Elucubrație 57- De ce plângi?

De ce plângi?
M-a întrebat cineva de nicăieri.
Plâng. Nu vreau să mă gândesc
La motivul pentru care
Plâng,
Pentru că voi plânge și mai tare.
Amintirea mă urmărește până
La rădăcina ființei mele
Și mă contaminează
Cu dor.
Ți-e dor? m-a întrebat.
Mi-e dor. Da.
Mi-e dor de ceea ce am crezut
Că e calea către fericire.
Mi-e dor să-mi fie dor,
Mai bine zis.
De multe ori trăim iluzii.
Credem că oamenii sunt 
Mori de vânt care nu au
Nevoie de vânt.
Stânci invincibile.
Sentimente neperisabile.
Iubiri incoruptibile.

Te rog să nu mai plângi!

Nu pot.
Lacrimile curg singure
Deși măcar pe ele aș vrea să
Le mai păstrez.
Să păstrezi lacrimile
Pentru calea către fericire.
Care nu s-a distrus,
Nu a fost distrusă.
Ci s-a corupt și a fost coruptă.
A mucegăit în așa tragic fel
Încât nu o mai pot recupera
Nici măcar estetic.

Cel mai rău e să pierzi ceea
Ce nu ai avut niciodată.
Cel mai rău doare să te trezești
Din visul frumos.
Vina absolută este să poți să înțelegi,
Să ți se ofere înțelegere și
Înțelepciune,
Iar tu să o ignori
Doar pentru că ești prea plin de tine,
De prejudecăți, 
De pretenții,
De așteptări, 
De categorii și cutume
Și imaginații.
Dacă nu înveți din greșeli
Și din viață,
Ar trebui să fii condamnat să te suporți
O veșnicie.

Lucrurile sunt simple.
Iubirea e iubire
Și atât.
Și fără iubire,
Vorba unui înțelept,
"Nimic nu sunt".

Iubește și gata. Iubirea 
Trebuie strecurată
Din cap în piept
Ca să nu se pervertească.
Dacă rămâne în cap
Peștele se împute irecuperabil.

Doctore, pastile de vomă nu aveți?
Alea de nebunie mă stabilizează sus,
Dar la jumătate s-au tulburat apele
De la supărare.
Nu, nu aveți?!
Oricum nu contează, am vomitat în singurătate,
Dacă nu ești observat, nimeni nu te crede,
Dar durerea,
Ah!
În singurătate,
Crește...