M-am supărat pe univers.
I-am zis să-mi dea totul
Si el,
El,
În nemernicia lui
Mi-a dat totul
În forma-i precoce.
Mi-a dat o floare
De colț
Care d-abia a văzut
Lumina soarelui,
Lumina aspră
A soarelui,
De după blândul
Întuneric placentar.
Oricum aș ține
Totul în mâinile mele
Tăbăcite
Îl rănesc.
Oricum totul e fragil,
Dar să fie și atât de
Tânăr...?!
Doamne, Doamne,
Cum să iubesc
Curat
Ceea ce întinez
Până și cu privirea-mi
Deșartă?
Doamne, cum să mai
Aștept
Când tu mi-ai dat acum
Ceea ce am așteptat
Deja
Atât de mult?
Nu ți-e milă?!
Știu, parcă-ți și văd
Rânjetul.
Te amuză, nu?!
Să mă vezi cum
Trebuie
Să-mi înlănțui
Fiecare gând,
Cum trebuie să-mi
Combat
Fiecare pornire,
Cum trebuie să-mi
Calculez
Fiecare mișcare
Ca să nu-i rup vreo
Petală.
Râzi!
Râzi!
Vezi să nu ți se aplece,
Doamne,
Până și Dumnezeilor
Li se apleacă
De la prea mult râs.
Sau vezi,
Și mai și,
Să nu-ți strici
Cu atâta joacă
Jucăria care te
Amuză atât de mult.
Dacă-i forțezi prea tare
Rotițele
Și șuruburile
Și arcurile
O să se rupă.
Și după cu ce te mai
Joci?!
Deja, uite, i s-a rupt
O bucățică.
Chiar două.
Ba nu, trei!
Of, Doamne,
Cel mai tare mi-e teamă
Că nu cred
Că te mai
Pricepi
Să-ți repari jucăriile
Preferate...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Pentru orice fel de impresii, vă rog să respectați regulile decenței.