Elucubrație 103 - Eul între Kierkegaard și Spinoza

 

          În viața unui spinozist „romantic” persistă mereu un rest. Un rest esențial care se hrănește dintr-o antiteză, dintr-o contradicție fundamentală care, pentru mine, este pozitivă. Tocmai în acest rest cred că se întâlnesc Spinoza și Kierkegaard. Pentru că restul pe care l-am pomenit constă în dorința mea de a putea să mă raportez la ceva superior mie, la ceva ce nu este doar superior, ci și personal, intim, profund, iar acest ceva nu își face loc în sistemul spinozist. Acest rest se resimte precum o foame care nu se anulează, oricât de multe alimente ai consuma, precum o sete care nu se stinge indiferent de câtă apă ai bea de la orice fel de izvor. Acest rest este Dumnezeu.

            Una dintre cele mai mari nedumeriri ale mele în ceea ce îl privește pe Spinoza este cum a reușit să rămână senin în ciuda imposibilității raportării la Dumnezeu, în ciuda impersonalității unui Dumnezeu etern, neschimbat și total. Ceea ce descopăr, la fiecare pas al vieții mele, mai ales în contextul social, politic și psihologic pe care îl descrie contemporaneitatea, este o nevoie de sens, dar nu de orice fel de sens. Nu am nevoie de un sens particular, de un „target” sau de mai multe, ci de un sens cert, absolut, intim. Oricât de utile și de ispititoare îmi par scrierile lui Viktor Frankl, oricât de eficiente sunt ele în consilierea filosofică și în terapia prin sens, nu mi se pare că ele rezolvă problema acestui rest. Și nu găsesc nici măcar o scriere care să îmi anuleze romantismul. Cred că mă asemăn cumva lui Goethe, uimit de eleganța lui Spinoza, de liniștea și de omogenitatea teoremelor, demonstrațiilor și scoliilor sale. Dar mereu lipsește ceva. Lipsa aceasta, care de multe ori nu se manifestă precum o lipsă per se, ci precum o privare de un lucru esențial, se lovește de ea însăși precum se lovesc valurile unui ocean de cele ale altui ocean, pe linia unei granițe pe care doar eu o pot vedea. În mintea mea sau, mai bine zis, în psihicul meu (ca să nu ratez și partea afectivă), se luptă spinozismul pur, înțelept, omogen și nevoia mea de Dumnezeu, o nevoie în sine contradictorie din perspectiva privirii științifice pe care o am asupra lumii. Ciocnirile acestea repetate, violente, au dat naștere unei semințe, la început fără formă. O sămânță obscură, inextricabilă, în fața căreia am rămas perplex pentru multă vreme. Acest germene al unei concilieri cu mine însumi în dimensiunea așteptării unei revelații a prins formă, pe de-o parte, prin intermediul existențialismului, dar mai ales prin intermediul lui Kierkegaard. A prins formă în trei etape: una estetică, una etică și una religioasă.

            Sămânța a încolțit și din ea a răsărit o plantă fragilă, cea mai fragilă dintre plantele din grădina ființei mele, o plantă fără rădăcini. Această plantă, care niciodată nu înflorește, niciodată nu produce fructe, niciodată nu privește către lumină… această plantă este întâlnirea mea cu Dumnezeu în orizontul disperării. O disperare, cum spuneam, pozitivă, o disperare provocată de neputința mea de a-l cuprinde, vedea, intui pe acest Dumnezeu personal pe care spinozismul mi-l interzice atât din punct de vedere teoretic, cât și din punct de vedere pragmatic. Faptul că recunosc că nu am un sens dat de transcendent mă împinge către mine însumi. Dar această cădere din mine în mine însumi nu este o cădere mortală sau, cel puțin, nu este o cădere care să provoace o moarte definitivă. Cad, într-adevăr, din ce în ce mai adânc, direct proporțional cu nădejdea mea într-un Dumnezeu care să mă audă. Pretențiile ca Dumnezeu să îți răspundă mi se par nejustificate. Chiar dacă Dumnezeul personal ar fi undeva, el nu e dator să ne răspundă, pentru că oricum cei mai mulți dintre noi  nu suntem demni de intervenția sa. În orice caz, aș vrea să pot să fiu sigur că mă aude. Aș vrea să pot să fiu sigur că, în momentele mele de înțelepciune, când mă simt recunoscător pentru micile și rarele lucruri frumoase din viața mea, el mă aude. Aș vrea să știu că mă aude când îi spun că angoasa, spleenul, frustrarea, neputința și toate celelalte negativități din viața mea au fost, în mai mică sau mai mare parte, preschimbate în elemente de construcție ale ethos-ului meu. Dar sunt sigur doar de atât: că eu mă aud, într-un ecou de multe ori înmiit de singurătate și de însingurarea cognitivă.

