Elucubrație 105 - Am poftă să fiu fericit (varianta brută, nici măcar draft)

 Acest scurt eseu, incoerent și lacunar, este o temă de gândire. Îi mulțumesc doamnei asist. univ. dr. Oana Șerban pentru că m-a stimulat să scriu.

„Am poftă să fiu fericit” – o chestiune atât de simplă, atât de comună și, totuși, atât de plină de sensuri personale pe care fiecare le dă, conform propriei intimități. Mai ales în zilele pe care le trăim acum, avem poftă să fim fericiți, fiecare în propriul fel caracteristic; vrem să asudăm fericire, să ne umplem de fericire până la refuz, ca să avem cel puțin impresia că am păstrat măcar o părticică din această fericire, un fragment care nu va dispărea în domeniul amintirilor. Deși uneori îmi pare foarte clar ce simt atunci când strig „mi-e poftă să fiu fericit!”, există momente în care sunt confuz în fața acestui fenomen care reverberează în interiorul meu.

Ce înseamnă? Să aruncăm o privire mai atentă. „Am poftă” – deci e vorba despre o dorință puternică, nu despre o nevoie fundamentală. Când stomacul îți e gol de mai multe zile, nu ai poftă de mâncare, ci ai nevoie de mâncare. Pofta, care ține de preferințe, este ceva afectiv. Ar putea să fie și un melanj între afectiv și rațional, dacă s-ar lua în calcul resursele pe care le avem pentru anumite dorințe pe care vrem să le îndeplinim. Dar cine cuantifică, cine își permite să numere, să socotească sau să măsoare pofta?! Pofta poate să fie infinită, pentru că pofta implică imaginația. Pofta se poate întinde atât cât ți se întinde imaginația. De aici și o problemă, anume aceea că oamenii cu o imaginația bogată au uneori pofte foarte sâcâietoare, greu sau chiar imposibil de satisfăcut (dar despre aceasta mai târziu). „Am poftă să fiu” -  foarte ciudat! De obicei am poftă de ceva ce vreau să consum, fie ea și o experiență. În cazul acestui strigăt, nu vreau nici să consum, nici să posed, nici să exploatez în vreun fel, vreau să fiu. E o distincție foarte interesantă aici, pentru că „a fi” în cazul acesta dozează în înțeles o încărcătură pur subiectivă. Eu, ca sine, vreau să fiu. Cine poate fi în afară de mine? Să am, să exploatez, să consum… aici mai e vorba de cineva sau de cineva. Dar în „am poftă să fiu” e vorba de sine, de individualitate, de o intimitate greu de explicat. Și acum finalul, toată criza: „am poftă să fiu fericit!” – fericirea… subiect nesfârșit. Unii spun că e vorba despre activitatea conform cu virtutea, alții vorbesc despre exacerbarea sinelui, alții despre erudiție, alții despre plăceri. Dar fericirea e ceva foarte personal, indiferent de definițiile care vor să o cuprindă. Ideea pe care vreau să o subliniez acum e că, în legătură cu termenii care preced cuvântul cu pricina, fericirea se poziționează într-o dimensiune activă. Dacă am poftă să fiu fericit, atunci există ceva care mă cheamă să mă manifest în fericirea mea și prin fericirea mea.

Cred că acum mi-am mai clarificat ce simt atunci când strig că am poftă să fiu fericit. Acum apare o altă problemă. Sau nu, nu apare. Ea a fost acolo mereu. Doar că acum o și văd. E mare, inconfundabilă, inevitabilă, aparent insurmontabilă – chiar aici, în fața mea. Problema nefericirii. Uneori, când suntem nefericiți vrem să fim fericiți. Uneori vrem să rămânem în nefericire. Alteori fericirea e urmată de o tristețe dezarmantă. Ce vreau să spun este că uneori, tocmai prin caracterul ei dezarmant și, dublată fiind de dimensiunea virtualității poftei, care e de multe ori direct proporțională cu imaginația fiecăruia, nefericirea ne lasă cu mâinile goale în fața posibilității fericirii. Fericirea ni se pare intangibilă. Aici mă refer și, de fapt în tot textul, la momente de fericire (firește) pentru că în mod cert nu există fericire continuă. Nu a găsit nimeni dovezi empirice pentru așa ceva. Și până și marii sfinți ai lumii ăsteia, marii înțelepți, marii filosofi etc. au avut parte doar de momente de fericire, ci nu de o stare continuă de fericire. Revenind… nefericirea te face uneori să abandonezi posibilitatea de a fi fericit. Îți taie pofta de viață, într-o anume măsură. Te face să te conformezi absolut-imediatului, absolut sigurului. Nu spun că e rău sau că e bine, ci doar constat. Pentru unii nu e bine, mai ales pentru aceia care au fost capabili de a experimenta momente veritabile de fericire, pentru care, dincolo de dispozițiile cu care pe fiecare l-a înzestrat natura, ai nevoie și de niște dispoziții culturale și intelectuale (ca să poți discrimina între ceea ce este autentic și ceea ce este kitsch). Cum ne ridicăm din această dezarmare, pentru a ne proiecta din nou în jocul ciudat al poftei de a fi fericit?

