Elucubraţie 70- cvasi-minuta discuției cu un alt Om de graniță (1)

- Crezi că sunt un om care caută mereu justificări ca să aibă mereu dreptate?

- Toți oamenii reacționează așa, ca impuls. Își justifică acțiunile pentru a se apăra psihologic, cel mai probabil de ei înșiși. Se justifică, în primul rând față de ei înșiși. Diferența în cazul tău este că tu îți faci mereu procese de conștiință, îți analizezi acțiunile, ai vise și coșmaruri, îți dai seama de ce ai făcut. Nu rămâi la impuls. Deci nu cred că la nivel profund vrei să ai mereu dreptate, nu. Nu cred că te căiești, dar cred că te eliberezi într-un fel prin analizarea primului impuls. Te vezi mai bine. Nu e nimic greșit în a te justifica, atâta timp cât analizezi ce ai făcut. Și cred că tu mereu ai analizat. Nu ai susținut până la capăt că ai dreptate pentru că ai dreptate.

Și încă ceva. Tu nu poți înțelege un lucru până nu treci prin propriile-ți filtre de analiză și experiență acel lucru. Pentru tine nu te convinge calea pe care ți-o dă altcineva. Tu funcționezi mai ales prin autocunoaștere, prin convingere proprie. Ți-e greu să ții cont de ghidajul altora sau de experiențele altora.

- Crezi că sunt un om demn de iubire/ de afecțiune?

- Da. Sunt convins că da. 

- De ce?

- Ești groaznic. De ce?! Pentru că... nu știu... sunt foarte multe motive pentru care ar trebui să fii iubit. Pentru felul în care ești.

- Deci felul în care sunt este "iubibil"? Şi dacă da, conform căror standarde/ pentru ce fel de tipologie umană?

- Cu siguranță o tipologie umană... deschisă la minte, deci... un om care să aibă răbdare să te cunoască.

- Sunt cognoscibil? Și dacă da, cum?

- Este posibil să fii cunoscut. Niciodată în totalitate. Nici tu nu te cunoști în totalitate, dar... Cum?!... cred că din toate unghiurile, adică trăind cu tine, vorba lui Platon.

- Crezi că oamenii în general trăiesc cu mine (realmente) sau firea mea îi face într-un fel să trăiască alături de o idee/o proiecție de-a lor despre mine?

- O capcană a ta, într-adevăr... și a oamenilor ca tine. Mai ales pentru cei care nu sunt pregătiți mental, afectiv, spiritual. Nu sunt pregătiți să te accepte ca întreg. Sunt doar fascinați inițial de tine. Descoperă un defect apoi. Dacă nu e prea mare, rezistă. Dar dacă ei descoperă un defect pe care nu îl pot suporta, renunță. Renunță să te cunoască. Majoritatea oamenilor, în cazul tău, sunt puși în fața contrastului dintre imaginea pe care tu o oferi și imaginea pe care ei și-au făcut-o despre de tine.

- Și cum sunt eu?

- Tu vrei să îți răspund la o întrebare la care nici tu nu îți poți răspunde? Hai că încerc să îți răspund... ești un Om, cu O mare. Ești complex. Te complici mereu, teribil, în toate! Apreciezi lucrurile simple doar după ce ai trecut prin experiențe complicate. Contaminezi realitatea cu mintea ta. Îți faci miliarde de proiecții asupra oamenilor. Asta te face să suferi. Mai ales că faci mai multe proiecții asupra aceluiași om. Asta te distruge. Te macină. Îți viciază relația cu tine însuți. Dar ești așa din cauza lipsei, mă rog... a... faptului că îți lipsești ție însuți și încerci să cauți în alți oameni ceea ce nu găsești la tine. Apoi... te dezamăgești. Iar suferi. Trăiești în extreme, dar de fapt, în câte-o extremă  mai bine spus. Foarte rar între. Spre deosebire de mulți oameni, în ciuda obstacolelor exterioare, ajungi până la urmă la tine pentru scurte momente cel puțin. Apoi iar te depărtezi... Dacă nu ai refula un timp atât de lung ai putea să suferi mai puțin. 

- Altceva?

- Cum să caracterizezi un om într-un răspuns la o întrebare? Mai ales un om ca tine.

- Cred că asta face de cele mai multe ori diferența dintre Oameni și oameni. Faptul că noi, ăștia de mai la graniță, cu sute de pașapoarte, false sau veritabile, încercăm să nu caracterizăm oamenii și lumea în câteva cuvinte. Da, cred că inevitabil facem asta inițial, dar la fel de inevitabil ne sforțăm de fiecare dată să nu întrerupem descrierea și procesul de cunoaștere. Și d-asta iubim și ce nu trebuie și urâm și ce nu trebuie. D-asta suntem noi la granița cu noi înșine. Pentru că suntem destinați condamnării poetice a vieții de a nu pune punct la finalul propoziției. Nouă nu ne place punctul. Cel mult de place varianta cu "puncte-puncte", dar mai mereu rămânem la virgulă. Mai mereu rămânem însetați. Flămânzi. De ceva, de orice de multe ori. Și asta ne face să suferim des de indigestie...

-Două cuvinte despre ochii mei ai?

- Doar două?

- Nu neapărat.

- Ochii tăi sunt mici. Dar știi de ce? Pentru că sunt întorși spre tine însuți.

