Elucubrație 132 - Nu mă lăsa

Spune-mi despre tine,

Spune-mi despre cărți, 

Spune-mi despre iubitul tău, 

Sau despre iubiții tăi, 

Spune-mi despre toate problemele

Care nu mă interesează absolut

Deloc.

Spune-mi, spune-mi ceva,

Doar spune-mi,

Vorbește, 

Să nu taci, să nu taci!

Nu te opri,

Chiar dacă îți fac semn,

Sărută-mă,

Fă dragoste cu trupul meu,

Vorbește, să nu taci,

Căci dacă mă lași acum să cad

Din mine cel de-acum,

În mine cel dintotdeauna ,

Voi muri...

Și-am să-mi fac din gânduri 

Ștreang, 

Din amintiri

Scaun,

Din poezie cârlig în tavan,

Din tine

Vinul scump de dinainte, 

Iar din speranțe 

O să-mi croiesc nimicul de după...

Elucubrație 131- Viața/ Palpitații

Orologiul meu nu are cuc,

Nici cocoș,

Ci armăsar. 

La început, 

Când era nou,

Calul ieșea doar în anumite

Zile

Să galopeze.

Ca să-mi amintească 

De faptul că am orologiu.

Ah, și ce frumos era

Când ieșea calul

La galop în 

Fața timpului,

Pe potecile vremii.

Acum, după 21 de ani,

Poate o fi rămas fără baterii

Sau  de fapt l-o fi trăsnit fulgerul

În limbile-i de neoprit.

Armăsarul iese la galop

Când nu are rost sa iasă 

Și, e atât de obosit când ar trebui

Să galopeze,

Că stă acolo tăcut. Aleargă 

În el însuși. 

Am mers la toți 

Ceasornicarii.

Români, 

Elvețieni, 

Francezi.

Au analizat fiecare piesă a 

Orologiului,

Dar nu au găsit nicio problemă. 

Așa că, 

În loc să schimbe piesele

Sau măcar să le ungă,

Sau barem să mă mintă 

Că or să schimbe ceva,

M-au trimis cu armăsarul

La terapeut.

Elucubrație 130 - Trandafirului/Daimonului

Te-am anunțat din timp că te dau afară

Din sufletul meu.

Cu poliția vin, îți spun,

Cu poliția vin!

Ce păcat însă,

Ce păcat,

Că de fiecare dată când 

Încerc să sun garda,

Telefonul mă anunță

Că nu am semnal.

***

Vin și cu pompierii

Să stingă focul din inima mea.

Vin și cu ăștia de la mediu,

Să prevină dezastrul total

Al ecosistemului sufletului meu.

Vin cu armata, fantomă,

Vin cu armata,

Să bombardez toate imaginile

Cu tine.

Te voi anihila.

Ca să fiu liniștit.

***

Și așa am făcut. 

Te-am ucis, dar vai!

Am uitat complet

Că tu îmi intrasei de mult timp

În sânge,

Că numele tău era scris

Pe fiecare perete de celulă.

Și deci,

Ca să renunț la tine,

Trebuie să renunț la mine însumi.

Definitiv.

Irevocabil.

***

Am vrut să o dau eu afară,

Dar, iată,

M-a dat ea pe mine.

Elucubrație 129 - Co-creație (cu IDA)

                                                                                                             co-autor -  Diana Andreea Ilie

Te chem la mine în nopțile albe

Ca să mă scapi de absurdul zilelor negre.

Ca să mutăm mobilele care nu-și au locul în ordine

Am angajat toți demonii coșmarurilor noastre;

Îi plătim în chibrituri aprinse

Și-n chiștoacele de la îngerii decepționați de lumină.

Dacă vii, vino-mi, dar lasă lumea la ușă.

Te las totuși încălțat cu amintirile tale,

Oricum, știi, nu am încălțătoare.

Ia loc, fă-te comod, aprinde-ți o țigară - 

Dor pus la uscat și-mpăturit într-o foiță.

Lasă-mă să-ți umplu cupa cu vin și cu viitor!

Din palme, până pe tălpi,

Îmi port drumul spre tine

Și hartă-mi e doar vocea-ți însetată de numele meu;

Cânt munți de singurătate

Cu buzele care-ți pun sărutu-mi pecete pe piele.

De aici, până unde doare?