Cred că există multe căi. Dar aici nu vreau să ne legăm decât de una care, din păcate și din fericire deopotrivă, nu este accesibilă tuturor oamenilor. E vorba despre panică. Panica este pentru unii oameni trezirea înapoi la poftă. Trezirea din plictis, din spleen, din angoasă, din nefericirea dezarmantă, din orice fel de stare/afectare deconcertantă în genere. Atacul de panică este un fenomen fiziologic, care pornește de la psihic și se manifestă în corp, de multe ori galopant, neverosimil, nemilos. Mulți au atacuri de panică în care cred că vor muri. Inima îți bate puternic, poate interveni și isteria, lipsa aerului e dublată de iluzia că pereții se apropie, de spaima că ești singur, că nimeni nu te poate ajuta, că nimeni nu te poate ține de mână, nimeni nu îți poate oferi absolut nimic în afară de uitare. Panica este o simulare a morții, iar moartea (de fapt gândul morții, dar…) este cel mai bun prieten în relația cu deznădejdea. Pentru că un om mort e un om care nu mai poate pierde nimic. Da, da, clișeul, dar aici literatura se desparte profund de viața reală. Atacul de panică – ca experiență individuală – autorizează acest clișeu tocmai prin forța modelatoare pe care o are asupra fiecărui individ. În cazul multora, orice fel de deznădejde, de stare de neputință etc. se suspendă imediat. Într-o astfel de stare, abstractul nu mai intervine. Totul este concret, totul este acum, totul este despre ultimele clipe pe care le mai am, clipe care reprezintă o șansă pentru a evada din pericolul iminent. Totul este hic et nunc.

Întreg episodul atacului de panică este o trezire. O repunere brutală pe picioare. O reașezare a ființei tale în orizontul posibilității și, mai ales, al dorinței. Pentru că îți dorești să fii viu, să trăiești, chiar și cea mai josnică viață. Apoi, după ce „primarietatea” acestor gânduri-sentimente se epuizează, poți să începi să preferi, să ai pofte, mai mult sau mai puțin abstracte, mai mult sau mai puțin realizabile. Totul se repetă. Deznădejdea dispare atunci când ești pus în fața morții. Aș vrea totuși să încercăm să problematizăm puțin, chiar dacă nu vom reuși decât într-un mod cât se poate de lacunar. De ce apare deznădejdea? Nu apare ea poate tocmai din cauza imposibilității de a ne satisface pofta? Din cauza faptului că pofta nu ne-a fost satisfăcută pe deplin? Sună de-a dreptul budist ce spun. Doar că nu mă refer la o concepție de acest gen, care în sine are o problemă majoră, anume că doctrina budistă, care își are în centru despărțirea de dorință, este fundamentată pe o dorință de a te elibera de dorință. Fapt care este paradoxal și nu cred că poate fi rezolvat conceptual decât prin intermediul unui soi de dogme. Dar nu asta ne interesează, ci alternativa în sine. Dacă există o alternativă pentru unii oameni, o alternativă la această oscilație între crize: criza poftei – criza nefericirii, a neputinței, a deznădejdii – criza panicii. Există, pentru acești oameni care se potrivesc în acest șablon, vreo alternativă?

Probabil că da. Neanulând dorința, poate că putem totuși schimba nota pur activă a fericirii. Spuneam că fericirea din „am poftă să fiu fericit”, are o puternică notă de activitate. E un fel de fugă de nefericirea care ne prinde din urmă iremediabil, un fel de alergat după extraordinar, după deosebit, după altfel, după autentic. Dar atâta vreme cât e vorba de alergat fără control nu ne putem aștepta decât la oboseală, la cădere, la leșin. Alternativa ar putea fi schimbarea acestui sens activ, sau cel puțin ajustarea lui, conform unui sens neutru, deschis însă spre activ. Cu alte cuvinte (și închei cu o întrebare), nu am putea schimba fericirea, cel puțin uneori, cu liniștea? Nu am putea să avem poftă de a fi liniștiți, calmi, simpli (nu simpliști sau superficiali)? Oare nu e un proiect mult mai fezabil? Un proiect care nu se contrazice?

Nu știu…

TO BE CONTINUED….