            Disperarea asta e o forță centripetă, după cum spunea unul dintre cei mai apolinici oameni pe care îi cunosc. Mă împinge mereu spre centru, spre instanța dialogului continuu cu Dumnezeu din mine însumi. Spinoza nu are ce să îmi reproșeze aici. Acest dialog mă face mult mai atent, mă smerește atât moral, cât și epistemic. Mă face mai mic, dar nu ca să mă distrugă, ci ca să îmi permită să mă strecor prin anumite subtilități, precum ața prin urechile acelor. Dumnezeu mi se relevă în această continuă căutare care generează o căutare absurdă. Dar absurdul acesta e pozitiv, în definitiv. Nădejdea mea oarbă în ipostaza de interlocutor a lui Dumnezeu este modul în care el mi se relevă mie în fiecare clipă de disperare. Desigur, e o revelație incomprehensivă, obscură, dar ineluctabilă. Nu pot evita această revelație pentru că ea se forțează în mine, se zbate în mine, precum un copil însetat de lumină în pântecele mamei sale. O zvârcolire, tremurare continuă care mă păzește de înghețarea definitivă a sufletului. Atâta timp cât încă tremur înseamnă că exist. Înseamnă că nu vreau să mor metafizic.

            Rătăcirea mea este găsirea mea. Nomadismul meu este un nomadism al devenirii morale. Cvasi-heideggerian vorbind, mă depărtez de sursă, mi se face sete, mă întorc la sursă, dar nu găsesc pe nimeni acolo, nu găsesc nimic acolo, nici măcar un strop de apă, nici măcar iluzia picăturii de apă, acolo mă găsesc tot pe mine, îngenuncheat de disperare, dar… dar setea îmi dispare. La fiecare plecare sunt altul, mă întorc la fiecare întoarcere la mine. Cu timpul, plecările nu au mai fost pure zdruncinări, setea nu a mai fost pură nevoie, durerea nu a mai fost pur indezirabilă, ci toate au devenit poteci. Această privire în mine însumi, această privire adâncă în mine, a fost la început o privire în neant. Și da, neantul mă privea înapoi și mă pătrundea până la cele mai intime structuri ale psihicului meu. Dar, treptat, neantul nu m-a mai privit, m-a grațiat de întunericul lui, lăsându-mă să îmi ridic privirea spre lume. Ca să cunosc lumea, să mă cunosc pe mine în relație cu lumea, cu semenii, cu dimensiunea culturală a umanității și chiar cu deșertăciunea acestei lumi. Relația mea cu Dumnezeu, neverosimilă precum pare, m-a proiectat într-o mai veritabilă relație cu lumea. M-a pus în contact cu alteritatea care-mi este oglindă. Și m-a făcut să devin și eu oglindă din ce în ce mai limpede pentru alteritate. Ca și ea să se înțeleagă prin mine. Spinoza mi-ar spune probabil că tocmai „relaționalitatea” fundamentală a ființei umane înseamnă și maniera de a gândi „în comun”-ul, alteritatea, comunitatea, ca o optimizare a mea, ca o perseverare în propria-mi ființă. Și iată, iată o minune!

            Planta care a înflorit la granița de război poartă în sine o sevă curată. Planta aceea care nu are rădăcini, hrănindu-se din ceea ce este imposibil de perceput vreodată, hrănindu-se dintr-o tensiune profundă, dintr-un absurd pozitiv, planta aceea este tocmai ceea ce susține echilibrul dintre seninătatea goală (Spinoza) și disperarea plină (Kierkegaard). Planta aceea venită din sămânța obscură este podul pe care mă aflu deseori, meditând cu capul în palme, poziționându-mă deasupra furtunii apocaliptice de sub mine. Acea plantă din grădina mea, de care mă apropii smerit, este ceea ce mă face să cred și să nădăjduiesc că, atunci când voi muri, nu voi muri definitiv în această lume; că, atunci când iubesc, trebuie să iubesc până la capăt, cât mai curat; că atâta timp cât trăiesc nu trebuie să rămân în propria-mi cetate, precum un ascet, ci trebuie să mă las aruncat în lumea în care trăiesc cu o responsabilitate esențială pe umeri – aceea de a dărui flori tuturor celor care le vor și au nevoie de ele…