De ce taci? De ce-mi taci

Într-o muzică bizară și intimă?

Tăcerea-ți mi-e portativ. Lasă-mă...

Să te recompun din tine,

Fără să imit nici măcar o piesă din ceea ce ai fost.

Și-apoi să mi te fac oglindă

Și să te întreb: care e cel mai adevărat vis al neființei.

Începe acolo unde te naști

Și speri că nu se termină acolo unde mori.

Sau unde te naști din nou.

Fără iubire, nu doar că nu sunt nimic, ci...

Sunt tot ceea ce ești - 

O poezie vie ce-așteaptă să fie prinsă în hârtie

de penița stiloului tău.

Lasă-mă, deci, să-ți fiu om!...

Elucubrație 128 - Pilot - viața mea e un zbor fără parașută

Nu mă mai grăbi!

Nu mă mai împinge!

Oricum toți sărim, nu?

Sau voi mă păcăliți?!

O fi vreun coridor secret

Pentru ăia mai prudenți cu viața.

Sau vreo parașută de salvare.

Dar stai, stai, stai!

Decât să rămân aici singur

Într-o lume de supraviețuitori

Efemeri și nătângi,

Mai bine luați-vă și cheia

de la ușa secretă

Și parașuta blestemată

Și lăsați-mă să zbor

Spre perenitate

Cu toți „naivii” mei 

Care au sărit înaintea-mi,

Nevrând să accepte

Că viața omului

 E doar facticitate.

Paris--- după din ce în ce mai mult vin.

Elucubrație 127 - Filosofică pariziană

Pe buza paharului

Se plimbau două iluzii.

Prima o întreabă 

Pe a doua:

„Cum e să fii trecătoare?”

A doua îi spune primei:

„E ca atunci când bei,

Bucurându-te de vin,

Fără să bagi de seamă

Împuținarea ireversibilă,

Imposibil de evitat”.

A doua o întreabă 

Pe prima:

„Cum e să fii eternă?”.

Prima îi răspunde

Celei de-a doua:

„E ca atunci când,

În funcție de cât de 

Atent ai fost,

Savurezi sau deplângi

Gustul stins, dulce-amărui,

Al ultimei sticle de vin

Din univers...”.

Elucubrație 126 - De dragoste de la Paris 3

Ninge-mi niște amintiri

Și, poate-poate,

Se va răci atât de tare inima mea

De zăpadă,

Încât voi putea reînvia

(Ca pasărea Xineohp).

Știi că eu sunt doar un fulg de nea,

Și trebuie să-mi fie frigul meu,

Să-mi fie răul meu,

Să-mi fie viscolul meu,

Să mă acopăr cu gerul meu.

Când toți ceilalți mor de frig

Eu înfrunt curajos viața ca un Adam

Care a primit a doua șansă.

Elucubrație 125 - De dragoste din Paris 2

Privirea ta mă privește

Fără ca ochii tăi

Să se îndrepte spre mine.

Strângerea mâinilor tale

Îmi încălzește pumnii strânși

Fără să mă atingi.

Buzele tale îmi mângâie

Buzele însetate

Fără ca noi să ne sărutăm.

Gura ta îmi alină 

Sufletul

Cu vorbe dulci,

Fără a-mi rosti nici măcar

Un cuvânt.

Brațele tale îmi sincronizează

Bătăile inimii

Cu bătăile inimii tale

Fără ca noi să ne fi îmbrățișat.

Dar cum se face,

Cum se face, iubito,

Că ochii mei spală

Cu lacrimi de dor

Paharele de vin

În fiecare noapte?

Poate pentru că

Sufletul tău vrea să iasă

Din mine

La plimbare,

Spre trupul tău,

Lăsând goală carcasa

Bolnăvicioasă.

Poate pentru că...

Trupurile rămase temporar

Fără suflet

Plâng lacrimi de isop

Spre a se albi ca neaua.

Paris--- după și mai mult vin 

Elucubrație 124 - De dragoste de la Paris 1

Precum lumina semilunii

Pătrunde în privirea-mi

Umplându-mi mintea 

De imaginea lumii,

Tot așa,

Tot așa, iubito,

Dragostea ta îmi

Penetrează pereții inimii

Săturându-mi viața de sens.

