Setea noastră... Oh, da, setea noastră de sânge. Vampiri abominabili. Nu, nu omorâm pe nimeni sau poate că omorâm banalul din unii oameni. Nu sugem sânge, ci ne hrănim cu simboluri. Ne hrănim cu viața pe care nu o putem asimila. E foarte trist. Chiar da. Să nu poți să asimilezi căldura. Și știți ce e și mai trist?! Să îți dai seama că nu o poți asimila.
Desigur că acest fenomen al respingerii automate a clipei este aproape perfect răspândit în lume, în cantități diverse, dar aproape mereu suficiente din păcate. Aproape toți indivizii resping în mod organic momentul. Unii spre binele lor, pentru că nu pot să îndure puterea și intensitatea irepetabilității acum-ului. Alții, în schimb, spre nenorocirea lor. O disfuncție asociabilă unui blestem enervant care, în cuvinte simple, nu te lasă să trăiești. Cum vine asta? Nu vorbește acest om de graniță de sus, încercând să producă niște stil, dar căzând inevitabil în piagetism? Probabil că da, probabil că nu. Omului de graniță îi rămâne, ca tuturor oamenilor de fapt, o singură certitudine- Moartea. Diferența este că pe omul de graniță îl afectează teribil condiția mortalității. Timpul lui este într-adevăr limitat. Se face vinovat pentru propria-i absență, tocmai pentru că își dă seama și de fapt știe că totul se va termina iremediabil... foarte repede. Căci ce este o viață, dacă nu o înșiruire de scurte momente?! Crezi că e mai mult? Nu ai cum să o dovedești. De ce? Pentru că nu îți mai amintești. Rămân doar câteva frânturi la care te poți raporta, multe dintre ele fiind absolut inutile. Multe fiind parțial inutile, detalii tehnice sau culturale pe care nu le poți folosi pentru a te apăra de inevitabil. Încercăm să evadăm din condiția mortalității prin fel de fel de scrieri, discursuri, oameni, activități. Vrem să ne însămânțăm ființa în cât mai multe și cât mai diverse pământuri pentru a ne crește șansele de a ne prelungi lungul flux de rateuri de trăire, rateuri de veșnicie (ca moment prezent care nu se mai termină). Vedem, atunci când avem curajul să ne întoarcem în noi înșine, atunci când avem resursele de a ne metamorfoza într-o unitate, că tot ce am depozitat în noi sunt doar deșertăciuni. Vină, malignitate, dezacord, confuzie, incertitudine, eșec... Oricât de mult ne-am strădui să producem, nu putem produce mai mult decât este posibil. Încercăm să ne protejăm aparentele realizări, până când deschidem alte cărți din rafturile noastre prăfuite, până când accesăm alte articole, până când cunoaștem alți oameni- atunci toate realizările noastre pălesc în lipsa lor de originalitate, în absența autenticității, în tenebroasa inexistență a veritabilului. Nu că ar conta, de fapt. Chiar dacă am descoperi ceva nou, chiar dacă am salva o viață, chiar dacă am schimba mentalități și le-am întoarce spre profund. Nimic nu ar conta. Pentru că pe toate noi le facem din afara noastră. Suntem incapabili să acționăm cu toată ființa noastră în ceva, incapabili de a ne pune toate sufletele în acord pentru acțiune, pentru contemplație, pentru creație. Și astfel, oricât de departe am fugi de finalul fără finalitate, el ne ajunge din urmă, pentru că este peste tot, în toate, în absolut toate lucrurile pe care le atingem cu mâinile, cu privirea, cu gândul. Scornim tot felul de metode și adaptăm instrumentele pentru a ne prelungi viața în speranța că vom trăi total o clipă absolută, dar degeaba. Nu e vorba nici despre instrumente, nici despre metode, nici despre sfaturi, nici despre cărți, despre nimic din toate câte sunt disponibile oricărui om. Ne consolăm cu pretinsa nebunie, dar în van, nici ea nu e capabilă să ne scape. E vorba de ceva inaccesibil nouă, nu știu exact ce. Probabil Dumnezeu, probabil Adevărul, probabil Iubirea, probabil Permanența... Armonia, Echilibrul. Je ne sais pas... Nu ne-am plictisi noi și de astea? Nu ar păli ele pentru noi, tocmai din cauza blestemului nostru pe care nu cred că îl poate dezlega nimeni?!
Oh, bine că îi putem asculta pe Beethoven, pe Orff și pe Bach... la căști bineînțeles, ca să nu deranjăm pe nimeni. Uneori cred că ar trebui să ascultăm muzica la maxim și nu la căști. Deranjul pe care îl provocăm oamenilor mai devreme sau mai târziu e inevitabil oricum.
Noi existăm, dacă se poate spune așa, mai mult în mintea noastră decât în afara ei...
Cine știe... poate că o să ne lămurim și noi cu privire la lucrurile astea. Poate ne dezleagă cineva sau ceva. Poate ne vom împărtăși și noi cu clipă sau poate că măcar o să găsim o soluție pentru a nu ne mai răni constant și adânc această neputință de a trăi, absența noastră de pe propria scenă.
Omul de graniță își joacă rolul fără a fi pe scenă. Dansează cu iubita care nu îl ține în brațe, vorbește fără a rosti el însuși vreun cuvânt. Cum? Și mai ales cum o face uneori chiar bine din punctul de vedere al standardelor care îi ghidează pe toți ceilalți?
La fel cum ultimele note din compoziția lui A. Hopkins, "And the waltz goes on", în interpretarea lui Rieu, ajung la om, în om, nu prin Rieu, nu prin vioară, ci altfel...
Marea contradicție a omului de graniță: el reprezintă ultimele note ale “valsului care continuă”...
RăspundețiȘtergere