Elucubrație 66 - În vreme de război

În vreme de război îți scriu aceste versuri,
Ridicând steagul alb
Sus, sus, foarte sus, cel mai sus,
Până în partea de sus a părții de sus
Ca să îl poți vedea de oriunde ai fi.
Nu știu însă dacă e steag de pace
Sau de-i steag de capitulare.
Nu știu dacă e steag de resemnare
Și nici dacă e de dor.
Știu doar că nu mai pot să duc
Lupta cu tăcerea, cu ordinea.
Ridic steagul sus, cel mai sus,
Ca să-l vadă și Viața!
Să nu mă mai asedieze,
Să nu mă mai zdrobească,
Să mă lase să înghit
Fără să oftez.

Mi-ai spus că nu sunt neputincios,
Dar iată-mă în genunchi
Cum strig,
Cum plâng,
Cum mă sufoc,
Cum tremur,
Cum mă topesc!
Dacă El e cel ce este,
Eu sunt cel ce nu este.
Dacă El e actul pur,
Eu am rămas doar potențial,
Căci fiecare impuls de a acționa
În orice fel
Îmi e răpus la pământ de apăsarea asta
Feroce,
Pe care nu o mai simt doar în piept,
Ci și în sânge, pe amintire,
Pe trăire, pe inspirație,
Pe fiecare celulă din mine.

Nu mai știu ce strategie să aplic,
Toate cedează, toate sunt în van.
Cad. Cad atât de jos
Că nu văd josul niciodată.
Acum mă uit și solul e aproape.
Închid ochii.
Îi deschid
Și iarăși e departe.
Și totuși îmi aud lacrimile
Cum se lovesc de el.
Da, îmi aud lacrimile
Pentru că e atâta liniște.
În lumea mea nu se aud
Vorbele de alinare
De care am nevoie.
Acum liniștea nu e pace, nu,
Ci asedierea ființei!

Nu vreți să mă faceți să sufăr,
Dar eu respir spleen
Și nu găsesc soluții.
Nicăieri.
Nădejdea mă consumă!
Ridic steagul alb
Sus, foarte sus, cel mai sus.
Să-l vezi.
Să-l vadă oricine.

Anulează-mi durerea.
Dă-mi viața acum ori niciodată!
Sau omoară-mă definitiv!
Accept orice,
Dar nu mă mai lăsa
La graniță...


De ascultat...

Cu toții știm că uneori
Se face
Prea târziu...

“Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă și-n salcâmul din fața casei.”- M.S.