi usuc ochii în fața ecranelor de pe care citesc tot felul de lucrări despre X și despre Y. Nu mai am timp în ultima perioadă să îmi gătesc, deci consum ce apuc pentru a supraviețui. Sticlele goale de nectar de piersici s-au adunat la ușă. Mai scriu, mai ascult Mahler. Mă spăl pe dinți și alte astfel de activități pe care trebuie să le fac. De ce? Ca să meargă lucrurile. Cum adică? Simplu: dacă nu mă ocup de toate astea, nu voi reuși să predau eseuri bune (eseuri bune--- discutabil, ținând cont că nu sunt vreun mare filozof, nici măcar unul mic. În plus, a fi citit câteva cărți ale unor filozofi și nu mai mult de câteva zeci de comentarii/sinteze, nu înseamnă că poți produce un eseu de calitate, dar... mă rog). Dacă nu predau eseurile, nu intru în sesiune. Și tot așa... Știți povestea, seamănă cu cea cu pixul. Nu îți uita pixul pentru că o să mori trist- parcă așa se termina.
Nu asta e miza acestui text, ci: dacă te uiți spre pat și te gândești serios că există posibilitatea ca mâine să nu te mai ridici din el... așa nu se prea întâmplă nimic. DAR dacă îți spui serios problema că mâine NU te vei mai ridica din pat, pentru că vei muri spre dimineață, se întâmplă lucruri interesante. În primul rând, de cele mai multe ori, vrei să nu mori singur, ceea ce e foarte interesant. Îți vin în minte atâtea lucruri pe care vrei să le faci. Să îți suni părinții și să le spui că îi iubești, să plătești oricât ca să faci nu știu ce, să iei următorul avion spre nu-știu-unde, să cauți totuși ajutor etc. Dorințele tale arzătoare, care chiar contează... pe toate le ignori pentru că ai lucruri de făcut și nu vrei  să pierzi ordinea, nu vrei să fii dezordonat în viață (ba chiar ai senzația că realmente ești în imposibilitatea de a te opune forței care îți spune să te oprești). Îți pasă de progresul tău social. Nu poți pur și simplu abandona ce faci pentru că ai investit bani, nervi, energie în actualul proiect. Nu poți să tratezi superficial, pentru că tu nu ești superficial. Nu poți să poți renunța de dragul realizării lucrurilor pe care chiar vrei să le faci.
La toate astea, dacă presari sentimentul profund al singurătății lucrurile devin din ce în ce mai interesante. Ajung ca toate să te angoaseze. Ești cel mai rău lucru din viața ta- asta îți spui, referindu-te la condiția ta. Ai vrea să ieși din tine, dar nu poți. Ai vrea să fie liniște în mintea ta, dar vorbesc atâtea voci acolo încât nu mai înțelegi nimic. Te pierzi, privirea ți-e pierdută, perspectivele tale se dizolvă, "VANITAS, VANITATUM ET OMNIA VANITAS"- asta e tot ce mai înțelegi, ecoul dureros pe care îl auzi de fiecare dată când te simți profund singur. Profund neajutorat. Profund ignorat de orice și oricine. Dacă nu crezi într-un Dumnezeu personal (cazul meu) lucrurile se amplifică extrem de mult! Ești absolut singur și absolut condamnat la condiționare și la slăbiciunea propriei tale firi. Aici probabil că apare nebunia libertății, despre care a vorbit acel student sub influențe sartriene. Da, variantele de realitate din capul tău explodează. O reacție în lanț. Un târg existențial între regrete și exaltări. Miza este vânzarea sufletului tău. Îl va avea nenorocirea sau îl va avea mai târziu? Ha, ha... Scuzați tragedia, dar cel puțin sub influența nebuniei libertății, cred că la majoritatea oamenilor, apare tragedia la orizont. Tragedie de care nu poți scăpa decât dacă anulezi forțat singurătatea care în esență este a ta, este natura ta-- suni pe cineva, ieși pur și simplu afară din casă pentru a vedea oameni reali, vii. Găsești tu o metodă ca să scapi temporar de tine. Pentru că tu îți dorești atât de tare ceva ce nu presupune durere, tu vrei să faci ceva, dar acel ceva presupune din ce în ce mai multe compromisuri și sacrificii. Viața e durere și deșertăciune- vorba prințului. Și nu, nu poți să te sustragi dorinței. Pentru că dorința este, la fel ca singurătatea, în natura ta. Simpla dorință a corpului tău de a rămâne viu în ciuda momentelor în care mintea vrea să se anuleze, ca să scape de drame existențiale- e un exemplu suficient. 
Deci, abrupt, ca de obicei, nebunia libertății în singurătate- o idee la care ar trebui să reflectăm mai des sau niciodată? Sună pe cineva sau arată-ți curajul de a-ți rezista războinic propriei firi. Habar nu am, e doar o altă elucubrație...