Fior de iarnă

Mi-ai spus ceva, dar eu n-am auzit

Printre miile de zbierăte ale mulțimii.

Parcă-ai zburat apoi, parcă-ai pierit.

Și am rămas iar eu, cu-n zâmbet curs,

Tânjind axiomatic după zâmbetul tău…

A nins într-o secundă

Cât pentru două ierni.

S-au împietrit citate

Pe buzele-mi absurde.

Cui să-i dau eu Absolutul?

Cui să-i picur eu otrava

Înțelesului tragic?

Cui să-i spun tetanizat și simplu:

“Te iubesc”…?

Am rămas singur,

Dăruind litere de dragoste

Unui zâmbet sincer.