Uneori,
Mă simt de parcă
Dumnezeu,
Atunci când a cusut
Cap la cap
Sănătatea minților
Oamenilor,
A rămas fără ață
Tocmai la mine.
Așa că m-a peticit.
Avea alte suluri,
Sigur,
Dar nu voia să arunce
Resturile.
Așa am ajuns artist.
Singura problemă
E că s-a încurcat în prea
Multele
Ațe fragile
Încât a uitat de tot
Să tragă
O cusătură
La somatizare.
Acolo, oricum,
De obicei,
Se coase la mașină,
Și pe față, și pe dos,
Tocmai ca să nu
Doară mintea niciodată.
La mine... ce să vezi?!
Dumnezeu nici măcar nu m-a peticit.
Și, iată cum,
De fiecare dată când mă doare
Vreun gând
Mă dor și organele,
De fiecare dată când mă obosește
Vreo idee,
Fac febră musculară,
De fiecare dată când mă bagă la colț
Vreun conținut mental,
Hopa și mușchii,
Se strâng, tare-tare,
Tare-tare,
De am impresia că doi
Elefanți beau ceai
Așezați pe pieptul meu
Și doi copii monstruoși
Cresc în plămânii mei
Care parcă nu mai au loc
În mine.
Muzica emoțiilor negative
Este frecvența durerilor
Și intensitatea lor.
Uite, un gând de absurd
Se poate traduce
Într-o durere ca de pumnal
Otrăvit
Înfipt în piept...
Și, nu uita, se simte
Cum se propagă,
Precum cerneala în apă,
Otrava în țesuturi.
Doare, da, doare.
Am uitat să menționez,
Dar v-ați dat seama...
Multe petice s-au rupt...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Pentru orice fel de impresii, vă rog să respectați regulile decenței.