Elucubrație 60- Despre condiția "Omului de graniţă"

Ar trebui să spun, înainte de toate, câte ceva despre acest fel de om pe care l-am menționat în titlu. "Omul de graniță" este omul care se află între categorii, care nu este nici mediocru, nici erudit, care a citit cărți, dar nu a citit suficient pentru a se numi expert în vreun domeniu, care este sensibilizat de Mahler, dar care nu cunoaște teoria muzicală, care se vrea a fi un singuratic rătăcitor, dar se pierde și în deșertăciunile sociale, care se vrea artist, dar care nu are talentul unui adevărat artist. El e omul care aspiră la ceva înalt, dar care nu are potențialul real de a atinge acel ceva înalt și prin urmare, în opinia mea, se află într-o situație la fel de tragică precum geniul, poate chiar mai tristă. De ce? Pentru că în el se dau atât războaiele unui om obișnuit, cât și războaiele unui supra-om. Mai mult decât atât, omul de graniță este mereu confuz în fața propriei vieți. Se vede măreț, iar apoi ratat. Uneori ambele stări lucrează în sufletul său concomitent. Omul de graniță are cele mai multe măști, pe care și le-a construit și continuă să le construiască până la finalul vieții în încercarea dificilă și problematică de a se adapta la tensiunea lui interioară, tensiunea dintre nenumărate suflete "divergente" care sălășluiesc în el. Uneori le schimbă în oglinda din tribunalul minții doar pentru a se mai putea suporta fără să se insulte sau să se blesteme. Practic, omul de graniță nu are identitate. Comportamentul său nu îl reflectă. Ideile nu sunt mereu relevante pentru a-i construi portretul. Acest om este o problemă pentru încadrările psihologilor.

Condiția sa... cvadruplu tragică: mereu singur- mereu în nevoia de nu fi singur, mereu depărtat de sensibil- mereu doritor de a se afunda în izvoarele dionisiace. Nu cred că sunt singurul om de graniță. Cred, totuși, că suntem destul de puțini. Ne smerim și încercăm să ne controlăm, să fim raționali, dar cedăm la orice adiere care apasă pe butoanele potrivite ale slăbiciunilor noastre nenumărate. Prinți și prințese ale Neputinței, ne odihnim mințile și hoardele de suflete în palatul deșertăciunii. Vanitas, vanitatum et omnia vanitas, dar sperăm că ne vom mântui. Suntem "teo-scepticii" care și-ar da tot sângele pentru a crede că din potir se gustă substanța căii, adevărului și a vieții. Pe noi ne apreciază oamenii. Tocmai pentru că ne adaptăm destul de ușor și reușim să ne păstrăm sub control firile, pentru o bună bucată de vreme. După ce oamenii încep să sape în noi cu uneltele lor diverse, se sperie, se scârbesc, firea omului care ne descoperă e respinsă (uneori agresiv) de fluctuațiile noastre incoerente. Noi țopăim din trecut în viitor și din viitor în trecut, explodând în foarte puține momente în prezent. Ascensiunea noastră către clipă se termină cu o prăbușire în abisul pe care îl escaladăm iar și iar și iar. Nimeni nu ne înțelege și totuși oamenii înțeleg că nu suntem dezirabili pentru prea mult timp. Avem multe abilități, dar nu putem desăvârși nimic din noi. Drept urmare, avem cele mai multe imperfecțiuni per metru de ființă. Și ființa noastră e mare, dar nu suficient de mare încât să ne săturăm de această lume de care suntem legați.

Suntem invidioși pe cei mai buni decât noi. Ne smerim. Iertăm ușor. Iubim sincer. Dar ne manifestăm de multe ori contrar așteptărilor generale. Conștientizăm, după terminarea sticlelor de vin și a pachetelor nocive, că nu îi poți acuza pe oameni că ne-ar nedreptăți. Nu, ei au dreptate. Și chiar dacă nu au, rămâne certitudinea că nici noi nu avem. Noi nu avem dreptate niciodată, pentru că nu ne putem pune de acord cu noi înșine sau, mai bine zis, (de acord) în noi înșine. Suntem pedofili din nevoie, cvasi-gerontofili din aspirație și foame de dezvoltare, dar iubim și normal. Nu suntem răi, să știți, chiar nu vrem să rănim pe nimeni. Spre deosebire de genii, noi ne-am săturat de suferința pe care am tot îndurat-o, mai ales atunci când ceilalți oameni au considerat că suntem fericiți. Repet, noi ne mascăm atât de bine încât nici măcar noi nu știm cine am putea fi cu adevărat. Spuneam că și noi ne credem artiști. Da, nu știu dacă din nevoia de a atrage atenția sau din nevoia de a ne depărta cât mai mult de oameni. Vrem să ne construim căsuțe la munte pentru a fi singuri sau pentru a avea doar pentru noi un alt om?! Nu există o explicație clară pentru condiția acestui om de graniță. El rămâne o dilemă, nu în sensul că e greu de gândit, nu, ci în sensul că el nu poate lăsa impresii permanente în sufletele altora. Sufletele omului de graniță curg, învăluie, cresc și se sublimează pe lângă alt om. Fluctuația este atât de rapidă (nu neapărat mare) încât nu poate fi măsurată cu exactitate. 

Oh, și ce ne mai doare și cât de plângăcioși mai suntem. Azi îl considerăm pe Nichita un bețiv, mâine plângem din admirație în fața altarului pe care i l-am construit. Azi le arătăm oamenilor că îi iubim, mâine dispărem din peisaj, încă iubindu-i puternic, dar dispărem pentru că așa ne vine. Suntem neputincioși. Chiar de-am avea putere, nu avem frâie pentru toți caii din noi. Azi suntem poeți, mâine măzgălim sperând că vom atinge performanțele lui C. Guys în câteva săptămâni. La finalul zilei ne așezăm în fotolii și ne plângem de milă. Ratați cu potențial care îți ratează uneori, neașteptat, ratarea. Prin idei interesante, gesturi admirabile, vorbe de duh și altele.
Fără să știe nimeni, omul de graniță se pune de foarte multe ori în coada listei de priorități. Pare că e un arogant care nu ascultă decât de propria-i voce, dar de fapt el aude tot ce spun ceilalți (de cele mai multe ori) și face eforturi să îi înțeleagă și să le satisfacă dorințele care nu le vor dăuna. Totul până când obosește să își calce pe propria-i fire multiplă în zadar. Spunea Augustin că oamenii care nu te învață ceva când vorbesc nu spun, de fapt, nimic. Cineva mi-a spus ceva la fel de interesant. Cel mai rău e să fii incapabil să înveți din propriile greșeli. Să nu-ți vezi greșelile, să fii îngust.

Nimeni nu știe exact ce e omul de graniță. Știm că deși nu-i e aproape niciodată bine cu el însuși, lumea îl simte ca fiind în regulă. Sau invers. Sau lumea nu-l simte deloc ca pe un om. Știm că e mereu nemulțumit, dar se mulțumește și cu o strângere de mână uneori sau cu un "ai mâncat?". Știm că e capabil de iubire, dar nu de manifestare general acceptată ("corectă sau adecvată)"și nici de permanență sau coerență comportamentală.

Sau poate că știm doar că nu e nici om, nici Om. Și atunci poate că trebuie iertat și lăsat în pace, dar niciodată rănit mai mult decât se rănește el singur...