Dar de ce, de ce, iubito,

Dragostea ta

E mai acoperită de 

Absențe

Decât e luna de 

Nori.

--Paris, într-o noapte de dor, după pahare de vin...

Elucubrație 123 - Dor

Mă umplusem de atâta dor

Încât toate izvoarele

Privirii 

Țâșniseră

Precum țâșnește căldura din

Soare. 

Inima ta s-a așternut în mine

Precum o pană 

La început, 

Iar apoi,

Cu și fără voia mea,

Precum o picătură de cerneală 

Ama Iro

Într-un potir cu apă. 

Încet m-am pătruns 

Cu tine.

Și doar după ce devenisem

Albastru

Am înțeles că sunt apă. 

Pană atunci credeam că sunt

Doar

Interiorul potirului.

Mi-a luat mult să mă obișnuiesc

Cu mine

Albastru

Pe dinăuntru. 

Cam cât îi ia înțeleptului 

Să se obișnuiască 

Luminii soarelui

La ieșirea din peșteră-

O viață întreagă 

Nu-i de-ajuns...

Elucubrație 122

Ia-mă de mână, 

Ține-mă bine, strâns, dar 

Să nu doară. 

Să nu-mi dai drumul,

Să strigi dacă sunt prea greu,

Hai, te rog,

Amice, 

Prietene, 

Iubite,

Mai rabdă-mi un strop de abis,

Un pahar de cădere, 

O scrumieră de vertij,

Un cazan de durere.

Ține-mă bine, strâns,

Mai e puțin și vin pompierii

Să monteze trambulina.

Atunci când îmi dai drumul

O să cad, o să cad,

O să cad adânc, 

Dar o să sar

Acrobatic și circăresc

Tot în mine însumi. 

Nu te teme.

Nu te teme.

Mi-a ieșit din prima fără repetiții. 

Nu se încearcă pierderea proprie. 

Nu poți încerca să cazi din tine.

Doar cazi.

(La fel cum nu poți încerca să fii.

Doar ești.)

Și vii înapoi. Neapărat. 

Altfel, cine dracului să termine pachetul

Omului care s-a lăsat de fumat?

Elucubrație 121 - E crucea mea

E crucea mea,

E crucea mea

Să mă port pe mine însumi 

Pe suflet,

Ca pe-un palton 

Matlasat

În mijlocul unei veri

Deșertice...

Așa îmi sunt de

Potrivnic.

E crucea mea,

E crucea mea

Să nu dorm nopțile,

Să cercetez în întuneric 

Fiecare centimetru de cearșaf,

Fiecare fir de ață, 

Fiecare scamă insignifiantă.

Așa îmi spune mama...

Ea crede că 

Neodihna

E în natura

Celor ce simt

Mai mult.

Așa mă îmbărbătează, 

Ca să nu mai tremur de teama

Neantului. 

Teama nu se stinge,

Nu se estompează deloc,

Ci persistă tainică,

Dar dragostea o lămurește 

Într-un chip și mai tainic.

O lămurește sufletului

Care nu vorbește limba

Minții. 

Altfel cum aș putea să mă 

Liniștesc?!

E crucea mea,

E crucea mea

Să mă cuprindă din senin

Hăul.

Abisul urcă,

Se escaladează pe sine 

Pe măsura căderii tale.

De fiecare dată când mă 

Ademenește 

Mă opun, desigur, dar

Ceva mă trage acolo, 

Ca atunci când te uiți peste

Balustradă, 

În jos...

Ceva te trage.

Ceva te atrage...

Dar te ține mâna curentă. 

Eu nu mai am nici măcar 

Nuiele împletite la hău.

Nici măcar vreun semn cu

"Nu te lăsa înghițit".

Nu.

E crucea mea,

E crucea mea să rezist

Voinței hăului de a mă stăpâni.

Trebuie să stau deasupra, 

Trebuie să învăț 

Să-mi țin echilibrul pe

Buza abisului.

Trebuie, Doamne! Trebuie!

E crucea mea!

E crucea mea!

E crucea mea să le ridic altora

Balustrade

Și garduri și ziduri

Dacă e nevoie;

Semne și semnale,

Tot ce pot eu să fac

Să nu-i las

Să-și piardă echilibrul

Și să alunece în ei înșiși. 