- Sunt ipocrit și/ sau mincinos?

- Nu. Nici una, nici alta. Dar asta din punctul de vedere al unui om care nu te cunoaște doar la suprafață. Dar fără cunoașterea asta pare că ești și ipocrit și mincinos, dar nu pentru că dai tu realmente impresia, ci pentru că oamenilor le pare mai ușor să te clasifice așa când ceea ce faci tu contravine așteptările lor.

- Și nu sunt justificate deprecierile pe care mi le acordă mai devreme sau mai târziu oamenii care aparent mă cunosc doar la suprafață?

- Dacă tu ai provocat o dezamăgire cuiva și persoana aia te condamnă... e o prejudecată. Pentru că fiecare om e capabil de a produce dezamăgiri și de a înșela așteptări. Și mulți chiar o fac des, doar că au parte de oameni cu buni simț sau de oameni care îi prețuiesc cu adevărat... oameni care nu le atrag atenția de fiecare dată când sunt ofensați de ceva. Plus că... aprecierile unei persoane care nu te cunoaște nu valorează nimic nici pentru tine și nici pentru oamenii pe care îi vei mai întâlni. Un om care nu e pe aceeași lungime de undă cu tine nu te va înțelege niciodată cu adevărat. Mai rău e că pretind că te cunosc (asta mi se întâmplă și mie des), dar ei nu au făcut niciodată un efort real de a te cunoaște. Doar s-au bucurat de vârfurile tale până când ți-au văzut și prăpastiile. Când le descoperă pe cele din urmă, majoritatea renunță. Cel mai probabil pentru că nu înțeleg ceea ce văd...

- Crezi că mi-aș putea păstra starea de bine (cam mult spus fericire) mai mult de 24 de ore?

- Dacă o să continui cu toate cuantificările tale, nu. Fericirea, știi bine, nu se măsoară în timp. Plus că dacă ar fi doar bine, nu ai mai putea să te bucuri de starea de bine. Oricum oamenii ca noi nu pot trăi decât în contraste. 

- De ce oamenii au intoleranță latentă la contrast?

- Pentru că ei nu sunt nici într-o stare de bine, nici într-o stare de rău. Sunt în gri. În iluzie. Contrastele adevărate îi scot din zona de confort și pierd controlul pentru că nu sunt obișnuiți să trăiască așa. A, și pentru că poate că le-ar deschide o fisură, o crăpătură spre ei înșiși. Și asta i-ar speria foarte tare. Și frica declanșează un mecanism primitiv de apărare care se aplică și acum în relațiile inter-umane. 

- Știi că eu, deși am incurabilul obicei de a critica omenirea pentru a mă biciui pe mine însumi de fapt, eu cred că trebuie să încercăm să recuperăm oamenii din "normalitatea" lor generatoare de iluzii. Tu ce zici?

- Și eu cred că oamenii trebuie salvați de banalitate și de comun pentru că în fiecare ființă umană sălășluiește un potențial imens. Doar că unii nu au avut parte de condițiile favorabile transformării potențialului în act. Mulți au avut nenorocul de a nu fi întâlnit un om rațional, profund cum ai putea să fii și tu, dacă ai deveni mai didactic. Tu vrei să îi salvezi, dar nu vrei să îți dai seama că oamenii trebuie să fie mai întâi dispuși să te cunoască, să învețe de la tine. Au multe de învățat de la tine, dacă s-ar deschide și ar accepta să își sacrifice lumea în care misterul nu-și mai găsește locul. 

- Mă supraevaluezi.

-Nu. Shh! Mai am ceva să spun. Sunt mulți oameni care nu rezistă să stea mult timp lângă oamenii care îi pot învăța, pentru că, din nou, i-ar îndrepta spre ei înșiși. Unii oameni sunt paralizați spiritual, nu vor să învețe.

- Și nu crezi că ei nu vor să învețe de la noi pentru că totuși nu au mare brânză de învățat? Ce naiba îi putem învăța noi? Eu, că tot vorbeam despre mine. Ce aș putea eu să-i învăț pe oameni până la urmă?! Să le spun că Dragostea este singura putere capabilă de a transforma firea, dar că Dragostea înseamnă sacrificiu, înțelegere rațională și toleranță până la lacrimi?! Să le spun că viața e despre Viață? Să le spun să privească existența în ochi, până în adânc? Ce folos au pentru ei metaforele noastre?

- I-ai putea învăța despre ei în primul rând. Tu le poți fi o oglindă sufletească. Ei între ei nu își reflectă sufletul de cele mai multe ori. Nu cred. Pentru că cei mai mulți sunt legați de normele lor, de cenzurile lor pe care le consideră atât de necesare, dar care sunt dăunătoare pentru suflet. Îl lasă să putrezească acolo în ei. Ei cred în legile și normele lor, dar nu doar așa, personal. Ci universal. Cred că ei dețin realitatea, dar sunt cel mai departe de ea... Legile lor, cutumele lor, mentalitățile lor le împăienjenesc privirea spre ei înșiși. Noi nu le putem oferi realitatea, dar le putem reda posibilitatea de a vedea, cred... Dar ca să tai țesuturile alea orbitoare, trebuie să curgă sânge. Mult sânge. Și oamenii sunt speriați de ceea ce curge din ei.

- Concluzii?

- Am ajuns noi vreodată la vreo concluzie?!...