Elucubrație 59

Ținând cont că ne aflăm cu toții într-o perioadă de plină criză mondială m-am gândit să scriu ceva. Personal, resimt puternic (în aceste zile mai ales) lipsa motivației de a face orice lucru pe care în mod obișnuit îl consider productiv sau pozitiv. Mă simt foarte singur, dar asta nu e ceva nou... Chiar dacă eu nu am fost niciodată omul care iese la multe cafele sau care se plimbă pe la mall și prin magazine sau parcuri publice, restrângerea drepturilor/ a posibilităților mă afectează la nivel psiho-emoțional. Mă îngrijorează. Mă topește. Situația asta mă face să mă evapor lent, dar singur. 

Oricum, dincolo de acest context supărător, aș vrea să scriu ceva despre iubire. Asta mai ales pentru că îmi lipsește motivația de a scrie un articol pentru a participa la o conferință despre asta. Poate cine știe... o să-l scriu...

Dragostea este mereu prinsă la colț de propria-i moarte. Eșecul în iubire pândește iubirea dintre doi oameni la tot pasul. Nu există șansă de a evita eșecul... fie că e o despărțire, o "țigăneală", un dezacord intelectual, un derapaj comportamental din partea unuia. E inevitabil. Sau? Nu poți să eludezi probabilitatea viitorului decât dacă eviți viitorul. Cu cât eviți mai mult viitor cu atât îți crești șansele de a reuși în dragoste.

Iubirea este legată în lanțurile amintirii, ale frustrării, ale culturii, ale Trecutului. Cum să te dezici de toate părticelele care te compun?! Cum să spui că ignori cărămizile din care e clădită viața ta, ființa ta. Nimic din tine nu îți aparține. Totul aparține trecutului. Nu te poți dezice de el și, mai mult, poți fi învinovățit pe drept pentru el. Mai ales în dragoste. Cum îți permiți să vii cu toate rănile, toate durerile, toate nopțile nedormite, toate lacrimile, tot Răul... cum îți permiți să vii cu toate astea în viața altui om? Cum mai poate acel om să se concentreze pe părțile bune, fie ele și însutit mai multe decât cele proaste, dacă tu târăști după tine trecutul tău tenebros, nebunia ta latentă, deranjantă, acaparatoare, narcisismul tău de singuratic și aroganța ta de aspirant la sapiență?!

Iată deci. Dragostea, după perioada de îmbătare, de minciună naturală, de teatralizare a manifestării, devine inevitabil sortită ratării. Romantismul este doar o fantezie poetică- el ne îndoaie mintea, ne mistifică principiile tari, prinse în cenușă cu rădăcini adânci.

Bineînțeles că poți înghiți cu plăcere toate aceste compromisuri, sacrificii, certuri, incoerențe relaționale, dependențe de alte lucruri și de alți oameni. Poți trece cu vederea toate acele dezacorduri cu privire la obiectivele fiecăruia, viziunile despre viață, capacitățile intelectuale/emoționale etc. Da, chiar poți. Asta nu te scapă de eșec, dar măcar îți păstrezi relația. Care e ca o mașină din aia care scoate mult fum când pleacă de pe loc, cu geamuri nespălate, la care nu poți asculta muzică. Consumă mult, produce puțin. Un hârb.

Chiar atât de triști trebuie să fim? Chiar nu ne putem dezice, măcar în dragoste, de cuantificări, evaluări, evitarea diferențelor și a scăpărilor?! Nici măcar în și prin dragoste nu ne putem lepăda de trecut și de viitor, de timp?! Chiar să nu fi avut omul aripi niciodată? Eu nu cred că lucruri trebuie să fie în mod implacabil atât de tragice. Viața nu e o tragedie. E o dramă. Diferența o dă trăirea. Cea mai puternică trăire, deși colegii mei pasionați de filosofie analitică probabil că nu ar fi de acord, este dragostea. Aia curată, aia fără prejudecăți, aia liberă, aia care se smerește, aia care nu așteaptă în schimb nimic, aia, da, aia, care te face să fii. Aia care e condiția de posibilitate a propriei tale ființe interioare. Dragostea, cred eu, poate trece peste trecut, peste viitor. Dragostea poate să fie hic et nunc, ea poate să creeze. De ce nu vor oamenii să fie fericiți măcar puțin? Chiar nu le ajunge prostia de care se lovesc în fiecare zi, sarcinile interminabile pe care le au, proiectele care eșuează, dezamăgirile proprii și câte și mai câte nenorociri... Plictiseala, angoasa, singurătatea, absența lui Dumnezeu. Nu am cuvinte să expun Răul, negura. Dar, după cum spunea prof. I., în toată această peșteră bântuită de bezna absolută (noi), există o crăpătură pe unde poate intra lumina. Avem de ales... o astupăm sau o lărgim. Binele se cultivă, la această concluzie am ajuns empiric și eu. Nu vorbesc de valori universale. Vorbesc despre Valoarea... despre Viață. Nu știu cum ar trebui să-mi trăiesc viața. Nu știu ce o să fac. Nu știu nici măcar câte zile mai am. Atâta incertitudine și presiune din toate părțile. Vin din exterior. Dar Iubirea, ea vine din interior. Se bucură când se întoarce, dar se bucură și atunci când doar pleacă. Iubirea e acum... Poate că e doar o decizie pe care o putem lua uneori. Să iubim aici și acum. Câteodată, în mod cert, nu e o decizie sau este o decizie foarte, foarte greu de făcut. Dar să profităm, zic, de momentele în care putem gândi cu inima. Și așa sunt atât de puține...

Îmi amintesc că mama mi-a spus că ea și tata au stabilit să vorbească despre trecut și despre alți oameni doar în primele două săptămâni de relație. Apoi au vorbit despre acum și despre ei. Normal că nu poți păstra veșnic această stare (sau poate că e posibil pentru unii), dar asta nu înseamnă că nu ai posibilitatea de a încerca.

P.S. Am început să îl înțeleg pe profesorul T. care spunea că avem de ales... să fim maimuțe sau să dobândim veșnicia... 

P.P.S. Primul pas cred că e să ieșim (pentru o gură de aer) din concret și pragmatic și să ne reamintim că există abstract, imaginație, metaforă...