Elucubrație 102 - Despre mortalitate și rest (esențial și existențial)

M-am tot gândit la „nepregătirea” noastră pentru moarte. Moartea care, după cum ne spune și clișeul/truismul, este singura noastră certitudine absolută. Nu vreau să mă refer aici la pregătirea pentru propria moarte, căci aceasta îmi rămâne un mister, ci la pregătirea pentru moartea semenilor. În particular, mă refer la moartea persoanelor foarte apropiate de noi, la părinți, la frați și surori, la rude, la prieteni ș.a.m.d.

Mi se pare că cea mai dureroasă  și cea mai înspăimântătoare moarte este moartea neașteptată, moartea „nemeritată”, moartea precoce. Normal că nu poți măsura în vreun fel durerea, melancolia, doliul sufletesc pe care un om îl resimte atunci când pierde o persoană dragă. Dar rămân fidel ideii că cel mai greu e să pierzi pe cineva tânăr, pe cineva care nu „și-a trăit viața” până la capăt, pe cineva care a trăit o viață întru verticalitate morală. Cel mai greu mi se pare că este să înduri plecarea definitivă a unui om care moare pe neașteptate. Motivul principal pentru care cred cu tărie în acest lucru este faptul că suntem lipsiți de pregătirea pentru moartea acelei persoane. Suntem lipsiți de orice fel de pregătire, pentru că ni se pare greu conceptibil ca un om tânăr să dispară fără de veste, ca un om care a trăit o „viață sănătoasă” să plece brusc și nefiresc. Desigur, nu cred că poate exista o pregătire afectivă pentru moartea unui alter-ego. Mă îndoiesc profund de acest lucru, pentru că afectele noastre ne scapă de sub control, mai ales în ziua de azi. Confuzia generalizată la nivel cognitiv, specifică zilelor pe care le trăim în contemporaneitate, produce o confuzie la nivel moral. Un relativism chinuitor, o lipsă de repere. Și acesta e spațiul în care emoțiile, afectele și stările se comportă precum niște câini flămânzi care aleargă turbați în căutare de hrană (analogia se referă la emoții reprimate, puse în libertate, care caută un sens, o coerență, într-un spațiu în care așa ceva nu are cum să existe).

            Și atunci cutez a crede că singura pregătire care ne rămâne la dispoziție este pregătirea cognitivă. Acest lucru și pentru că la nivelul filosofiei cel puțin, modernitatea începe să abordeze ființa într-un mod prin excelență cognitivist, științific. Pregătirea afectivă sau, mai bine zis, antrenamentul pentru coordonarea dintre afectivitate și logos, lipsesc și sunt, iertați-mi pesimismul, cel mai probabil irecuperabile. Ce ar putea presupune o astfel de pregătire cognitivă? Poate că răspunsul la această întrebare nu poate fi unul clar. Ce îmi pare mie necesar de discutat acum, în speranța că se va putea intui măcar un fragment din această pregătire cognitivă pentru moartea semenilor, este dubla dimensiune a uneia dintre trăirile  negativității care are un obiect. Altfel spus, există un fel de negativitate fără de obiect și aceasta ar putea să fie absurdul, confuzia absolută (atunci când nu mai poți să ai o imagine despre tine, atunci când ești într-un gol, într-un vid și nu te poți agăța de nimic, nici de amintiri, nici de sentimente de fericire și nici măcar de tristeți, de angoase, de melancolii), pierderea oricărui reper. Și mai există un fel de negativitate, aceea care are un obiect asupra căruia îmi pot concentra atenția, fie că această concentrare presupune furie, ură, deznădejde etc. Cred că din acest câmp al negativității, care își are cel puțin un obiect, fac parte regretul și remușcarea. Pentru prezentul modest text, vă rog să acceptați convenția sensurilor pe care le voi da acestor două cuvinte. În sinteză, cred că regretul este un act cognitiv, iar remușcarea cred că este un act afectiv.

