Te blestem

Ai abandonat Durerea

Atunci când devenise

Una cu tine.

Fatală greșeală,

Căci durerea ta

Eram chiar eu,

Prin tine și prin Dumnezeu.

M-ai lăsat

Aruncând crucea

Din vârful muntelui;

Blasfemie!

Ți-am spus cândva

Că nu îmi datorezi

Nimic.

Așa credeam eu, în

Deplină eroare.

Ba da! Îmi datorezi

O Viață, măcar o tinerețe,

Fericire, Ceva… ai?

Sau ai uitat

De ele

Uitându-mă pe mine?

Nici tatuaje nu mai vreau,

Nici cartea s-o mai scriu.

Acum e clar că sunt

Mult prea pustiu.

Probabil că așa am fost mereu,

Dar m-am lăsat îmbătat

De tremuratul mâinilor tale.

Nu! Nu-ți mai cer nimic;

Și să mă ierți că ți-am cerut

Cândva ceva.

Să uiți de Eu- când te iubeam!

Căci ca prieteni

Noi nu mai suntem

Noi.

Suntem doar ceva.

Te blestem să trăiești!

Eu… nu mai știu cine sunt.

Căci mă defineam prin Tine,

Prin lumina lunii pline

Și prin corbul pe care

Voiam să mi-l tatuez

Lângă severosiculă;

Adică, lângă claviculă,

Dar nu am bani.

Nici împrumut nu fac

Nu mai pot să ți-l plătesc

În Dragoste-absolută.

Pentru tine,

Am încălcat legile Firii.

Pentru tine, am visat.

Îmi datorezi fericire

Și fiindcă n-am s-o pot primi

Va trebui trebui plătită la Poarta Mare.

Dragă amic, mă voi ruga

Șă-ți fie bine

Cu suferința pe care

Ți-o va dărui, în lipsa mea,

Divinul.

Cât pentru o adolescență

Și chiar și-o tinerețe,

Te blestem să mă iubești

“Plătind” la Dumnezeu

Eudaimonismul meu.