Elucubrație 120 - Niciodată singur

Dacă Tristețea ar avea

Voce,

Mi-ar striga numele, 

Din fundul pădurii, 

Din adâncul mării, 

Din piscul munților, 

Din intestinele orașului,

De oriunde...

Ea m-ar striga,

Ba nervoasă, 

Ba amărâtă de singurătate, 

Ba îmbătată de iluzii. 

Ea nu mă abandonează 

Niciodată. 

Ea nu e ca tatăl care te

Uită,

Nu e ca muza care nu te mai

Iubește, 

Nu e ca îngerul care nu te mai acoperă, 

Nu e ca fericirea care te amăgește, 

Nu...

Ea e ca o mamă bună, 

Gata să mă nască de fiecare dată, 

Nu mă lasă să îmi înfig degetele

În nicio iluzie de euforie -

"Nu, nu te las să te curentezi" - îmi spune, 

"O dată e de-ajuns să te bucuri cu adevărat 

Ca după să tânjești toată viața 

După fericire și liniște!".

Săraca Tristețe, săracă

Această mamă naivă. 

Ea nu știe că eu deja mi-am pierdut puritatea

Când am ales, eu, fulgul de nea,

Să mă cobor din noru-mi nemuritor

Ca să văd cum se trăiește. 

Când am devenit Eu

M-am prins în jocul morții. 

Trebuia să rămân nimic.

Măcar am această mamă bună, 

Care nu ezită să mă resusciteze cu lacrimi

După orice râset prea pericolos.

Elucubrație 119- Parcul

Parcul, parcul,

Domnișoarelor și doamnelor,

Dar mai ales domnișoarelor,

Parcul din marele oraș 

Este precum tăvița cu apă rece

Din colivia canarului. 

Precum mingiuța

Din cușca hamsterului.

Parcul ăsta, 

Banca asta,

Sunt o amăgire. Să mă facă să 

Uit

Cât de liber puteam să fiu.

Sau cât de constrâns, 

Depinde - 

După caz.

Degeaba libertatea casei de la

Marginea satului, 

Dacă sunt prins cu zgarda

Lipsei de dialog,

Constrâns de propria-mi

Putere absolută 

Asupra universului meu îngust. 

De ce, Doamne,

Dar de ce nu se poate

Să le ai pe toate?!

Să ai și casa la sat

Și grădina 

Și sala de lectură 

Și galeria de artă 

Și partenerii de dialog?!

De ce, Doamne, de ce

M-ai făcut pe mine

Tocmai așa...

Stricat... să le vreau

Pe toate.

Elucubrație 118 - Viață ultra-hegeliană

Nu înțeleg unde încape atâta panică...

Nu-i de-ajuns că stejarul e în ghindă;

La mine, întreaga pădure e într-o sămânță 

Tare firavă, 

Firavă ca o aripă de pasăre

Colibri.

Oricând există riscul

Să mă lovesc de vreun

Fir de praf

Și atât îmi trebuie.

Motorul se activează,

Produce lucru mecanic

Ca pentru a trece înot 

Canalul Mânecii.

Se mai liniștește-

Atunci am impresia că se va

Opri

De tot

Fix într-un moment esențial. 

Cui nu-i e frică să i se

Oprească motorul

Pe trecerea de cale ferată?

Și atunci... iar pornește de fiecare dată 

Și va tot porni,

Dar tot ca pentru un sportiv,

Pentru un alpinist care vrea

Să cucerească Everestul

(Că tot se rămâne fără aer);

Sau ca pentru un alergător la

Jocurile Olimpice

Care aleargă ca și cum viața lui

Ar depinde de cursa asta.

Ce-ti mai e, domnule, și cu spaimele

Astea...

Am uitat să spun, da, da,

După ce iar se liniștește 

Motorașul 

Mă cuprinde o oboseală - 

Ai spune că aseară am băut o farmacie

De ospiciu.

Îmi obosește până și 

Voința de a fi.

Dar nu, eu nu iau pastile,

Nici nu merg la doctori.

Dacă motorul merge, înseamnă că sunt

Viu.

Așa o fi viața, domnule, 

Cu multă panică, 

Cu frică de tot felul de inexistențe

La tot pasul.

Măcar dacă eram

Doar un stejar în sămânță asta firavă, 

Dar nu, eu sunt

O întreagă pădure...