            E foarte importantă această distincție pentru cele ce urmează, deci e necesar să o clarific puțin. Prin regret ca act cognitiv vreau să spun că a regreta înseamnă a constata o eroare, a sesiza că în cadrul unui spațiu inevitabil imperfect (care este lumea în genere) am săvârșit ceva ce aș fi putut săvârși mai bine. Importantă este natura actului de a regreta, cea cognitivă/mentală. Esențial este să înțelegem, prin urmare, că a regreta presupune a constata, a dea seama de ceva ce nu a fost realizat conform idealurilor, aspirațiilor sau așteptărilor. Regretul în contextul acesta nu presupune o dimensiune afectivă, nu mă face mai trist sau mai melancolic. În consecință, ideea de „Je ne regrette rien” mi se pare că reprezintă o atitudine specifică unor indivizi al căror intelect nu poate discrimina între ceea ce este bine (pentru ei, semeni și lume) și ceea ce este rău. E bine să regreți, pentru că regretul (în sensul pe care l-am atribuit aici) reprezintă actul conștientizării existenței unei dimensiuni a perfecționării, a acțiunii, a oportunității de a practica virtuțile din ce în ce mai bine și mai eficient, în scopul educării caracterului. Remușcarea, pe de altă parte, reprezintă aici instanța dimensiunii afective. Remușcarea este un afect negativ, deci ne face mai triști. Remușcarea are un obiect și acesta este, de cele mai multe ori, un regret. Intuiția mea este că aici apare o nouă distincție între două elemente implicate în apariția remușcării, i.e. restul esențial și restul existențial, dar despre acestea voi discuta puțin mai jos. Revenind, pot să regret că nu am petrecut mai mult timp cu o persoană dragă alături de care nu mai pot fi, dar asta nu înseamnă că acest regret mă destabilizează emoțional, ci înseamnă că doar constat că am realizat o sumă de acțiuni imperfecte care puteau fi mult îmbunătățite. Acest lucru e minunat, pentru că, așa cum cred că ne spune o intuiție sănătoasă, nu poți rezolva o problemă dacă nu o identifici, i.e. dacă nu îți dai seama că ai greșit, nu îți poți îmbunătăți comportamentul, atitudinea, mentalitatea etc.

            În ceea ce privește acest rest despre care vorbeam mai sus… Prin el se deschide problematica pregătirii cognitive pentru moarte. Mai utilă decât teoria, cred că este un exemplu. Să ne imaginăm următorul scenariu: un adolescent crescut de bunica sa; adolescentul și bunica lui au trecut prin anumite tensiuni pentru o perioadă mai lungă de timp (nu s-au înțeles); relația lor rămâne indubitabil strânsă, legăturile dintre ei sunt puternice, dar nu a existat o manifestare a iubirii, o exteriorizare a sentimentelor bune; bunica adolescentului suferă un infarct, deși nimeni nu se aștepta la acest eveniment tragic. Să ne imaginăm în continuare… care ar fi cele mai importante lucruri pe care adolescentul ar fi vrut să i le spună bunicii dacă ar mai fi avut ocazia? Experiența personală și lecturile m-au condus la a crede că sunt două lucruri esențiale: „te iubesc” și „îmi pare rău”. Cu alte cuvinte, adolescentul ar fi vrut să își exprime iubirea și recunoștința. Acestea două din urmă cred că reprezintă, în genere, resturile esențiale de care vorbeam. Restul existențial e constituit din poveștile pe care nu și le-au relatat, din întrebările pe care nu și le-au pus reciproc, din activitățile pe care nu le-au realizat împreună etc. Ideea principală pe care vreau să o subliniez este următoarea: restul esențial are o mult mai mare capacitate să producă nu doar regrete, ci și remușcări, pe când efectele resturilor existențiale, în timp, pot fi inteligent gestionate pentru a rămâne la stadiul de regrete care se pot transforma, în cel mai bun caz, în învățături.

            Astfel, cred că pregătirea (cognitivă) pentru moartea semenilor presupune în mod fundamental conștientizarea acestor distincții menționate mai sus și acționarea în consecință, i.e. manifestarea celor două sentimente, de iubire și de recunoștință sau cel puțin exprimarea acestora. Dincolo de pregătirea prin intermediul scenariilor mentale (experimentelor de gândire), care implică imaginarea situației morții unui om apropiat și procesarea învățămintelor care rezultă de aici (ce aș vrea să îi spun persoanei respective dacă aș putea să știu că în foarte scurt timp nu va mai fi, ce aș vrea să fac alături de ea ș.a.m.d.), mi se pare esențială pregătirea prin intermediul contemplării acestor două sentimente fundamentale. Și cel mai important mi se pare să ne asigurăm că persoana respectivă simte (sau cel puțin știe) că o iubim și că îi suntem recunoscători, dincolo de orice incidente, intrigi și tensiuni.

            O ultimă notă, în loc de concluzie: a te pregăti pentru moartea unor semeni apropiați presupune un exercițiu spiritual, nu o obsesie și nici o formă de paranoia. Ea presupune consacrarea iubirii și a recunoștinței în relația de fiecare zi pe care o avem cu persoanele respective.

Mulțumiri D.I.